Când pleacă dinspre o lume reală spre o lume ficţională, scriitorul caută o ieşire din labirint prin alt labirint. Lumile ficţionale sunt cuprinse în lumea reală ca elemente primare virtuale ale unui fel de figuri fractale autogeneratoare şi autodevoratoare. Ficţionarul şi personajele sale locuiesc în labirinturi aflate într-un acelaşi labirint. Uneori ele comunică între ele, alteori nu. Oricât de diferite, ele întotdeauna au, însă, caracteristici şi proprietăţi comune, universal valabile. Aşa cum se întâmplă şi cu cele două cărţi despre care facem vorbire mai departe, diferite ca tip de scriitură, dar asemănătoare prin aceeaşi intenţie de dezvăluire, iluminare a unor zone misterioase ale existenţei fiinţei umane.
Ce labirint mai viu şi mai imprevizibil decât o bibliotecă? Într-un asemenea spaţiu îşi plasează Adrian Alui Gheorghe personajul din „romanţul” Bătrânul şi Marta (Editura Cronica, Iaşi, 2002). Acesta moşteneşte „o bibliotecă imensă, practic un depozit uriaş de carte, în braţele unui om care nu părea să aibă nevoie de aşa ceva.” După multe ezitări, începe să o exploreze, să răsfoiască volume diverse, să studieze arborele genealogic al familiei Papasterie de-a lungul ramurilor care se întind în toată Europa. Realizează repede că a încerca să citească totul este peste puterile sale. „O bibliotecă, mi-am dat seama, este o formă de imobilitate perfectă. De lume perfectă. În cărţi lumea intră într-un repaus total, chiar pare să se scurgă continuu în cărţi ca şi cum s-ar refugia din faţa timpului care te obligă să acţionezi, să te aperi.” Lumii îngheţate în cărţile din bibliotecă moştenitorul caută să-i creeze o contrapondere, să-i alăture o dimensiune „caldă” printr-un substitut al dragostei: aduce femei în acel spaţiu, ca într-un ritual secret - le dezbracă, le spală, le iubeşte, dar ele dispar invariabil înghiţite în labirintul de rafturi. „[…] Toată viaţa facem exerciţii de iubire, nu ştim dacă şi iubim cu adevărat.” Experimentul se dovedeşte a fi, astfel, un eşec. Iubirile noastre mor, sunt ucise, chiar noi, neîndemânatici, le ucidem. Ca o pedeapsă, arde cărţi, împreună cu hainele femeilor dispărute, tot ca parte a acelui ritual de purificare, pentru că „la ce bun atâtea cărţi pentru doar doi ochi, pentru un biet ghem de creier? Căci, se ştie: Dumnezeu e forma suportabilă a cunoaşterii, iar omul este substanţa finitudinii…” Ritualul este asemănător aceluia al simpaticului detectiv Pepe Carvalho, din „Cvintetul de la Buenos Aires” de Manuel Vasquez Montalban, pe urme borgesiene. Acesta încheie orice festin (aste un gourmet!) cu arderea unei cărţi, nu oricare, o carte importantă. „Dacă nu sunt importante, de ce să le arzi?” argumentează detectivul. Asemănarea se opreşte, însă, aici.
Lecturile aleatorii îl conduc spre cărţi de yoga, manuale de zugrăvit, texte în esperanto… Fiecare încercare măreşte misterul lumii, întunecă şi încurcă drumurile în labirint. Concluzia este, într-un fel sau altul, că nimic nu este sub controlul tău, chiar dacă îţi pare că: „În lume totul e posibil: să trăieşti sau să mori. Să te substitui altcuiva, să faci avere sau să devii de tot sărac. Să ajungi undeva sau nu.” Pentru că „Labirintul te obligă să cedezi presiunii clipei. Să speri sau să te sufoci.” Aventura lui Sebastian Papasterie s-ar fi putut încheia într-un cutremur devastator, dar supravieţuieşte miraculos sub ziduri, acolo unde timpul curge altfel, supus unei subiectivităţi induse de lectura din „Viaţa albinelor” de Maurice Maeterlinck. Regina îşi începe zborul nunţii, înălţarea în tării, spre „un ţinut pustiu unde nu mai sunt păsări care le-ar tulbura misterul.” Dar lumea „reală” îl salvează din „ficţiunea” bibliotecii îngropate sub dărâmături şi se trezeşte în spital, de unde fuge cu trenul, oriunde, simulând o terapie cu poezie,! O „dezintoxicare de zgomotele lumii”. Se întâlneşte cu o femeie (misterioasă?) cu care parcurge un drum (ascendent?) spre o altă clădire, o casă moştenită de aceasta, unde se hrăneşte, iubeşte, doarme. Casa arde a doua zi, femeia dispăruse. „Ce e mai cinstit decât moartea?” Epilogul pare a fi explicit: lumea se reface (este refăcută de un copil), iar şi iar, din cenuşă, din lut,flori şi mătasea broaştei. Labirintul se reface, se reconstruieşte, se reinventează perpetuu, mereu altfel, mereu acelaşi, în fond, aleatoriu, pentru că „eternitatea nu revizuieşte nimic”. Adrian Alui Gheorghe conduce abil dezvoltarea conflictului între om şi oameni, între om şi el însuşi, între om şi cărţi, între om şi Cartea care trebuie scrisă continuu, pentru că textul / povestea / mărturia se şterge inevitabil. Ficţiunea, de tip borgesian (şi nu pe urmele lui Umberto Eco, chiar dacă incendierile ar putea crea o asemenea direcţia de interpretare), e plină de viaţă, de existenţe interferate, are carne şi sânge, tristeţi şi bucurii, drame şi împliniri – pare a se scrie singură, hrănită din alte şi alte ficţiuni care ascund / presupun o infinitudine. Senzaţia este că se poate petrece şi altfel, cu datele biografice ale cititorului, cu textele din biblioteca sa, cu fiinţele din prezentul (trecutul) său. Chiar autorul ar scrie, poate, cartea altfel. Şi chiar s-ar putea s-o facă!
Cele şase povestiri care completează volumul sunt exerciţii de virtuozitate narativă şi simbolistică. Ele pot exista independent, dar adăugarea la textul „romanţului” le augmentează valoarea comunicaţională şi profunzimea. Par a fi alese (salvate) din biblioteca labirint a bătrânului Papasterie. Fiecare impresionează prin ceva anume, dar mai mult m-am apropiat de „Moartea de catifea”, un fel de ucronie cu valenţele unui scenariu de film-avertisment. Cel care scrie nu poate fi ucis, pentru că el este povestitorul, mărturisitorul, care, povestind, creează iarăşi şi iarăşi lumea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu