Virgil Diaconu - un «Jurnal erotic»

Volumul poetului piteştean este construit în aparenţă după acelaşi algoritm al cărţii anterioare de poezie (Dimineţile Domnului, Ed. Paralela 45, 2004): o parte dintre poeme au accente polemice, vor să demonstreze (poate puţin cam tezist, dar nu mai puţin poetic…) o idee, o atitudine referitoare cu precădere la viaţa literară şi nu la viaţa literaturii, şi o alta, mult mai consistentă, de poeme pur şi simplu (sau pure şi - nu chiar aşa de - simple). Continua nelinişte în trăirile lui Virgil Diaconu îi joacă feste câteodată, atunci când o „scapă” de sub control, dar nu avem a-i reproşa acest lucru, atâta vreme cât defineşte o personalitate puternică şi complexă, un talent şi o ştiinţă a poeziei indubitabile. El este, mai cu seamă, cum spuneam altădată, un om fericit, un om viu şi activ nu doar în lumea exterioară – privită cu ochi critic neadormit -, ci cu deosebire în lăuntrul său, cu îndoielile, întrebările, îndrăznelile, laşităţile, iluziile sale. Poate de aceea: „Nici nu mai ştiu / când suntem în lumea reală şi când în cea virtuală / dacă aceasta este mâna din vis / sau mâna la care te-ai tăiat în poemele mele de dragoste” – ne asigură în poemul 1001 de nopţi… şi nu avem cum să nu-l credem, e convingător, pentru că, citim: „Încă o dată visele mele s-au trezit cu cuţitul în spate”. Aici locuieşte poetul Virgil Diaconu, într-un no men’s land care nu aparţine pe de-a-ntregul niciuneaia dintre lumi. Este locul unde se (şi ne) hrăneşte cu poezie.

Jurnal erotic este o carte omogenă, aproape un singur poem. Convenţia pe care ne-o propune autorul – un dialog în versuri cu o iubită pre numele ei Lolita (desigur, cu trimitere directă la personajul lui Nabokov, devenit între timp aproape substantiv comun) – este generatoare de surprize nebănuite! Iată un exemplu ce ne aminteşte prin delicateţe de Cântarea Cântărilor: „Fără să aştept nimic în schimb, / am să încerc din nou să fiu o femeie frumoasă. // Am să-mi încarc părul cu balsam / şi corpul am s-l ung de sus până jos. // În parfumul de mosc deja ţi se îneacă simţurile. // Îmi scoţi trupul din rochie / şi contururile noastre devin incerte. // Gura se crapă să guste torsul umezit al bărbatului, / pentru ca el să-şi strecoare între buzele mele respiraţia. // Între braţele lui zvâcnesc precum o coadă de peşte. // Lolita” (O femeie frumoasă). Ori, altundeva, şi mai evident: „tărâmul cu lapte şi miere al picioarelor şi ţâţelor tale”, „Strâmbă avuţie hulubii sânilor ei / grea pedeapsă pulpele sale, / de nici că mai pot zilele a-mi duce”. Demonstraţia pe care Virgil Diaconu cutează a o face – că poezia de dragoste se poate scrie şi astăzi fără a se recurge la expresii (şi experienţe) frizând pornografia – este încununată de succes. Mijloacele de care dispune poetul sunt cele mai potrivite: talentul, lecturile din poezia lumii şi ştiinţa de a le pune în valoare spre delectarea cititorului. Ingeniozitatea imaginilor lărgeşte limitele lumii interioare prin expresivitate: „Dimineaţa, ca un armăsar lovind din copite”, „Teama, ca un motan alintat, se cuibăreşte în pat”, „vocea mea ţi s-ar strecura sub plapumă / caldă şi frumoasă ca un pântec tânăr”, „neputinţa pătrunde încet / ca un bărbat în trupul femeii îndelung frământat”, „Patul e gol ca o stepă prin care doar visul aleargă călare”, „fluturele negru al cărnii ei în flăcări”. Peste tot este evident, în background, imnul închinat Femeii (ideale), chiar poemele semnate (de) Lolita se desfăşoară după acelaşi cod. Sigur, Lolita este şi ea poetesă. Este Femeia-care-iubeşte, dar şi cea care minte, trădează pentru a face „carieră” (literară). Conform convenţiei, „uitând” că, de fapt, aici, Lolita este un alter ego, bărbatul tratează propria situaţie cu autoironie – „Dar eu găsesc întotdeauna o ieşire din mocirla penibilului / şi mă fac că nu am văzut vânătaia proaspătă de pe gât” – dar nu pregetă să ironizeze la rându-i – „Da, eu trebuie / să fac conversaţie despre pisicile şi prietenele ei, poetele, / care miaună prin cărţile lor, una dintre ele, care / şi-a desfăcut picioarele în piaţa publică a manuscriselor ei, / tocmai a fost premiată de falusurile criticii literare, / cele mereu atente la prospături / pe piaţa textuală. / Poezia mileniului va fi estrogenă sau nu va fi deloc“. Ba, mai mult, Virgil Diaconu îşi exersează cu rezultate notabile îndemânarea într-ale şarjei şi pamfletului, amplul poem intitulat Bulevardul gloriei fiind proba peremptorie. („[…] să-ţi întinzi / piciorul lung şi de piersică, pulpa ta fragedă / care va regenera caii putere ai critici literare. / Ai critici literare ieşite în stradă să întâmpine poezia. // […] / Să nu-ţi faci probleme, crizantema mea - / hârjoneala de pe banchetă şi urletele în hexametri / vor rămâne secrete! […] // O fragedă poetă pe bulevardul gloriei, o poetă / care în seara aceasta s-a îmbrăcat în cea mai frumoasă piele. / O poetă decapotabilă! Şi încă nehotărâtă / printre portierele deschise ale limuzinelor! […] Să fim seroşi! – gloria literară se pregăteşte pe canapele! / Primele cărămizi pentru soclurile gloriei / se pun pe margine patului, pe fotoliu sau în colţul mesei, / şi asta chiar înainte ca producţiile literare ale Lolitelor / să iasă pe piaţa textuală.”)

Strategia din prima secţiune, care dă şi titlul volumului, se diluează sensibil în celelalte două secţiuni – Fructe secrete, Omul vulnerabil (Parabole) –, însă câştigul este de profunzime a tonului elegiac. Chiar de ne repetăm, acesta credem că îi stă cel mai bine lui Virgil Diaconu. Este alta femeia venerată de poet în Fructe secrete… şi în Omul vulnerabil. Ecouri din volumul anterior (Dimineţile Domnului) îmbogăţesc erosul de orientare panteistă. „Încă puţin şi voi intra în noapte, / încă puţin şi noaptea va intra în mine. / Şi întunericul va intra în mine / ca un hoţ printre odoare de preţ, / neştiind pe ce să pună, mai întâi, stăpânire... / Prima ispită va fi femeia, desigur, / copilăria aceasta cu cireşe la urechi, / pe care o poţi afla peste tot prin ungherele mele. / Căci despre ea este vorba prin ungherele mele. / Despre femeia, despre flacăra care / îmi fuge din vene ca să îşi povestească peste tot / surâsul şi mâinile... / Prima ispită va fi femeia care îmi aleargă prin vene; / femeia care se tăvăleşte cu lumina în fiecare dimineaţă, / care face dragoste cu clinchetul zăpăcitelor vrăbii... / Prima ispită va fi femeia, vezi, eu deja am prins-o / de câteva ori împreună cu întunericul. // Şi totuşi întunericul nu are treabă cu ea. / Poate îl caută pe Domnul, îmi spun, poate pe Domnul. / Deşi El nu mai locuieşte de multă vreme aici, / cele câteva lucruri pe care le fac în locul Lui / sunt doar aşa, ca să nu găsească Grădina pustie / când se va întoarce. Când se va întoarce la mine. / Deja, în locul Lui, am înflorit cireşul; / şi glas am dat zăpăcitelor vrăbii. / Fac totul ca să n-o ia lumea la vale, / să nu se ducă totul de râpă. / Eu sunt în slujba Domnului, / întunericul nu are ce să ia de la mine. // încă puţin şi voi intra în noapte, / încă puţin şi noaptea va intra în mine.” (Întunericul).

Marca volumului este, totuşi, nostalgia iubirilor neîmplinite, mai mult visate, a femeilor care ar fi putut să fie, însă doar au trecut. „Singura mea bucurie umblă în zdrenţe. // Singura mea bucurie umblă în zdrenţe, / îndrăgostit cum sunt tot de femei imposibile, / intangibile. De femeile din care beau apă pe furiş... // Singura mea bucurie umblă în zdrenţe, / îndrăgostit cum sunt de femeia aceasta, / care nu m-a tăvălit niciodată / prin grădina cu portocali a trupului ei... / Ea este femeia pe care o pierd printre degete / ca nisipul..., mi-am spus, / femeia în care îmi voi îneca singurătatea; / o dată pentru totdeauna - singurătatea! / este femeia din care beau apă pe furiş... // Şi cum rup din amiaza ei / eu nu mai ating de multă vreme pământul, / când merg - eu calc pe păsări în zbor... // Femeie imposibilă, femeie secretă, / în noaptea aceasta te voi arunca în groapa cu lei! / în noaptea aceasta te voi deschide!” (Femei imposibile). Şi de aici avem de ales între numeroase probe de expresivitate remarcabilă: „Tu erai sprijinită de propria-ţi frumuseţe / ca de pajură”, „Îmbrăcată sumar, / doar într-o metaforă, / iubita mea trece strada”, „ea străluceşte şi nu ştie că străluceşte. // Ea vorbeşte întotdeauna despre altceva, / din propria lumină se retrage”. Sunetul acestor din urmă fragmente alese ne trimite la poezia lui Nichita Stănescu („Ea era frumoasă ca umbra unei idei, / a piele de copil mirosea spinarea ei, / a piatra proaspăt spartă / a strigăt dintr-o limbă moartă.” – s-a spus că este o superbă parafrazare a lui Platon), venind el însuşi dinspre Eminescu, iar acesta de mai departe. Fie că-i convine sau nu domnului Virgil, noutatea voci proprii, indubitabilă, se sprijină puternic pe tradiţie, pe recursul doar aparent textualist (postmodern?), discret, fără excese. Cum - un alt exemplu la îndemână - „afară înnebuniseră cireşii” vine evident din versul „au înnebunit salcâmii” al lui Arhip Cibotariu, nemurit de menestrelul Tudor Gheorghe? Această „înnebunire” a naturii – poetul este cu siguranţă dependent de efectele ei! – întru înflorire şi fructificare nu este altceva decât vizualizarea misterioasei îndrăgostiri, a furtunii sentimentelor şi a dorinţei pornită încă de când Adam a muşcat din măr. Iată de ce nostalgiei de care vorbeam mai sus autorul îi pune, în expresie, haina scumpă senzualităţii, delicată sau brutală, aspră sau mătăsoasă, elegantă şi (auto)ironică, totdeauna căutând armonizarea lăuntrului cu afara, cu lumea naturală, în acelaşi mod din volumul anterior, când se exalta: «Sunt aici, Doamne, deschide-ţi ochii! Aici, în cuibul coţofenelor,  / la picioarele narcisei, în vuietul pădurii. Sunt aici: / în poemul-coţofană, în poemul-narcisă, în poemul-pădure.» Acum avem şi altele, precum: piersica (în special! – sintagma „picioarele lungi şi de piersică” apare obsedant în diferite contexte: „…/ îşi fac veacul în camera mea”, „…/ ce-au trecut pe la mine aseară”), merele roşii, trandafirul, „rapiţa, romaniţa şi mătrăguna”, mesteacănul, tăcutul arici, graurul şi petunia…

Relaţia deschisă cu natura naturans şi (nu cu natura naturata) este cea mai bună relaţie a poetului pe care o re(-)cunoaşte(m) în vers. Societatea umană, cei jurul apropiat, femeia, Dumnezeu sunt parteneri de conflict ai singurătăţii poetului („Eu mi-am tăiat singur cordonul ombilical / cerea mă leagă de lume, trăiesc pe cont propriu… / Din propriul meu duh trăiesc, pe străzile pustii” – Poezia), cei de care s-a rupt nemulţumit că nu pot aduce împăcarea între eros şi psyhé („Da, o prezenţă străină mă urmăreşte / pas cu pas prin camera mea… O prezenţă străină! / Am întors capul să o aflu unde era de aflat, / am privit, fireşte, unde era de privit – chiar şi în cedrul pe care îl ştii, cel desenat pe perete, / printre cărţile răvăşite pe masă… Nu este nimeni!” – După ce te-am gonit ; „Călătorule care treci, ia seama: / în sufletul meu, ca în părăsitele temple, / cântă cineva care nu mai există…” – Închisă în cireş), necum între eros şi thanatos („Femeile prin care treci: / nişte păsări în care iţi cauţi cerul. / În timp ce lume curge în jurul tău. // Femei înflorite din propriul lor întuneric.” – Trandafir negru ; „Sunt singur la masa tristeţii şi-ţi scriu / cu o inimă plină de întuneric… //…// Da, întunericul este cerneala cu care îţi scriu / această scrisoare de dragoste” – Din naufragii). Avem şi o conştientizare a crizei comunicării interpersonale, cuvintele nu ne mai ajută să ne mărturisim gândurile. „De fapt, noi nu ne mai înţelegem decât prin petale şi fluturi, / vorbim prin albine şi vrăbii.” (Primăvara).

Adrian Alui Gheorghe (Convorbiri literare, aprilie 2007) are dreptate, este greu de evitat lectura integrală a acestui volum cu care Virgil Diaconu îşi confirmă locul important în peisajul poeziei contemporane, consecvent cu sine şi la un nivel al valorii care nu poate fi trecut cu vederea de cititorul pasionat de poezie şi cu atât mai puţin de preacinstitul cititor profesionist (desigur, dacă mai are timp de lectură, între multiplele cerinţe ale „grupului” său…).