Ioan Mateiciuc – anchilopoetica

 

Există cărţi de citit pur şi simplu şi cărţi de admirat, cărţi din care te încarci cu bucurie, cu emoţie luminoasă, cu speranţă şi vis şi cărţi pe care le iubeşti tocmai pentru că îţi induc îndoieli, îţi pun întrebări şi nu îţi oferă răspunsuri, te răscolesc şi te neliniştesc, cărţi care nu sunt doar colecţie de texte frumoase şi interesante, ci sunt şi obiecte de admirat şi de studiat pe îndelete. O astfel de carte-obiect se arată a fi realizarea propusă de Ioan Mateiciuc şi numită epustuflant şi incitant anchilopoetica (editura Alexandria Publishing House, Suceava, 2020). Este o carte de poezie şi de grafică (autor: Ioniţă Benea) bine acordată cu mesajul incomod şi adesea aparent încifrat al textelor. Raportul dintre semantica şi ectosemantica volumului este bine augmentat în favoarea celei de-a doua componente, deliberat pusă în operă ca provocare vizuală şi nu numai. Se arată a fi derutantă prin aparenţă veristă (prefaţa, o lectură îndrăgostită, subliniază asta!), dar voit stridentă ca alcătuire distopică, de un încântător suprarealism filtrat de o filieră optzecistă – de aici şi sonorităţile provocator eliptice, neredundante amintind de Ion Stratan ori Traian T. Coşovei. Experimentul reuşeşte deplin, reluarea mijloacelor liricii acestor importanţi înnoitori ai esteticii liricului, ai limbajului poetic (şi ei hrănindu-se abundent din moştenirea harului şaizecist, cu adaosuri din resursele strălucite ale avangardelor inter- şi post-belice, y compris mişcarea americană beatnicilor et alii) ne apare deja nu doar necesară, ci şi deosebit de utilă, după „eşecul” mirobolant al douămiiştilor – ca să nu ratăm nicio generaţie semnificativă din poezia românească a ultimei sute de ani, accesibilă autorului.

Ioan Mateiciuc scrie aici un singur poem, ca un puzzle, cu fragmente deliberat informe separate de triplete asterisc, un lung lamento despre o lume în descompunere („trebuie să ai în tine încă haos, spre-a da născare unei stele dansatoare”, zice Nietzsche, şi autorul de faţă aduce argumente cu asupra de măsură), în care erosul însuşi (nu există poezie lipsită de eros!) este al decadenţei, al deriziunii, iar vibraţia permanentă e un tremur (nicidecum cutremur!) care se desfăşoară înlăutrul unei staze perpetue. Atmosfera este tot timpul tensionată, nu există momente de odihnă, de lumină, de pace, poate numai spaţiile albe ar evada oarecum, nicicum desenele care rimează şi ritmează mesajul subliminal dur, dureros, rană deschisă în care autorul învârte necontenit spada neliniştii. (Cum editorul ne avertizează că „această carte este protejată prin copyright” şi „reproducerea integrală sau parţială… se pedepsesc penal şi/ sau civil”, nu voi cita vreun text din carte, iar dacă vreun cuvânt va fi identic unuia aflat acolo, avertizez că este pură coincidenţă şi fără vreo intenţie de încălcare a legii.) Subiecţii tramei sunt într-o continuă/perpetuă prăbuşire, nimic salvator nu a rămas din shakespeariana „Salad Days”, poate numai dedicaţia de pe pagina cinci. Elementele naturale ale intemperiilor tot revin (pp. 13, 20, 23, 26, 51) în diverse forme şi formule şi subliniază încremenirea în nemişcare şi tăcere, aparenţa de sunet este numai ecou al unei închipuiri vag colorate, precum în texte urmuziene (pp. 13, 14) unde seismele surdinei iraţionalului domnesc netulburate şi „blânda demenţă” se face regulă şi se conjugă cu evenimente tipice, precum nunţi ashkenaze ori răstigniri christice actualizate doar tehnologic. Descrierea unei locuinţe lipsite de încărcătura dată de locuire, de adăstare fie şi temporară, enumerarea elementelor decorative şi posibilelor gânduri/vise, este relevantă (p. 26) pentru înstrăinarea perechii amoroase (?) nu numai de lumea înconjurătoare, ci şi de sine, fiecare de celălalt şi fiecare de el însuşi. Acelaşi efect straniu îl are prezenţa abundentă a elementelor anatomice în activitate ori espectativă, mai cu seamă lipsită de efectele fireşti, dar încărcate parazitar cu sensuri spirituale din zona întunecată a conştiinţei, ori alcătuite din materiale străine şi aglomerate în spaţii ciudate, cu efecte dintre cele mai absurde (pp. 27, 29, 31, 35, 45). Însuşi Creatorul este trimis către zone ale conflictelor, ale absenţei şi ale extincţiei (p. 33), procesiunile sunt ale celor slabi şi abandonaţi de soartă (p. 42). Atmosfera este kafkiană în cel mai curat sens, în faţa legii, rătăcind prin cotloanele sumbrelor castele, clipe ale îndoielii de dinaintea căderii de pe pod a lui Georg Bendemann, din „Das Urteil” etc.

Tehnologia zilei şi limbajul aferent strecurat, totuşi, cu destulă parcimonie, din fericire, fac să crească incidenţa alienării, rarele referinţe livreşti de asemenea. Corpurile umane devin treptat din materii nevii (pp. 46, 49) şi sunt robite de ceremonii funambuleşti, bizareria se întinde tot mai acaparatoare asupra întregului. Poemul final (p. 59) adaugă o posibilă decodificare a celor citite până aici: nimic altceva nu v-am povestit decât ceea ce vedeţi în fiecare clipă în jurul vostru şi nu pricepeţi de ce vine şi de unde, ce se cuvine să facem ca să nu fim alungaţi atât de departe de noi. S-a vorbit/scris despre un anume postumanism asumat de Ioan Mateiciuc în creaţia sa poetică, dar impresia mea solidă este că fundamental este de un umanism profund şi foarte activ, cu accente evident neoromantice hrănite estetic abundent cu un suprarealism dintre cele mai subtile stilistic. Se poate citi cu folos şi dintr-o perspectivă zarathustriană, dar aş lăsa locul şi pentru alţi comentatori. El deschide un drum plin de obstacole şi de surprize, ale cărui decoruri şi decoraţiuni urmează a le dezvălui treptat, fie el fie cei asemenea lui. Despre asta vom mai auzi, cu siguranţă.