vineri, 3 septembrie 2010

Dan Mircea Cipariu - sunt eu maria petrarca rilke. adevărata biografie a mariei dante spinoza

Dan Mircea Cipariu vine cu încă una dintre cărţile sale insolite, tot în colaborare (grafică) cu Mihai Zgondoiu. Numită sunt eu maria petrarca rilke. adevărata biografie a mariei dante spinoza (Ed. Libra, 2004), este rodul unei experienţe reluate, cu premise diferite, de „recluziune” voluntară într-un spaţiu care a găzduit şi geneza celor 33 de povestiri din Sunt pur din ce în ce mai pur (2002): Spitalul de Psihiatrie Voila din Câmpina (salonul 13). E greu de spus dacă autorul a intrat cu deja reperele cărţi stabilite în complexul de clădiri de lângă pădurea Podul cu Tei sau acolo abia cuvintele au izbucnit precum gheizerele dintre gheţuri. E, de altfel, nerelevant locul real, putea fi şi o garsonieră de la etajul X al unui bloc din inima Capitalei. Pentru că spaţiul ficţional al poemelor din volum aparţine cu deosebire de un livresc bine mascat sub coaja groasă a fructului unui plonjeu în interiorul fiinţei contradictorii. Trăirile par (se vor) a fi ale unui eremit care-şi locuieşte „refugiul” şi fantasmele oarecum în afara timpului; ori în salturi temporale aleatorii peste secole. (Mărturisesc că, după prima lectură a poemelor, nu aş fi fost surprins să citesc pe pagina de gardă întâmpinarea lui Robert Burton, din Anatomy of Melancholy: „Cititorule binevoitor, socot că vei fi tare nerăbdător să afli cine este acest bufon mascat, care a intrat cu atâta impertinenţă în teatrul lumii, în văzul tuturor, uzurpând numele altuia; ai voi să afli de unde vine el, de ce e aici şi ce are a zice”.)

Un punct de plecare îmi pare a fi convingerea exprimată în poemul de la pagina 21: „Doctorul s-a trezit / din cifre şi minţi şi a pus ştampila: «Normalitatea e un eşec!». (subl. m. – F. D.) / Scriu pe sticla de amfetamină, trăiesc o altă realitate (subl. m. – F. D.), dar trăiesc. „ (jurnalul mariei petrarca rilke - 11 septembrie 2001). Toată construcţia e deliberat derivată dintr-o trăire multiplă de tip schizoid. Autorul se (im)pune în situaţia (în jocul) de a oferi întâietate componentei feminine al fiinţei sale. Aceasta din urmă este şi ea nehotărâtă între a fi Maria, Laura sau Beatrice – pe rând sau în acelaşi timp. De aici, mărturiile subiective ale unui timp continuu, în care toate experienţele sunt extreme. Maria-Laura-Beatrice închide în fiinţa sa elemente de Petrarca+Rilke şi Dante+Spinoza. Este dificil pentru un cititor obişnuit să depăşească repede starea de bulversare indusă iniţial, pentru că lectura acestei cărţi stranii nu aparţine nicicum categoriei comodului, cu atât mai puţin facilului. Mai cu seamă că autorul are grijă să trimită fără încetare la referinţe culturale diverse – de unde un textualism a(sub)sumat. Firesc, atâta vreme cât Maria („Madona din frescă, atât de asemănătoare cu Beatrice, micuţa din Portinari” – jurnalul mariei dante spinoza – 4 septembrie 1421 – vineri) pare o Evă zămislită din coastele mai multor Adami.


Jocul „personajelor” este surprinzător, aparent incontrolabil, supus unei (dez)ordini misterioase. „Sunt Maria absenţei lui Dante şi a negustoriei (cu oglinzi oarbe) cu care se joacă Baruch. Carteziană în naşterea morţii mele.” (jurnalul mariei dante spinoza – 4 septembrie 2221 noaptea târziu); sau: „sunte eu maria petrarca rilke / naratorul cu emisfera feminină aspectată/ intens cauţionată de frică / frecventez salonul 13 – dr. rilke” (autodafé); până la comuniunea atinsă temporar: „acum manevrăm toate trei (subl. m. – F. D.) mecanismul pentru decapitat / legi şi călăi (mecanism ascuns / în paradisul ce străluceşte doar într-o singură oglindă!) // toate trei / şi ideea noastră de dragoste” (pudriera de la 1295).

Perpetuitatea stării „de altcineva” salvator – firească pentru un poet autentic – este multiplicată în cartea lui Dan Mircea Cipariu până la naşterea continuă („Eu mă voi naşte până când nu voi mai fi”) şi moartea continuă („beau acelaşi şi acelaşi potir cu soluţia finală”). Două feţe ale aceleiaşi monede. La care se adaugă copilăria continuă: „dar mama nu va îmbătrâni / şi eu tot cu cheile la gât / până la moarte”. Modele cu semnificaţii statuate nu scapă agerimii poetului, care le aşează în contexte noi, le schimbă perspectiva, le supune unei operaţii ludice de sorginte optzecistă. Iisus („şi totuşi am 33 de ani / n-apucasem să intru în Templu / nu îmi ştiam viaţa de 40 de talanţi / licitaţi de barbari”), Papa Martin Luther King, Nietzsche şi studenta sa Lou Andreas-Salomé, Leo Tolstoy (!) (care „ne-a gătit o cină pentru 12 persoane, în care, spre seară, am rămas numai noi doi şi cărţile despre monahism”), domnul Nobel (care „încă mai calcula câte corăbii cu sclavi şi smaralde / ne va aduce Elena din Troia”), De Sade... Aluzia la accidentul care a provocat moartea lui Rilke este închisă într-o expresie dramatică remarcabilă: „am jucat bridge cu călăul meu gras până când pielea mi-a şiroit victoria pe nas, până când am câştigat tot penitenciarul de spini”.

Fundalul general suprapus celui al monasticului din spitalul psihiatric aparţine conflictului (şi) florentin dintre guelfi şi ghibelini, explicitat undeva, în anexele bogate ale volumului. Desigur, doar din motive de falsă „autentificare”, cu sunt toate autentificările „istorice” – parte dintr-un joc mereu mai complicat, de la prima pagină, până la Colofon şi Însemnări de lectură. Incluzând Referinţele critice ale pacienţilor spitalului psihiatric, un mic îndreptar de lectură şi un laudatio (îndreptăţit!) gazdei („Sora-şefă e un bărbat cu ocheanul întors către starea de poezie”.)

Lectura volumului, repetată, nu dezvăluie misterul firelor cere leagă pânzele pictate cu fragmente de viaţă reală (?)  şi virtualităţile transferate în timp. Înglobarea într-un tot interior unic a multiplelor personalităţi desfide direct orice istoricitate din care, aparent, se nutreşte. În final, poţi crede că ai de-a face cu poeme de dragoste şi să nu te înşeli. În acest scop, „în ordinea limbi mele / e o rupere de măşti şi de nori” – „limba mea / cu muşchii cu care mut din istoriei soarta şi lucrurile / cu clopoţeii unui şarpe care-şi înghite / marginea şi sfârşitul / sfâşie cercul şi piraţii / în burta ei plină de vieţi şi de spaime”. Noua călătorie, stranie şi fabuloasă,  propusă de Dan Mircea Cipariu este „spre punctul 0 al poeziei”, iar calea este aceea a dragostei multiplicate în trăirile altor fiinţe (cu precădere de origine livrescă), dragostea ca  moarte continuă şi  naştere continuă. Cu o condiţie: „Trebuie să accept această realitate scrisă de alţii pe foile de tratament”; şi o întrebare: realitatea este înăuntrul sau în afara spitalului de psihiatrie? Întrebare retorică, desigur...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu