Maria Vasilescu – Figurina de ceară

 Poezia ca un balansoar, un fel de legănare muzicală, în care imaginea ţi se derulează prin faţă de la ţărână la cer şi-napoi. O carte în care autoarea exploatează cu pricepere relaţia între esenţă şi aparenţă, jucând cu ele în preajma peşterii platoniciene ori a metafizicii aristoteliene, cu inerenţa lucrului în sine etc., este aceasta a Mariei Vasilescu, semnificativ intitulată Figurina de ceară (editura Art Creativ, Bucureşti, 2021). Chiar din titlu, ni se sugerează ambiguitatea stării în care se va afla eul liric de-a lungul volumului, solidă atâta vreme cât nu este activ, lichidă, curgătoare, pustiită dacă va îndrăzni să ardă („sunt o figurină de ceară/ îmi întind braţele/ şi picur” – p. 8). Şi Maria Vasilescu are grijă să aprindă tot timpul flacăra care o consumă („ieri aveam forma ta/ acum sunt/ o cruce” – p. 8), să se reinventeze pentru a se descompune perpetuu. Avem aici şi un fel de tratat de erotica descompunerii, inedită dublă descompunere, anunţată încă dintru început: „femeia şi-a astupat urechile/ ca să-l audă/ bărbatul a închis ochii/ ca s-o vadă/ până la sfârşit// şi s-a făcut seară/ şi s-a făcut dimineaţă/ şi n-a mai fost nicio zi” (p. 7), cu aceeaşi instabilă stare a esenţei & aparenţei, în răspăr cu textul biblic – „Şi s-a făcut seară, şi s-a făcut dimineaţă, ziua una.” [Geneza. 1,3-5] – ceea ce conduce inevitabil la ideea că poeta nu va despărţi lumina de întuneric, ci le va combina într-o imagine mereu schimbătoare, mereu nouă, mereu întru dematerializare („într-o explozie/ a muzicii/ cu gust de genune/ în care să ne mai naştem o dată/ ca să ne sublimăm” – p. 11). Atât esenţa, cât şi aparenţa versurilor toate de dragoste ale Mariei Vasilescu ţin fără îndoială de erotica absurdului existenţialist, a cărui manta suprarealistă guvernează expresia eminamente vizuală: „Nicio femeie nu poate să te cheme/ nici un cuvânt nu poate să te rostească/ nicio vară nu poate să te cuprindă/ nici un lut nu poate să te inventeze –// cum te închid eu/ surd/ între coapse/ dintr-un capăt în altul/ al gemătului/ risipit/ în albul tău alb/ în roşul meu roşu – […] (p. 9). El aşteptare, ea patimă acaparantă – semnificaţiile culorilor alb şi roşu sunt descifrate în postfaţa semnată de Raluca Faraon, aşadar nu voi insista –, sortiţi împreună a nu se întâlni vreodată altfel decât în vis: „ziua şi noaptea se întâlnesc/ între coapsele noastre/ se adună câteva ore/ de părăsire/ pentru un altar// neinventat încă.” (p. 15). Erosul pur izbucneşte adesea eliberat, de neoprit: „O femeie frumoasă/ are ochii aprinşi –// când frigul ţi-acoperă cuvintele/ trupul ei se unduieşte ca valul/ între degetele tale// o femeie frumoasă/ e o nouă ivire/ plămădită/ din îmbrăţişările tale// […]// o femeie frumoasă sunt eu/ într-o primăvară// veşnică” (p. 18). Şi: „M-aş dezbrăca de lumină/ dar mi s-a zdrenţuit cântecul/ când au început să arunce cu păsări/ fără glas de aripi/ ca o moarte şiroind pietre// m-aş dezbrăca de lumină/ dar palmele tale au uitat/ să mângâie focul/ şi nu ştii –// m-aş face scrum.” (p. 56). Sau p. 23, p. 33, p. 63, p. 64…

Semnificativă este, de asemenea, criza de identitate la întâlnirea cu însingurarea/ singurătatea cotidiană. Aşa apar „paradisul de zdrenţe”, „tăcerea ta/ ca o ghilotină/ însetată/ de piaţa publică”, „cicatricea unei respiraţii”, culminând cu definiţia: „singurătatea e/ un labirint/ în care fiecare/ îşi caută// destinul”. Cotidianul în sine este, fizic, o absenţă, este ignorat, nu pare a lăsa vreun semn pentru trăirile interioare, care ocupă întregul fiinţei. Cuvântul/litera ca obiect şi vizualul sunt elementele care populează existenţa, poate şi pentru că deja se ştie că infernul sunt ceilalţi, în respectul preceptelor existenţialiste. („Oamenii întreabă/ de fericire/ de parcă ar fi vorba/ de vreo haină nouă/ căpătată de pomană// […]” – p. 47; „[…]// nu există adevăr/ doar lumină ziua/ întuneric noaptea –// şi numai atunci/ când zisele/ chipuri şi asemănări/ nu le vopsesc/ cu rânjetele lor/ ca într-un război colorat// pe dinăuntru” – p. 46). Vizualul are prioritatea, incidenţa cuvântului „ochi”, de exemplu, împreună cu altele din familie – privire, orb(ire), vedere –, oferind argumente cu asupra de măsură. Atmosfera astfel creată te poartă inevitabil spre o stare de miracol, în care toate simţurile se supun aceluiaşi îndemn: „Mă fărâm/ la toate plecările tale// mă golesc de mine/ ca o amforă de vin/ ca o vioară de sunete/ ca un poem de litere// dar închid ochii –// te văd cu degetele/ te refac în aerul rece/ şi pe pielea mea arsă –// atâta lumină furată/ de pe buzele tale/ în toate zilele// de ieri.” (p. 35). Pare că te afli într-un univers dintre acelea create de Alberto Giacometti, Yves Tanguy ori Joan Miró, o stranietate familiară, substanţă şi visare („Visul curge/ ca lacrima/ din ochi”), dezmembrare de sine spre eliberare („[…] mă preschimb/ în cuţit/ de oase şi sânge/ şi tai/ ferestre şi uşi// în mine” – p. 69). Subordonate vizualului sunt tăcerile, incidenţa lor fiind, de asemenea semnificativă: „Tăcerile plouă/ tăcerile ard/ tăcerile sapă/ tăcerile cad/ în mine –// te întreb cu degetele// cum te-au iubit femeile/ nesupus fiind/ în mine?” (p. 70). Nu e nici un zgomot în această carte; doar durere mută. Materialitatea cuvântului este asociată materialităţii sunetului şi materialităţii întunericului – de aici preferinţa poetei pentru tăceri, pentru lumină, culoare şi strălucire, pentru trăirea deplină a clipei, în acest adevărat jurnal de lectură a sinelui. „Azi mă cheamă altfel –// literele s-au dezbrăcat de spaime/ şi au fugit în soarele/ din floarea de soc/ crescută chinuit între ziduri/ ca un rest al copilăriei căţărate/ şi cu genunchii zdreliţi –// arcuite în lumină/ respiră profund/ şi îşi auresc zalele/ la primul plâns –// mâine vor reveni demonii/ să mă strige// cum ştiu.” (p. 57)

„Sentimentul absurdului poate să-l izbească în faţă pe orice om, la orice colţ de stradă. În nuditatea sa dezolantă, în strălucirea sa moartă, el este insesizabil. Dar însăşi această dificultate dă de gândit.” – zice Albert Camus în Mitul lui Sisif, iar poeta noastră această căutare, scormonire neostoită o vrea ilustrată convingător. Camus continuă: „iată înstrăinarea: a-ţi da seama că lumea e «opacă», a simţi cât de străină, cât de ireductibilă ne este o piatră, cu câtă intensitate ne poate nega natura un peisaj, în adâncul oricărei frumuseţi zace ceva inuman, şi aceste coline, blândeţea cerului, linia copacilor îşi pierd, dintr-o dată, sensul iluzoriu în care le înveşmântăm, mai depărtate decât un paradis pierdut”, iar versurile oferite nouă în carte ilustrează un astfel de sentiment ale neputinţei: „Prăpastia dintre certitudinea pe care o am că exist şi conţinutul pe care încerc să-l dau acestei certitudini nu va fi niciodată umplută.” Aici o găsim, întreagă, pe Maria Vasilescu, vestală a poeziei.

Dincolo de cele câteva cuvinte parazite sau orfane uitate ici-acolo, ignorabile la orice lectură îndrăgostită de poezie, în consens cu cei care semnează prezentările din volum (Eugen Pohonţu, Raluca Faraon), declar pe proprie răspundere şi cu nevinovată plăcere că debutul Mariei Vasilescu este un câştig sigur şi semnificativ pentru lirica de azi, talentul şi acel la modă know how servind cu generozitate la împărtăşirea emoţiei autentice şi profunde. Bucuraţi-vă, aşadar!