Este o certitudine că avem de a face cu un poet bine aşezat în Poezie, înţeleasă ca un firesc experiment chirurgical pe sufletul deschis faţă cu evenimentele Lumii. În fapt, Dan Mircea Cipariu este un adevărat specialist în producerea de evenimente/experimente culturale, coordonator de ateliere de scriere creativă, comunicator cu talent şi metodă. Cărţile sale de poezie au fost, pe bună dreptate, numite „obiecte”, întrucât nu doar cuvântul tipărit face spectacolul, ci şi formatul, grafica (graţie tânărului Mihai Zgondoiu…) şi aşezarea în pagină vin să împlinească demersul artistic.
Tehnic vorbind, Dan Mircea Cipariu provoacă sau se lasă provocat de eveniment, inclusiv în sensul jurnalistic. Volumele Sunt pur din ce în ce mai pur (2002) şi sunt eu maria petrarca rilke. adevărata biografie a mariei dante spinoza (2004) au la origine experienţe spirituale voluntare în spaţii de tip (să zicem) recluziv. Cam în acelaşi sens, Poarta Schei nr. 4 ar putea fi biografia – fals reportericească a - unui loc în care poetul face popas pentru a se hrăni cu imagini, personaje, istorie şi a reda, din rolul menestrelului, impresii de „lector” al realităţii văzute şi aflate. Tsunami întoarce „regula jocului” – evenimentul este binecunoscut, super-mediatizat, iar DMC nu poate rămâne indiferent [«tot ceea ce atingi devine literatură» (sms şi vis profetic)]! Se lasă provocat şi furtuna cea mare se mută în interiorul fiinţei, iar la ea este chemată să depună mărturie şi Fiinţa Supremă [«”De ce există relativitate şi de ce există turbulenţă?” – încă îl mai întrebă Heisenberg pe Dumnezeu / „De ce murim, de ce îmbătrânim?” – se bâlbâie Ionesco la televizor» (reportaj despre tsunami)], prezentă, direct sau indirect, în cîteva poeme. Ne pare o dimensiune mai accentuată aici a poeziei cipariene, semn al unei mai adânci comprehensiuni pentru dimesiunea transcendentă, pentru absolut [„absolutul e un vierme ucigaş / care se hrăneşte cu mine //…// nimicul se face ţăndări / în timp ce pisica toarce până la ziuă / golul meu interior” (militay pub), dar, atenţie: „tot ceea ce îşi caută locul pe dinăuntru / hrăneşte un vierme de aur” (alchimie)] poate de prevăzut după o aplecare încă mai scotocitoare asupra textelor din Poarta Schei nr. 4, dincolo de ceea ce numean altundeva „spectacolul fiinţei” pus în scenă de un poet «curator de obsesii şi umbre». Este o instanţă pozitivă, luminoasă, autorul nu se ceartă cu Dumnezeu, nu-i cere nimic, doar îi constată prezenţa şi acţiunea discretă, indirectă. [„cald / cald / cald / până când o instanţă transcendentă din scripturi şi oglinzi îţi scrie 10 porunci / despărţind aşteptarea de întuneric” (10 porunci)]. Mai mult, observăm că relaţia cu El este totdeauna mediată, vine din scrieri, din întâmplări ale altora [„mama a văzut lumina Crăciunului deasupra unei candele cu / Maica Domnului şi Pruncul” (al treizeci şi patrulea cânt)], din „filmul în reluare de pe Hallmark”, din „biografii şi dâre de sânge”, de oriunde numai din sine (adică mărturisită) nu, pentru că încă străruie (sperie?), neltulburată, întrebarea: „şi după se îţi vei depăşi limitele / îl vei putea întâlni pe Dumnezeu?” (a şaptea evanghelie), o spaimă că dincolo s-ar putea să nu fie nimic, atâta vreme cât „realitatea ţi se strecoară printre degete” şi “până la urmă ficţiunea înlocuieşte orice sfârşit”.
