Mihaela Oancea – Praguri

 

O călătorie plină de surprize şi de profundă emoţie ne oferă cartea Praguri, de Mihaela Oancea, apărută în urma unui concurs de manuscrise al Editurii Universitare din Bucureşti.

 Delicateţe şi candoare vs. rană şi suferinţă – din trei perspective oarecum explicitate într-o Notă asupra cărţii de a cărei utilitate m-aş cam îndoi – îmi pare a semăna unei măsuri de prevenire referitoare la interogaţia „oare ce-a vrut să spună poetul?”. Dar, ca promotor al rubricii Poemul comentat [de autorul său] din revista Urmuz, tind să trec cu generozitate peste acest artificiu, mai cu seamă că autoarea are „antecedente”, vezi notele de subsol din volumul Într-un timp fără maluri, din 2017.

Volumul de faţă are trei secţiuni, care se vor diferite tematic, dar care sunt bine şi unitar tratate de o poetă matură, inteligentă, cultivată, sigură pe uneltele sale, în preajma unui ermetism bine dozat, agrementat cu incursiuni suprarealiste. Mecanismul este dezvăluit, poate fără de voie, chiar de la început (p. 11): „cuvintele// […] iubesc cu sălbăticie/ iau forma a ceea ce îndrăgesc/ refuzând să divorţeze de butaforia/ în care nimeni nu rămâne orfan”. Este viziunea Isabellei, personajul primului ciclu de poeme, însă cine să fie Isabelle dacă nu una dintre măştile purtate de poetă?

Intrată în rol, într-un discurs îndrăgostit, continuă să se dezvăluie, cu spaimele iscate de haosul urban (creşteri şi surpări, p. 13): „în rochia cloş de mătase albă/ Isabelle coboară scările/ ca o mireasă leneşă ce ştie/ că nu se va mai întoarce”, în timp ce „două abisuri stau faţă în faţă/ ca nişte obiecte uzate” (efect de acuarelă, p. 18) şi „priveşte luna în convalescenţă/ - o statuie de ceară/ într-un Grevin prăfuit, / o lumânare aprinsă la ceasul morţii/ o lumânare de a cărei căldură nu te poţi bucura” (remember, p. 21). Periplul într-o lume a deşertăciunii, a ratării perpetue, continuă netulburat, chiar insistent, cu destule referinţe livreşti, ca să aflăm, de exemplu, „despre firea malignă/ a naturii umane/ şi cât de mică poate fi distanţa/ de la disecţie la vivisecţie”, cu trimitere evidentă la drama Elsei prin pierderea lui Lohengrin – „în neguri sublunare/ neştiută/ lebăda lui Lohengrin/ se stinge încet” (lebăda lui Lohengrin, p. 22) – şi, în lipsa călăuzei, absenţa unei posibile întoarceri a iubitului. „Ferestrele unei comunicări ratate” sunt larg deschise şi dezvăluie viziunile Isabellei, care „vede/ cum şurubul care ţine totul laolaltă/ începe a se desface// nimeni nu poate spune/ ce fel de strigăt va desena luna/ în următoarele nopţi” (culori, p. 27), realul se dizolvă, „respiraţia nopţii calde trage/ a mâl// pe podeaua de lemn/ cineva scapă o minge de bowling” (coşmar, p. 28), şi chiar dacă „Isabelle caută în praful ultimei prăbuşiri/ o dinamică a lucrurilor// […]// orice ar face/ se simte ca un prunc/ expulzat într-o realitate distopică -// Isabelle continuă cu mişcări domoale/ a decupa ferestrele/ unei comunicări ratate” (mărturie despre mărginirea fiinţei, p. 31). Butaforia cuvintelor pare a fi un fel de salvare, împreună cu „armonicele sacre ale lui Vivaldi” ori „ceaiul cu aromă de lămâie şi cuişoare// […] când greierii îşi fac apariţia/ deja orice grijă pare confiscată/ pentru eternitate” (întoarcere spre sine, p. 39), iar „îndrăgostiţii/ se îmbrăţişează pe bulevardul Voltaire/ convinşi/ că vor avea mereu la picioare/ Parisul” (sincronism, p. 41). Dacă ciclul se încheie cu somnul viu („Isabelle prinde imaginile cu bolduri/ le colecţionează”), pare că les jeux sont faits, masca a fost de folos, concluzia este clară: numai întoarcerea spre sine aduce beneficiul păcii interioare.

(Interesant ar fi de citit această parte a volumului în paralel cu o apariţie editorială americană tot din 2021, No Ruined Stone, de Shara McCallum, mulatră de origine jamaicană, având ca personaj tot o Isabella, care mărturiseşte că „Isabella nu sunt eu. Ea este o ficţiune. Dar Isabella este construită parţial din experienţele mele. Am evocat aici din viaţa mea emoţională, atrăgându-mi din depozitul cu nenumărate momente în care am simţit anxietate şi tristeţe legat de modul în care mă văd faţă de modul în care sunt văzută”.)

Partea a doua se desparte, aparent, de singurătatea (şi singularitatea, într-un final) Isabellei şi ne propune un dialog cu Cealaltă, cu Însoţitoarea şi, pe alocuri, înlocuitoarea, când deviem treptat în monolog despre rătăcire, alienare, pierdere. Ne aflăm pe o scară, într-o situaţie precum cea a pisicii lui Schrödinger, adică nu se ştie precis dacă şi cine urcă sau coboară – vezi aceleaşi scări, p. 56: „cine e cu adevărat bolnav – m-ai întrebat –/ cel ce dă frâu liber durerii sau cel care/ o stăpâneşte?” Starea de ambiguitate – „o încetineală/ urmată de o amorţeală” – domină, nimic nu e sigur, mereu există cel puţin două stări/situaţii posibile: „sistole şi diastole/ semnificatul şi semnificantul lui Saussure/ condensări şi disipări/ sfere şi cuburi/ scări şi povârnişuri” (cântec, p. 60). Fascinaţia ne atrage într-o lume a iluziei, unde „spaima mă studiază ca pe o insectă/ rostogolită de la est la vest” şi dezvăluie „că moartea nu-i decât un dezechilibru/ accidental/ un copil cu flori de cireş în mâini şi o cicadă pe buze” (cicade şi flori de cireş, p. 63). Prezenţa copilului şi trimiterea deloc întâmplătoare la cicade (insecte care apar primăvara pentru doar câteva săptămâni, năpârlesc, cântă asurzitor, zboară, se reproduc, iar apoi mor, iar generaţia următoare apare abia după şaptesprezece ani) justifică „aventura” însoţitoarei/înlocuitoarei – „navighez prin realităţile posibile/ cu pupilele dilatate de oboseală/ […]// alerg spre încăperi ce nu mai există/ în timp ce glasuri/arome/zâmbete se risipesc/ ca piesele unui puzzle// […] prin lanul de floarea-soarelui/ copilul trece şi cântă” (intermezzo, p. 66)  –, cu privirea întoarsă spre un trecut în care „uneori ninsoarea vine în plină vară/ iar în urmă rămâne un copil/ ce împleteşte părul lung/ din ce în ce mai lung/ al mamei” (doar iarba stăpâneşte veşnicia, p. 70). Se poate spune că totul culminează cu /sau conduce la/ poemul călătoria ( p. 71), povestea-vis a întâlnirii copilei care „se rătăcise” cu „o bătrână lângă care a mers mult/ mult timp şi care spunea că o cunoaşte”. Sensul acelei stări de a-fi-împreună-despărţiţi este subliniat mai departe – „pe celălalt nici nu-l vedem. se confundă/ cu decorul. dacă l-am înţelege/ am ajunge la sine şi n-ar mai vorbi despre noi/ pustiul// […]// suntem păsări în declin/ străine de lume şi de sine/ păsări ce îşi ard penele sătule de zbor întrerupt/ păsări ce se afundă în golul ceasului sau/ în rugina unui zâmbet uitat pe o alee/ demult// pe celălalt îl poţi înţelege/ doar cu sufletul.” (pe celălalt, p. 78); poate părea neuzual ca moartea să fie descrisă astfel: „atenţi al eroarea celuilalt nu la lumina din el/ nu observau cum bezna li se strecura în artere/ dintr-un perfuzor mânuit de cea cu şal/ roşu.” (cea cu şal de bumbac roşu, p 79), dar în lumea iluziei orice este posibil şi orice are semnificaţia trecerii pragurilor, în ambele sensuri.

Suferinţa spre care ne trimite ultima parte a cărţii – carcera – este bine sublimată poetic, emoţia se strecoară lesne şi nu este surprinzător dacă lacrima stă să apară fără a putea fi evitată. Poeta dă şi aici măsura talentului şi priceperii de a crea text convingător, rafinat, revelator, chiar fascinant – „cei din vagoane aveau ochii liniştiţi/ injectaţi cu 21 de grame de singurătate” (p. 87).

Cu Praguri, Mihaela Oancea mai urcă o treaptă spre împlinirea deplină la care aspiră pe bună dreptate, precum ar face orice creator serios şi dedicat de Poezie.