Vasile Spiridon - Perna cu ace

Cele vreo patru decenii de comunism prin care istoria (Istoria?) a făcut să treacă societatea românească sunt o experienţă ale cărei consecinţe şi învăţături rămân să fie decelate multă vreme de aici înainte. Iată, au trecut şaisprezece ani de la eşecul penibil şi tragic al utopiei şi încă puţine dintre aspectele realităţii trăite au fost puse în lumină, din păcate doar parţial. Unele vor fi accesibile abia după alte şi alte decenii, când efectul asupra desfăşurării prezentului vor fi cvasi-nule. Cele socotite benigne (cu siguranţă, în mod superficial, dacă nu fals de-a dreptul) fac subiectul unor cărţi apărute la răstimpuri, ai căror autori responsabili nu pregetă să prezinte şi să analizeze întâmplări, atitudini, fapte a căror semnificaţie pentru mişcarea socială în general este adesea ocultată. Ce să mai scormonim trecutul? – se zice – să ne vedem de prezent şi de viitor! Se uită înţeleapta judecată conform căreia „cine nu are trecut nu are nici viitor”.

Despre acel trecut a cutezat a scrie Vasile Spiridon, mai întâi într-o rubrică lunară dintr-o revistă culturală (Ateneu), apoi într-un (prim) volum purtând acelaşi titlu: Perna cu ace*. Analiza sa porneşte de la convingerea că, în relaţia dintre Putere („cel mai rece dintre monştri”- autorul îl citează aici pe Nietzsche, dar, în altă parte, şi pe Valéry: „politica este ştiinţa care ne reţine de la treburile cu adevărat importante”) şi Scriitor, acesta din urmă „este în opoziţie faţă de orice putere constituită sau în devenire şi îi va suspecta pe cei care o iubesc” şi constatarea că „vremea scriitorilor angajaţi în viaţa politică a trecut”. Cum se prezenta realitatea literară (culturală) în deceniul al şaselea al secolului trecut? - este întrebarea la care cată să răspundă Vasile Spiridon, dar, în demersul său - cititorul va observa cu uşurinţă -, nu se fereşte să treacă şi dincolo de acest reper temporal, în urmă sau înainte. Subtitlul «Din vremea „obsedantului deceniu”» al acestui prim volum are, firesc, doar acoperire parţială, căci nimic nu este lipsit de cauze anterioare şi efecte posterioare. Astfel, în primele pagini ne sunt prezentate „Rădăcinile sovietice”, revoluţia culturală comunistă care „ar fi vrut să facă tabula rasa din trecutul cultural”, apariţia „duşmanilor poporului” („celebra sintagmă, de largă circulaţia komintenistă”), „literatura de concordanţă” (un scurt excurs despre studiul Literatura între revoluţia şi reacţiune al Sandei Cordoş).

Analiza devine şi mai aplicată în capitolul Cearta curentelor şi a scriitorilor. Viziunea asupra rolului literaturii nu aduce ceva nou, în primul deceniu de comunism, pentru că „Reapărea ideea utilitară – revendicată de concepţia iluministă – că literatura reprezintă o convergere a aspiraţiilor nonelitare şi un factor educativ de răspândire a năzuinţelor etice şi politice ale maselor”, cu dublu rol, de popularizare şi îndoctrinare, „ajungând să ritualizeze viaţa colectivă”. Ceea ce numim realism socialist este o hibridare dintre realismul critic şi romantismul revoluţionar, naraţiunea „urmăreşte trăitul individual saturat de concreteţe istorică iar nu de fantasme inconsistente”. Practica relaţiei comunicaţionale nu se nutreşte de la reguli diferite ale „propagandei”, numai aplicarea este particulară, conform scopurilor celor ce „conduc masele populare”. Orice putere porneşte de la ideea că „Pentru literatura de mase este important ca un cititor să poată recunoaşte fără dificultate stereotipuri unievenimenţiale în desfăşurarea unei naraţiuni, care trebuie să respecte puritatea genurilor”, numai că efectele sunt diferite într-o societate în care există numai literatură de mase, pentru mase, care îşi propune „dezvrăjirea lumii”. În cearta curentelor câştigător se autodeclară realismul socialist. Cearta scriitorilor oferă prilejul unor sintagme interesante - „muncitorii intelectuali”, „zilierii ogoarelor literare”, „omul nou”, „complimentul circumstanţial de efect” – definitorii pentru situaţia intelectualului în deceniul al şaselea şi după aceea. Nu este o surpriză că „Marxismul a uzat de toate disciplinele care i-au stat la îndemână şi le-a subordonat propriului punct de vedere pentru a descoperi legitatea obiectivă şi subiectivă a arte pe înţelesul poporului”. Dar, „Supralicitând eticul şi politicul în dauna esteticului, proletcultismul – cu dogmatismul şi schematizările lui sociologizante – a dus la idealizarea realităţii şi la scăderea puterii de înrâurire a literaturii asupra adevăraţilor cititori” – efect pervers al amestecului puterii politice în creaţia artistică, indiferent de ideologia pe care se sprijină. Scriitorii au nevoie de cititori, drept pentru care încep să se dezică, prin mijloace estetice, de această „fantoşă” a omului nou „proiectat într-o crispată nemişcare pe un piedestal înalt”. Se augmentează substratul moral „ca un generator intrinsec al sensibilităţii estetice”. Autorul îşi ia exemple din Marin Preda – Viaţa ca o pradă, Moromeţii, Cel mai iubit dintre pământeni – şi alţii pentru a demonstra că „se poate scrie aproape în orice condiţii o literatură autentică despre adevărurile esenţiale ale omului din epoca respectivă”. Nu iartă, însă, pe cei care s-au împotmolit din proprie voinţă în noroaiele proletcultismului, aici ironia muşcătoare şi satira plină de vioiciune împlinind atitudinea critică. Un critic sociologist vulgar este grafiat semnificativ „tOv. S. Crohmălniceanu”. Pe de altă parte, pe atunci, în discursul critic al lui Al. Piru era descoperită cu promptitudine „o încercare de hibridare a firavelor mlădiţe marxist-leniniste cu excrescenţe cancerigene ale estetismului”, dar şi alţi intelectuali înclinaţi spre „împăciuitorism” (G. Călinescu, Todor Vianu, Şerban Cioculescu, I. Negoiţescu „beneficiază” de acuzaţia de estetism şi revizionism, din partea unor Mihail Petroveanu, S. Damian, Mihai Gafiţa, Savin Bratu, N. Tertulian.

Despre Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, George Bacovia în viziunea proletcultului aflăm din capitolul Reconsiderarea şi valorificarea moştenirii culturale. Aici stilul scriiturii critice subtile a lui Vasile Spiridon şi erudiţia îşi dau măsura cu prisosinţă. Tot aici avem o repede ochire asupra numitei Cinstita dregătorie cenzurească şi despre pragmatism ca filozofie a imperialismului în viziunea americanului Harry K. Wells (despre care autorul comentează, la un moment dat, parafrazând cu ironie: „Din acest cerc vicios nu putem ieşi. A zis.”)

Un eseu aplicat aflăm sub titlul Prolegomene la literatura închisorilor şi a exilului. Analiza merge mult mai adânc decât ar fi cerut-o, poate, marginile perioadei, Vasile Spiridon contextualizând ceva mai larg (şi psihosociologic) o literatură manifestată în diferite forme – memorii, interviuri, proză (semi)(ne)ficţională, poezie – şi care credem că ar cere o analiză mult mai întinsă. Claritatea conceptelor este esenţială pentru a înţelege resorturile unei creaţii literare de acest fel. „Captivul, spre deosebire de fiinţa liberă dintr-un context neproblematizat, este pus în situaţia de a-şi activa la nivel imaginar existenţa în lipsa libertăţii de acţiune fizică.” Scrierile pornite din sistemul carceral ori din exil – real sau imaginat, ţine să sublinieze autorul, pentru că izolarea voluntară ori exilul interior nu se deosebesc în mod esenţial de închisoare sau refugiu dincolo de graniţe – se cuvine a fi judecate şi altfel decât celelalte. „Cel care şi-a asumat condiţia ovidiană nu mai poate tematiza, sub o formă sau alta, decât despre sine însuşi.” Fără anestezie, Cu încălţările mereu prăfuite, Logosul închiriat sunt titluri de subcapitole sub care se poate glosa cu mult mai mult decât o face, din pricini de înţeles, Vasile Spiridon. Poate că el însuşi se va angaja, cândva, la un demers de mai mare anvergură…

Polemic este autorul în „Sucitul” Marin Preda. Pune în discuţie receptarea critică a operei acestuia în diferite perioade, până în zilele noastre, ridiculizând, de multe ori, atitudini care reînnoadă legăturile cu viziuni proletcultiste (v. Calul de bătaie, p. 120-125). Dar nu uită să sublinieze valorile dificil de revizuit ale prozei acestuia. La fel sunt trataţi „Sucitorul” Petru Dumitriu, Eugen Barbu (care „a exersat continuu tehnica scrisului, uneori chiar şi pe opere deja apărute, autorul fiind într-o permanentă căutare a cărţii ideale”; o remarcă: la pag. 158, în text apare palavragiu în loc de parlagiu – de-ale corecturii…), Dan Deşliu (Epopeea decompresată: „Lazăr de la Rusca” şi „Minerii din Maramureş”). Acesta din urmă are parte de o prezentare satirică dintre cele mai încântătoare din partea lui Vasile Spiridon („Pasărea pre limba ei de lemn piere” – scrie în final.), pentru ca, apoi, Marin Sorescu şi ale sale „Momente şi schiţe” bulzeştene din La Lilieci să ofere autorului prilejul unei seninătăţi şi candori pline de căldură, apreciindu-se şi „izbânda invenţiei la nivel lingvistic”. Ba chiar avem de citit cu plăcută surpriză un spumos comentariu ironic în stilul sorescian cunoscut. Autorul ştie că textele la care se referă „sunt variaţiuni carnavaleşti pe teme fundamentale ale vieţii comunitare, dar nu-i trădează totuşi esenţiala virtualitate şi, la acest nivel de profunzime, se conservă şi lirismul lor, potenţat de viziunea nostalgică (sic!) camuflată textual.” Şi atunci se apropie din această direcţie de semnificaţiile textului.

Addenda. Între aula şi agora este o probă a intelectualului angajat în limpezirea apelor literaturii române şi relaţiilor acesteia cu societatea, inclusiv cu Puterea. Astfel, Perna cu ace, vol. I, consolidează poziţia pe care Vasile Spiridon o ocupă în grădina nu foarte bogată a criticii tinere actuale, argumentele erudiţiei, spiritului analitic şi mai cu seamă ale stilului plin de culoare adăugându-se evitării oricărui compromis şi detaşării esteticiste neroditoare şi lipsite de efect.

---------

* Ed. Timpul, Iaşi, 2004