Cum „orice nenorocire îşi are îngerii ei / şi ştirea de la televizor e un rug cu mii de trandafiri şi batiste» (dicteu automat), poetul recunoaşte: „trec dintr-un bestiar de viaţă în altul / cu pijamaua verde / pe care am tatuat evanghelii şi emisfere” - de fapt, iată, o ars poetica prin care se poate explica, într-un fel, şi devenirea de până acum. Un tsunami văzut la televizor provoacă „furtuna perfectă” în sinele clocotitor, neliniştit, dezvăluie un nou „bestiar” şi obligă la spovedanie: „veşnicia mea întinsă pe banca de spovedanie / timp măcinat şi biciuit (…) //…// (…) ai spus prea puţin / despre întunericul ce se strecoară prin tine şi prin sălile de aşteptare” – aceleaşi săli care îl făceau pe Octavian Paler să vadă aşteptarea ca pe o formă a speranţei…Dar, despre aşteptare, este de citit/citat întâi poemul ambulatoriu: „între noi nu e nici chimie / nici deviaţie de stânga nici deviaţie de dreapta / nici flora nici fauna / nici ochii aruncaţi în pământ ai lui Iuda // între noi e aşteptarea care face să-ţi ţiuie urechile la înălţime / şi manuscrise nedescifrate (rare şi otrăvitoare te-ar avertiza semioticienii!) // aşteptarea cu spaţii goale şi pline / aşteptare ca o femeie grasă şi blândă care-ţi face până la moarte menajul / aşteptare care te va trăda şi ea neconsolata // aşteptarea ca şi cum ai pune să se bată moneda unei colonii de insomniaci / cruzi cu propriile lor euforii / şi de la o vreme senili“. Referinţele livreşti nu sunt o raritate, sunt o marcă a poetului şi a unei generaţii de la care se poate revendica, la rigoare, dar nu toate sunt identificabile la o lectură superficială. Se recunoaşte, mai sus, o trimitere la Umberto Eco („Numele trandafirului”, „Opera deschisă”); în altă parte, „ploua infernal / iar noi chatuiam / prin mansarde” trimite direct la Bacovia, „eu nu sunt marinar, / eu sunt căpitan” este chiar traducerea unui vers din cântecul „La bamba” – şi exemplele ar putea continua, aşa că ne oprim doar la „banca de spovedanie”, care este precursoarea canapelei psihanalistului.
Trebuie spus că sub masca ludică asumată şi devenită chip se ascunde carnea unui nostalgic din stirpea unui Traian T. Coşovei care constata că „metrul alexandrin e o eşarfă zdenţuită la gâtul sucit al elocvenţei” sau „numărul de aur e o veche sperietoare de ciori uitată pe câmp”.
Realitatea văzută de poet aparţine în egală măsură şi unei lumi vituale, dar nu mai puţin veridice, o lume a concomitenţei, în care „mesaje electronice despre cum să câştigi trofeul cel mare / şi un certificat cu sută la sută mai multă dragoste” coexistă cu „vedenia cu fălci de rechin a Sfântului Francisc”. Cartea lui Dan Mircea Cipariu este o spovedanie a celui rătăcit în această lume incontrolabilă, excedentară, o lume ce se închină efemerului „aici şi acum / şi mai mult şi mai mult”, clipei care fuge înainte de a fi trăită. Singura revoltă posibilă când “eşti în priză directă cu demonul” pare a fi să «ridici pe balcon steagul piraţilor / „să vină, doamne, mai repede tsunami!”». Adică o chemare a Evenimentului celui Mare, celui Ultim, a Potopului purificator, despre care se poate scrie/face un ultim reportaj. Acesta este tsunami pe care-l închipuie poetul, de fapt un înlocuitor, o copie palidă a Marelui Potop legendar. El nu poate decât să dezvăluie „imposibilitatea de a fi” „şi mai nimic despre sămânţa fiinţei”: „numai salcia gânditoare crede că voi supravieţui / numai salcia gânditoare are rădăcini pentru poezie”. Străvedem aici o „Arcă a lui Noe” pe care o propune DMC ca salvare a lumii: Poezia; şi, într-un puseu de sinceritate, nu avem decât a subscrie la soluţie şi la imaginea apocaliptică ce-ar fi alternativă: „Iisus răstignit fără cruce / peştele mare al vedeniei înghiţind peştele mic / cu solzii electrizaţi de suferinţă // ce obsesii noi mai adaugi / când cele ce au fost scrise se leapădă şi ele / de materie şi de eul himeric” (pergament). Este în poemele acestea ale lui DMC o voit inabil ascunsă obsesie a morţii. Metafora thanatică se constituie ca salvare asumată prin nevoia de reînnoire a Lumii. În poemul joc de doi avem interpretarea personală a acelei întâniri ultime, eliberatoare: „…// în orice sticlă băută până la fund / găseşti premiul cel mare / o călătorie fără zgardă şi botniţă”. Pare că autorul se foloseşte de cuvintele altora pentru a-şi spune propriile trăiri şi obsesii, dar cuvintele sunt ale tuturor şi cu ele se reface ordinea salvatoare. Tristeţea, insomnia, singurătatea, absenţa („cu semnul păcii la gât”) sunt semne ale încremenirii într-o geometrie a haosului indescifrabil, incomprehensibil. Teroarea avalanşei de informaţie (de fapt, o altă faţă a acelui tsunami distrugător) bântuie zilele-nopţile noastre: „regimul de sânge şi de limfă / reţeaua de ore sălbatice / în care moartea aşteaptă fericirea promisă / la televizor în afişe // peste materie / peste vocabularul secat / valul răzbunător în direct / vânatul şi vânătorul din noi” (în direct). Iată, însă, într-o remarcabilă în expresie, şi viziunea luminoasă care ni se propune: „curând şi noi ne vom retrage din scrierea spartă / curând şi noi vom îngropa de vie ochirea curbată / a morţii” (full-contact). Lumea falsă (şi a falsurilor) care se (re)generează se cere abandonată de poezie, e nevoie de „ieşirea din decor a motocicliştilor hippy / a agenţilor lui Ianus cucerind universul şi banca de spermă / a încercănaţilor cu ocne şi ciorne / a magilor din reţea şi din sălile de fitness” şi mai cu seamă „ai nevoie de o nouă rezolvare pentru / a fi / ai nevoie să restaurezi ce-a mai rămas / din chenarele heraldice luminate” (milenarism). Aparentul retorism din aceste versuri este anulat de finalul poemului: „nimic nou nimic vechi în gramatica autistă / câte cetăţi trecute prin scris şi sminteală / şi tot mai multă singurătate”. Poate că aceasta din urmă, singurătatea (de tip autist, ca salvare de sine), este definiţia ce închide sensurile întregului volum. Poemul eu, Robinson se încheie în aceeaşi nesiguranţă a asumării speranţei prin gestul gratuit al scrisului: „înghesui cât poţi lumea într-o ultimă sticlă / poate cineva va descifra lista ta de eşecuri / poate că nu“. Şi aici, ca în multe alte locuri, Dan Mircea Cipariu cată a compune o ars poetica, o definire al unui cum-se-face pentru orice poet. Şi ar mai fi de neocolit o remarcă sugerată de poemele din acest volum, anume că DMC devine, în cel mai autentic sens, un poet angajat. Sintagma, demonetizată prin folosire abuzivă decenii la rând, se cuvine restaurată în măsura în care „poetul în cetate” nu mai poate fi/rămâne indiferent. Or, despre DMC, neimplicarea este ultimul lucru (fals) care se poate spune!
Dacă parcursul viitor al poetului se va derula cum îl (pre)vedem noi, atunci două sunt direcţiile care vor căpăta preponderenţă: acest angajament şi recursul interogativ la dimensiunea transcendentală, în încercarea de descifrare a absolutului. Am avea, astfel, o deschiderea practică a noii orientări prefigurată de unii teoreticieni şi numită transmodernism. Dan Mircea Cipariu ar putea fi veriga: postmodern în expresie, transmodern în fond. O sinteză prin care poezia viitoare se poate salva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu