Dan Şalapa - PASAJ

 Savorile nepătrunsului

 

Recunoaştem şi de această dată retorica şalapiană dintotdeauna, aceea care îl implică pe cititor, îl cheamă să participe la spectacolul viziunii sale despre realitate, o viziune critică, analitică, adesea ludică, incluzând «derapajele» metaforice care dau sens, care provoacă la privire atentă, scormonitoare asupra sinelui. „Polisemia şi deschiderea interpretativă a poeziei este cheia nemuririi sale, textul este viu pentru că se luptă constant cu imaginaţia cititorului, sau mai bine zis, ciocnirea imaginaţiei cititorului cu textul poetic (cu lovirea scânteilor şi degajarea căldurii) este poezia.” – citim în Despre poezia lui Joseph Brodsky, de Michail Crepe. Aserţiunea, valabilă la modul general, se aplică perfect cărţii de faţă, asemănările cu arta poetului rus în materie de viziune poetică fiind lesne detectabile, mai cu seamă privind semnele de existenţialism sartrian ori proustian şi cufundarea în singurătate şi dezorientare, precum în brodskiana Parte de vorbire [Часть речи] («sunt prietenul fidel al nimănui»).

 Cartea Pasajul este, ca arhitectură lirică, o subterană, e dedat înlăuntrului, încărcat de ficţiunea chemării în apărare a izolării: „Am tot mai des senzaţia/ Că aş putea muri doar pe jumătate,/ Că uşa vecinilor/ Seamănă tot mai mult/ Cu o intrare în singurătate”. Autostrada interioară are două benzi, „Spaţiul - inima,/ Şi timpul - gândul”, care fac împreună posibil erosul, ca esenţă a vieţii, dar şi ca act ratat, în sens freudian (Fehlleistung); „Am nevoie de tine/ Ca de pluralul termenului «singur»”, spune poetul, ceea ce s-ar traduce prin ideea că benzile sunt separate deplin, nu comunică, nu se pot întâlni decât, poate, la infinit. Inima şi Gândul se vor două singurătăţi visându-se doar, împreună. Pot imagina întâlniri de îndrăgostiţi „Singuri pe o insulă pustie/ [...]//Goi, aici, pe ţărmul acesta fierbinte”, pot imagina întrepătrunderi, „Veneai la mine,/ Dar erai în mine/ De dinainte de a pleca spre mine”, căci „poezia/ Nu poate plânge/ Dacă există în mine/ Locuindu-te şi pe tine”. Suntem în propria singurătate, noi înşine, pentru că suntem împreună, pare a spune, în fond, poetul, în timp ce imaginarul poetic surprinde, şi de această dată, tabloul realului şi îl modifică spre a-l face accesibil. Cu adevărat, el ridică imn acestui real, dezvăluindu-i sensuri altfel greu vizibile, existenţa umană fiind mult mai bogată, mai complexă decât pare la o privire superficială, precum în cazul soldatului care „Murea şi nici nu ştia că moare //[...]// învia în fiecare zi,/ Odată cu primul cântat al cocoşilor”. E nevoie de un echilibru, toate sunt legate în universul vizibil şi în cel invizibil, la care Dan Şalapa caută acces: „Nu râde/ Dacă nu ai învăţat mai întâi,/ Să usuci obrazul/ Pe care va poposi lacrima/ Până să ajungă suferinţă”, adică nimeni nu se poate bucura dacă nu ştie ce este durerea lăuntrică. Înţelepţirea pe care o invocă şi aici pune amprentă puternică asupra întregii creaţii şalapiene: „Uneori, gândurile/ Sunt mai puternice decât noi,/ Dar numai atunci,/ Suntem şi noi, puternici.” Sau: „De câte ori eşti suspendat,/ Gândeşte-te ce este deasupra,/ Ce este dedesubt.” Sentinţele sale sunt foarte potrivite cu materia exemplelor extrase din acaparanta existenţă cotidiană.

 De aici, până la recursul la materia tentantă a visului este un pas foarte mic şi necesar. Şi nu este un refugiu, ci este (re)cunoaştere a misterului existenţei în cele mai ascunse aspecte ale sale: „Vino, somn,/ Sunt atât de treaz/ Că aş putea să stau de strajă/ La tot nesomnul lumii”. Uneori îşi caută sinele în preajma unor cunoscute direcţii poetice devenite clasice, de exemplu rilkeene (poate tot pe direcţia acelei «extemporal savor» a lui Brodsky, admirator şi cunoscător al lui Rilke prin intermediul Ţvetaevei), în Psalmul fricii definitive: „Ce-am să mă fac, eu, Doamne,/ Şi fără somn în somnul veşnic,/ Şi fără cal în fuga după timpul/ Ieşit, fugit, scăpat din frâiele vederii?” Postmodernitatea actuală, cu textualismul său, nu putea fi evitată, desigur, cititorul de azi aşteaptă astfel de provocări şi poetul îi face pe plac. Într-o lume tot mai nesigură, spaima este o constantă a poeziei propuse în cartea aceasta, spaima că nimeni nu este pregătit pentru acea inevitabilă plecare definitivă. Reproşul este adresat aceleiaşi divinităţi: „N-ai inventat, o, Doamne, încă,/ Acea ţărână fermecată pe deplin!”

 Erosul este, fireşte, însoţit de thanatos, nu se putea evita vecinătatea, mai ales într-o alcătuire dedată analizei acribioase a trăirilor în preajma ambilor eroii principali ai lumii moderne, la o agape continuă şi dominantă. Nimic nu a mai rămas din eleftheria i thanatos ale secolului al nouăsprezecelea.  Nu e vremea niciunei lupte. Dan Şalapa a găsit soluţia şi ne-o oferă: „Iubito,/ Te întreb doar atât:/ Ca să poţi iubi,/ Trebuie mai întâi să mori/[...]// Poţi să-ţi imaginezi?/ Dacă, da, imaginaţia/ E mai puternică/ Decât moartea,/ Iar dacă iubirea/ E o secvenţă a acesteia,/ Vindecă-te de ele,/ Imaginându-ţi-le/ Îndrăgostite una de alta.” În această situaţie, poetul devine generos: „E mai bine, crede-mă, să nu ştii nimic,/ Despre cât de mult te-am iubit”.

Dragostea dintâi şi dintotdeauna iese la suprafaţă: „Poezia mi-a scăpat azi-dimineaţă/ peste balustrada balconului,/ [...]// M-a durut şi pe mine şi pe ea”. Împreună cu poezia, doar, poetul, care este numai „mijlocul de existenţă al limbajului”, se poate defini: „Eu sunt un trist/ Fundamental vesel,/ Alteori,/ Sunt un vesel/ Fundamental trist.” De admirat, în toată cartea, savorile nepătrunsului. Şi, astfel, cu versurile sale, ne poate cuceri, căci, ca să ne întoarcem la acelaşi Michail Crepe, „Răspunsul la întrebarea «Cum scrieţi poezie?» este la fel de dificilă pentru un poet ca întrebarea «Cum cânţi?» pentru tenor. Nu există un răspuns mai bun decât «Am o voce» sau «Cred că este de la Dumnezeu», pentru că harul poate fi dezvoltat, dar nu poate fi învăţat.”

 

Maria Grădinaru - strada mansardelor părăsite

Eros şi rafinament

Este de notorietate că numeroşi creatori de artă, care ne par mereu noi în ceea ce fac, rămân, în final, totdeauna, ei înşişi, în datele lor esenţiale. Un poem de Nichita Stănescu ori un sonet shakespearian este uşor de ales dintr-un noian de versuri revărsate peste noi, cum un Bukowski este inconfundabil şi prea personal ca să fie, cum s-a întâmplat uneori, asociat generaţiei beat („Mă tot compară cu Beat Generation: Kerouac, Allen Ginsberg, William Burroughs, Gregory Corso. Dar ei erau foarte diferiţi. Au preferat jazz-ul, în timp ce eu prefer muzica clasică. I-au fascinat drogurile; eu beau bere ieftină.” – zice undeva), iar „strălucirea frenetică” a Sylviei Plath îi va evidenţia totdeauna versul şi viziunea personală în oricare conjunctură. Exemplele pot fi multiple, aria originalităţii în creaţia artistică dominând din punctul de vedere al valorii estetice, în acelaşi timp, prin noutate şi consecvenţă.
    Nu alta este situaţia în cazul poeziei Mariei Grădinaru, care, vom constata, că este mereu aceeaşi şi mereu nouă. De la debutul cu Visul crisalidei (2014, Ars Longa, Iaşi) şi până la strada mansardelor părăsite (2024, Neuma, Apahida), poeta îşi asumă o atitudine asupra poeziei ca act erotic de o puritate asumată deschis, o sublimare prin cuvânt a sentimentului. Dacă eu îmi afirm convingerea că nu există, de la începuturile ei, în fond, decât poezie de dragoste, oferta operei Mariei Grădinaru este încă un argument spre a nu avea îndoieli. De la imnurile Enheduanei (sec. XXIII î.Hr) la acelea ale lui Sappho (sec. VII-VI Î.Hr.), de la E. E. Cummings (1894-1962), la Nina Cassian (1924-2014), poezia este, mai deschis sau mai secret, fundamental de dragoste. Dar originalitatea poeziei autoarei de faţă stă în imaginarea, cu fiecare carte a sa, a unui alt şi alt bogat teritoriu erotic –  Visul crisalidei avea loc într-un regat al zborului, în triplu sec (2016) lectorul parcurge o dimensiune temporală a Universului, în genunchi pentru flori de câmp (2019) se caută într-un spaţiu al tăcerilor, cu un discurs grav pe urmele confesionalului frenetic şi devorator plathian amintit mai sus, în Cactusul de la etajul doi (2022) personajul alege să fie agent delicat şi dedicat al „empatiei şi seducţiei” (cf. Horia Gârbea).
    În strada mansardelor părăsite (Editura Neuma, Apahida, 2024, Colecţia Arca), teritoriul este eminamente interior şi trebuie înţeles într-o anume dinamică a continuităţii. Încăperile labirintului se cuvine să fie locuite de ceva sau de cineva, totdeauna există un Celălalt, mai degrabă înlăuntru, cu decorul de rigoare imaginat totdeauna semnificativ. Încântătoarea manipulare sentimentală din celelalte cărţi cu poezii continuă tot mai fină, mai delicată, tot mai acaparantă, cu tot mai accentuate efecte Barnum-Forer (amintite, aparent la întâmplare, în poemul copacul cu stele) asupra consumatorului; consumator consumat, căci poeziile Mariei Grădinaru tind să te devoreze pe dinăuntru, să te expună ţie însuţi cu imagini dintre cele pe care nici nu ştiai că le ai, de care nici nu ştiai că depinzi, nicio altă oglindă nefiind capabilă să ţi le dezvăluie: „mă întrebai/ când/ când/ iar eu spuneam mereu/ curând/ curând// de parcă mii de vieţi/ am fi avut/ am amânat/ cât am putut// iar azi/ la ceas de risipire-mi spui/ să-i pun răbdării/ pofta-n cui// şi să te-mbrăţişez/ cum doar eu ştiu/ pentru că orice mâine/e târziu”. A se observa jocul ritmurilor şi al rimei, prezente mai tot timpul discret, spre a sublinia mişcarea interioară, vibratorie, a emoţiei. Încă de la început, din primul poem, am fost avertizaţi cu ceea ce va urma, cu existenţa unui refugiu: „că mi-am inventat o stradă/ cu mansarde părăsite/ unde locuiesc/ singură/ ori de câte ori/ realitatea/ dă în clocot”. Strada cu mansarde părăsite este populată cu puţine fiinţe vii, pescăruşi şi pisici, lupi şi cai, greieri şi gărgăriţe, dar domină lumina („lumina vine dinăuntru”) şi zborul („zbor în oglindă”) /aripile/, în tot felul de însoţiri: „există ceva în fiecare îmbrăţişare/ [...]// nu ştiu dacă e vibraţie/ sau doar o lumină/ care se hrăneşte cu o altă lumină”; „când zâmbim/ ne inundăm cu lumină”; „privesc lumina captivă/ în picăturile de ploaie/ şi voluptatea/ cu care se strivesc de ciment”; „un regizor/ drămuia lumina”; „printr-o biserică fortificată/ în care lumina/ a rupt toate lacătele”; „lângă tine sunt toată lumină”; „văd de la fereastra mansardei mele/ cum apropii cu privirea/ distanţele/ mă ascund/ în spatele perdelei/ care îşi revendică/ neobosită/ zborul/ şi te urmăresc/ până când depărtarea/ înghite/ povestea noastră/ cu lumină/ cu tot”; „îmi aşez aripile înapoi în debara/ să nu mai simt adierea serii în toiul zilei/ să nu mai simt haosul adulmecându-mă”; „aripi aripi vrem/ milioane de aripi/ să se zbată neputincioase/ în craniul acesta/ până la epuizare// iată un tablou cu aripi zdrenţuite/ despre care/ doar tu îţi vei aminti”; „cerul s-a răsturnat peste noi/ ca o avalanşă de zboruri/ uitate”; „noi şi clipa aceea dintâi/ care ne ţinea de mână/ ca pe două zboruri îmblânzite”; „închid cuvintele/ în colivii de argint/ amân pentru câteva clipe/ zborul”; „am visat/ că zburam în oglindă// rătăceam fără teamă/ într-un cer mărginit”.
    Deloc paradoxal, în linie directă cu efectul psihologic amintit mai sus, precizia ambiguităţii ca forţă emoţională îşi joacă cu brio rolul de catalizator al discursului liric. Cuvintele par a pluti într-un infinit senzorial, precum zgomotele de fundal într-o pădure, precum susurul unui pârâu ascuns de ierburi, precum licăriri într-o noapte adâncă. Maria Grădinaru ştie că mare parte din copilăria noastră am petrecut-o în această serenitate, precum nişte fiinţe acvatice ale trăirii şi ale graiului, scufundate pe jumătate în fluxul vieţii, exersând cu cealaltă jumătate fluenţa exprimării. Cuvintele noastre erau personale, intime, vii, aveau un miros atât de propriu încât una dintre primele noastre uimiri a fost că oamenii din afara zidurilor casei vorbesc şi ei ca noi. Asta ştie bine Maria Grădinaru şi harul său o conduce spre a ne subjuga fără vreo scăpare: „am luptat cu morile de vânt/ ca să te scot din minte/ mi-au sfârtecat carnea/ mi-au zdrobit creierii/ mi-au măcinat oasele/ iar tu eşti tot aici/ dincolo de orice şansă/ de supravieţuire/ aici în aceste pagini/ în aceste mii de ochi/ care citesc însetaţi/ despre această dragoste/ nebună/ nebună/ nebună”.
    Exemple şi mai clare de rafinament al artei poetice sunt texte precum cântec tandru: „îţi aminteşti iubite/ cum mă ţineai de mână/ şi cum păşeam prin noapte/ ca două mari tăceri// nimic nu tulbura lumina lunii pline/ nici frigul/ nici iubirea/ nici ziua cea de ieri”, ori trepte: „am urcat cu tine/ pas cu pas// am respirat/ şi verdele şi cerul// eram şi nu eram/ copilul de pripas/ erai lumina/ şi erai hangerul”, despre care ar fi inutil, pentru că imposibil, de adăugat un comentariu fără a le stinge iremediabil farmecul. Harul dă poate cel mai mult din ceea ce are în asemenea alcătuiri diafane (cu vorba poetului Daniel Corbu) încărcate de multiple sensuri. De fapt, cartea ar putea fi citită şi fără titluri, ca un singur poem, sau psalmodiată precum un şir de lieduri ale lui Schubert (poate începând cu Ständchen...) ori nocturne ale romanticului Chopin, cu care îmi pare că neapărat are subtile legături autoarea. Pentru că romantismul, iar nu vreun postmodernism răzbate puternic din versurile domniei sale: „nu ţi-am spus / că numai noi cunoaştem/ muzica liniştii acesteia/ care cântă pe limba ei/ despre dragoste// nu ţi-am spus// dar tu ştii cum rostesc tăcerile/ când vor să-ţi spună ceva”, „singurul semn/ că aş mai fi vie/ e poezia/ care se plimbă fără milă/ prin mine”.
    Nu avem altceva de făcut, dacă am avut excelenta inspiraţie de deschide cartea aceasta a Mariei Grădinaru, decât să ne abandonăm în „hamacul plin cu iluzii/ de pe strada/ mansardelor părăsite”, să ne lăsăm manipulaţi cu minunatu-i har de o excelentă artistă a cuvântului, dintr-o serie remarcabilă ce ar include, după părerea mea cu totul şi cu totul subiectivă, „zeiţe binecunoscute ale literaturii” române, precum Nina Cassian, Angela Marinescu, Nora Iuga, Ileana Mălăncioiu, Mariana Marin, Ana Blandiana, Constanţa Buzea et alii.

Mircea Teculescu – Costumul gol la astronautului

 

Despre golul deplin

Şi de această dată, poetul nostru dă seama de avatarurile sufletului în călătoria, adesea iniţiatică, prin lumea spiritului şi aceea a materiei, inclusiv cunoscuta contemplaţie reflexivă despre care am scris altădată, ca o constantă a poeziei sale. Sinele în conflict cu, dar şi-n căutarea eului intim, a esenţei fiinţei. Cartea se află, în parte, sub semnul (magia?) lui 9 (nouă), în prima secţiune zilele inimilor sunt nouă, în ultima secţiune paşi prin clarobscurul oraş tot nouă. Nouă graţii, nouă muze, nouă virtuţi ale lui Budha (Araham – perfect şi vrednic de omagii, Samma-Sambuddho – omniscient, Vijja-Carana-Sampanno – înzestrat cu viziune clară şi conduită ireproşabilă, Sugato – desăvârşit în fapte şi vorbire, Lokavidu – înţelept şi cunoscător al lumii, Annutarro Purisa Damma-Sarathi – instructor fără de pereche a celor neîmblânziţi, Sattha Deva-Manussanam – învăţător al oamenilor şi al zeilor, Buddho – cel iluminat ce arată calea către iluminare, Bhagavathi – binecuvântat), nouă fructe ale Spiritului Divin (Fidelitate, Autocontrol, Răbdare, Bunătate, Blândeţe, Bucurie, Bunătate, Pace, Dragoste) – tot atâtea tentaţii de interpretare printr-o grilă anume. Dar poate cea mai potrivită cale de descifrare este aceea a combinatei Euterpe-Erato-Polyhymnia, autostradă potrivită complexităţii artei poetice teculesciene. Erato ar putea fi responsabilă pentru secţiunea de deschidere, nouă poeme de dragoste mai degrabă romantică, chiar dacă pare că „jocul patimilor a trecut”, „grija magică dinaintea primei/ atingeri – o vrajă a netimpului” rezistă, nu doar cu mirt şi trandafiri încoronată, ci cu „maci care ard”, „flori sălbatice, florile câmpului drag”, fluturi, „ea stă acum în noaptea ce zace cu faţa în sus -/ un grăunte al materiei ce-şi schimbă singură forma”, vine apoi inevitabila cădere: „uite ce faci, pământ al tristeţii,/ uite, caut iar pe mine urmele nisipului -/ prin aerul de mai ieri, cel vechi,/ pâlpâie ziua, îndepărtată şi nesigură […]”. Melancolia este suprem dominantă, „arunc o piatră albă care/ învie luciul tăcut la apei,// durerea ei, purtată de valuri/ ce nu-i vor mai da drumul// niciodată”, nu există cale de întoarcere a nisipului din clepsidră, există un singur sens al trecerii Clipei.

Secţiune a doua, preschimbată-i haina sufletului meu, are mai accentuată dimensiunea strict spirituală, metafora domină chiar atunci când „din robinet curge realitatea/ şi-mi spală visele rămase pe faţă -/ […]/ când lumânările din biserică încep/ şi cresc, în trupuri se preschimbă.” Suntem şi prin prejma lăcaşelor de cult, „afară plouă/ probabil că Dumnezeu voia să cureţe/ de murdărie oraşul, să îl umple cu flori.” Un spaţiu urban, în care „o lume trece prin dreptul alteia -/ lumea mea prin dreptul lumii tale -/ şi nici măcar nu se ating!”, în care „stăm izolaţi, ascunşi de gropile zilei într-o/ încăpere se s-a închis cu o uşă albă şi grea”, „cartiere întregi, un perimetru al perseverenţei/ din care să nu se poată evada nici măcar în vis// dar mai întâi aşteptăm, Doamne, să ne spui/ unde am putea depozita iluziile celorlalţi…” Pare un spectacol al neîmplinirii, al absenţei speranţei, al apăsării rutinei din care sufletul se vrea eliberat, destul de dificil, dacă nu imposibil, atâta vreme cât „întunericul este cel care locuieşte în fiecare/ şi puţini găsesc calea de a-şi da foc/ ca să-l alunge// […]// fiecare, singurul de care nu se poate depărta,/ îşi ia viaţa şi umblă”. Ambiguitatea zicerii, aici şi în alte locuri, permite adaptarea lectorului la emoţia potrivită sieşi; el poate locui mai lesne în spaţiul liric generos creat de autor. Finalul secţiuni se vrea elegiac, „o procesiune retro a zodiilor amestecate, cu/ bărbaţi şi femei preocupaţi de aceleaşi lucruri// ca acum mii de ani, nu există scăpare decât/ în tăcerea concentrată, în care tu te ascunzi”.

A treia secţiune, nu mă atinge, nu mi vorbi, reia tema anterioară, „încă nu am transcris/ tot ceea ce mă apără/ de roua ce vrea/ mereu să-mi ajungă pe chip.// din ecou vine sânge,/ în fiecare, încet, creşte moartea”. Cumva mai profundă e privirea spre sine, spre trecutul ale cărui semnificaţii încă mai trebuie dezvăluite, chiar dacă „un copil taie cu lama paginile unei cărţi;// […]// pentru că îi este tare frică de cuvinte”. Avem ca bonus o disecţie, cu descrierea organelor interne, după ce „astăzi, la trezire,/ mi-am îmbrăcat trupul pe dos,/ ca moartea să nu mă mai bântuie.”, însă, apoi, ni se dezvăluie adevărul: „sunt copacul în crengile căruia/ când şi când,/ se iscă o durere, o dizarmonie/ care se desprinde din trunchi/ şi vălureşte peste tot ascunsă,/ în timp ce trupurile celorlalţi,/ grauri nehotărâţi,/ se mişcă în tăcere/ prin jurul meu/ apoi, dintr-odată, încep să zboare”. Trupul este cel care suferă tot felul de atacuri, de prefaceri, metamorfoze, se transformă „într-o mare, cu/ peşti microscopici ce treceau iuţi prin inimă”, „cenuşa vulcanului/ de odinioară/ îmi intră prin piele,/ îmi ajunge în vene,/ mă solidific din interior”, dezcarnări şi reîncarnări de neocolit, atâta vreme cât „nu am de unde să iau altă lume”. Secţiunea se-ncheie tot elegiac, în peisaj urban, o rază de speranţă, o iluzie, într-„un adăpost între ai cărui pereţi voi sta nemişcat -// şi neatins, neizbit de nimic, o să-mi văd viitorul”.

Cei nouă paşi prin clarobscurul oraş încheie călătoria uneia din formele trupului rămasă în urmă, „ca un costum gol de astronaut”. Lăuntrul se mai revarsă încă asupra lumii exterioare – „în timp ce dorm mi se destramă trupul” –, o îmbracă, o îmbogăţeşte, o dăruieşte cu ritmuri noi – „priveşte inima mea, aflată cu tine, departe/ cum nemişcată stă ea, cum roşul ascuns e, de moarte” –, toate poemele de aici, unele distihuri, altele catrene, au şi rimă, până la ultimul pas, o ars poetica: „sunt drumul, călătorul şi timpul,/ întunericul, lumina, răstimpul/ în care umbrele se nasc şi dispar/ tipar ce înlocuieşte-un tipar”. Aşadar, nimic nou, doar o revenire la acelaşi şi acelaşi gol deplin.

Virând cu îndemânare dinspre Erato spre Budha Sugato Lokavidu, Mircea Teculescu dă seama şi de astă dată de harul său hrănit cu îndestulare la izvorul tămăduitor al Poeziei. Spre încântarea cititorului iubitor de frumos.

Horia Gârbea - de 12 lei iarbă

 

to be or not to be

Ca un magister ludi care se respectă, Horia Gârbea face, în această carte de poezie (de 12 lei iarbă, Neuma, Apahida, 2023), să iasă la iveală rolul de nature lover şi de god lover. Deloc idilic, însă, ci angajat, reflexiv. Aşa cum se dezvăluia a fi şi în Amintiri cu poduri, din 2021. Cele trei secţiuni – unelte de scris, amintire şi uitare, despre cer – stau sub semnul întrebării shakespeariene – a fi sau nu fi. Un fel de Pisica lui Schrödinger, desigur. Motoul din Macbeth al volumului nu poate fi deloc o întâmplare. Nici finalul poemului titular: „să nu îmi/ puneţi deasupra/ o lespede cenuşie/ pe care să scrieţi/ un vers îndoielnic/ ci să plantaţi iarbă verde/ toate pisicile/ din împrejurimi/ sunt invitate să vină/ şi să pască pe gratis”. Construcţia lirică a lui Horia Gârbea este, ca întotdeauna, foarte precisă şi totul are o semnificaţie anume. Nu le vom dezvălui pe toate, ci doar pe acelea care ni s-ai relevat mai lesne.

Secţiunea unelte de scris este o carte de învăţătură. Aflăm că „oameni trişti îi întristează pe poeţi”; că poeţii „când se plimbă/ cu o fată îi spun versurile lor/ şi dacă sunt bune ea le ţine minte”; că „eu nu sunt poetul oraşului/ primăria nu are bani/ ca să ţină un poet al oraşului/ şi de aceea eu mă răzbun/ scriind despre oameni/ şi despre case/ care n-au existat/ şi nu vor exista niciodată”. Sunt aici şi artes poeticae, dar şi parabole despre existenţa şi esenţa umană, despre destin – a se vedea poemul metoda, în care „o sută de bărbaţi puternici” încercă să ridice o secure „lăsată de zei” pe o lespede mare de piatră; bărbatul 101 trage la o parte lespedea şi „securea a rămas/ neclintită în aer strălucind în soare/ mai frumos ca oricînd”. Trimiterea spre povestea regelui Arthur este interesantă. Multe poeme par a aparţine unui psalmist – vezi transplant, bumerang ori nopţi şi ploi – „sub zăpadă încolţeşte grîul/ sub grîu/ straturile de scrum ale măreţiei” – ceea ce îi vine foarte bine autorului. 

Deloc surprinzător, aşadar, că în secţiunea a doua, amintire şi uitare, regăsim atmosfera din deşertăciunea deşertăciunilor: „acela care ţine minte/ note şi litere/ le va pierde cândva/ cum pier stropii de brumă/ pe frunza gherghinului”, un alt fel de a vorbi despre absenţa inocenţei, gherghinul (păducelul) fiind simbol al belşugului şi fericirii pentru miri, odată cu pierderea fecioriei. Eclesiastul zice: „m-am uitat cu luare aminte la toate lucrurile pe care le-au făcut mâinile mele şi la truda cu care m-am trudit ca să le săvârşesc şi iată, totul este deşertăciune şi vânare de vânt şi fără nici un folos sub soare.” (2.11) În acelaşi sens, continuă analiza propriilor trăiri distopice, reale ori imaginate, „umbrele mele/ nu-mi seamănă/ nu le recunosc/ atunci cînd le văd/ pe ziduri sau pe trotuare”, ale propriilor căutări ale sinelui, ale începuturilor uitate, descoperindu-ne adevărul creaţiei: „cu orice epavă/ poţi cuceri poezia/ mai uşor decît cu un iaht/ orice zid ruinat/ te ajută să înţelegi/ rădăcinile timpului”. Adevărul creaţiei şi cel al Creaţiei, care este Dragostea, ne convinge lesne poetul, este singura care supravieţuieşte „odată cu tine”, odată cu învierea inevitabilă, trimitere evidentă la Samsara budistă. Sunt frumoase pagini rezervate nostalgiilor, amintirii şi regretului neîmplinirilor – „eram tânăr/ în acea zi depărtată/ când mă plimbam cu cezar/ pe strada silvestru/ atunci iaşiul era pentru mine/ o metropolă depărtată/[…] //cînd am ajuns la iaşi/ cezar era de cealaltă parte a cerului/[…]”. Este aici despre Cezar Ivănescu, sunt apoi strofe despre ploieşteanul Nino Stratan, în care apar şi Virgil Mazilescu, şi Nichita, („spune-le că scriem/ ca să-nvingem ursita”), Brumaru, alţi şi alţi poeţi dragi dispăruţi, „eu te aştept/ şi în orice condiţii/ o să bem o bere/ la tanti miţi// dacă nu poţi ajunge/ nu-ţi face probleme/ vin eu/ după cîtăva vreme”. Este remarcabilă seninătatea cu care adună laolaltă realitatea crudă a unei inevitabile dispariţii cu sentimentul de apartenenţă la o lume care nu va dispărea nicicând, aceea a artei, a creaţiei, a nemuritorilor scriitori dăruiţi cu har de către Cel de Sus. De asemenea, sunt poeme de o cuceritoare frumuseţe şi din pricina muzicalităţii şi a expresivităţii poetice, dar mai cu seamă subtilei trimiteri către avatarele destinului uman (v. scara).

Era de aşteptat ca secţiunea a treia, despre cer, să păstreze tonul profund al scripturilor, chiar se deschide cu un dialog cu îngerul, al cărui singur rost se dovedeşte a fi de a însoţi, a fi cu tine mereu, chiar, ori mai cu seamă, în vis – „trebuie să adorm/ o clipă măcar/ şi trecerea îngerului/ va fi ca un sigiliu/ peste versul/ pe care îl voi visa”. Îl iubeşti şi-ţi cere o lacrimă. El poate fi Vocea care te întreabă dacă suferi, da, suferi că te simţi singur, dar nu eşti singur cu adevărat, că vrei totul acum… Toate poemele de aici sunt cu şi despre înger, cu şi despre cer: „dragii mei/ voi încă nu aţi înţeles/ cerul este făcut pentru plăcere/ e desfătarea privirii// şi dacă pe el/ va trece şi un înger/ plăcerea va fi încă mai mare”. Esenţa este, totuşi, darul scrierii lirice, de acesta nu se poate despărţi niciodată: „mă simt un scrib/ uitat într-o piramidă/ şi aştept să se despice tavanul/ şi să intre lumina”. Lumina este Îngerul. 

Gabriel Alexe - Esenţa maşinii

 O geometrie erotică

Evident, o carte cu poezii despre steroizi, un excelent manual de întrebuinţare este cartea lui Gabriel Alexe (Esenţa maşinii, PIM, Iaşi, 2023), din această pricină a şi făcut, poate, obiectul unuia dintre Marile Premii ale Festivalului Naţional de Poezie „Nicolae Labiş”, octombrie 2024. 

Lectura ei te învaţă pas cu pas cum să abordezi mecanica amorului. Astfel, poemul care şi dă titlul cărţii te pune mai întâi în temă cu abordarea preludiului, care este, de fapt, „o simplă chestiune ce ţine de fiziologia rutinei/ în momentul palpării orice componentă palpabilă/ pune în funcţiune mecanismul primului impuls/ finalul e cauza unui şir lung de înşurubări”. Urmează prima mişcare – „Am desfăcut mai întâi piuliţele fără de care/ nu-mi sar capacele” –, este „o simplă chestiune ce ţine de anatomia inimii/ […]/ mecanismul intră în funcţiune apropiindu-se de esenţă/ finalul e cauza imprevizibilă a unui şir lung de trepidaţii” şi a doua mişcare – „Am uns piuliţa înfiletez şurubul fără şaibă/ […]/ orice subansamblu devine un ansamblu perfect/ dacă mecanismul funcţionează la prima cheie” –, aşadar, „acum fac diagrama mişcării (start up!)” Putem trece la practică, de aici încolo se înşiruie experienţele specifice întâlnirilor cu maşina şi descoperirea continuă, repetată a esenţei ei. Metaforele curg fără întrerupere, asta este o chestiune cu care poetul de faţă ne-a obişnuit demult, este obligatorie o concentrare a lecturii asupra semnificaţiilor fiecărei expresii, lesne poţi pierde şirul, poţi rătăci calea spre adevăr, care chiar nu este deloc ambiguu, doar bine ascuns dincolo de cuvinte. Se poate cita din destul spre a demonstra excelenţa profund lirică a artei poetice caracteristică autorului, îndemânarea de a spune adevărul crud fără să-l rostească, de a sugera până la amănunt imaginea unei acţiuni eminamente corporale, dar şi încărcată de puternice energii emoţionale. Nimic nu este în afara trăirilor intime ale unei sensibilităţi (nu sensiblerii!) profunde şi înfloritoare. Pentru Mercedessa, de exemplu, „Noaptea vibrează în plexul solar/ de la ombilic mai jos/ tot mai jos./ […]/ pur şi simplu îţi imaginezi cum te întinzi cât ţi-e lutul/ iar egourile noastre se vor prăbuşi ca doi electroni/ în acelaşi nucleu.” Evadarea împreună cu Mercedessa este diferită de iniţierea din Virgo: „Să-mi spui când să tac/ vorbele mele aruncate în dulap/ haine în care te-am îmbrăcat/ acum nu-ţi mai vin// te dezbrac!” Dezbrăcarea de vorbe – tăcerea, adică – este eliberare de oprelişti – „pielea ta ţine loc de papir/ te gâdil viril ca un satir”. În La femme de mon ami, lucrurile par a scăpa de sub control, dar este numai o impresie, pentru că sugestia te conduce lesne spre realizarea celor mai înalte profunzimi ale actului chiar în cabinetul psihologului; deja partenerii evadează în cuvinte, exclamaţii din diferite limbi – „of course my dear! please shut up”, „Meine Gott Mein Gott ce uşor ai pătruns!”, „harasho hatasho! piriot rebiata! ura! ura!” –, pierd contactul cu o realitate anostă, în care „pluteam absent prin parcul cu ananaşi în floare” şi „sânii adolescentelor jucau şotron”. Dar se poate şi altfel, mai complicat, ca în excelentul poem Doctorul pacient, unde „pulsul grăbit deschide prematur uşa blindată/ […]/ lungită pe spate sunteţi întruparea conştiinţei de sine!/ închideţi ochii şi respiraţi adââânc:/ pranayama vă face femeie fatală!”. Autorul rezistă eroic tentaţiei de a trimite spre Kama Sutra şi recurge la aspecte mult mai subtile. Sugestia vine, astfel, dinspre Bhagavad Gītā (versetul 4.29) ori Yoga Sutra a lui Patanjali (versetul 2.29) – pranayama, adică «transa indusă prin oprirea în totalitate a respiraţiei - kumbhak» –, ceea indică o mare adâncire a hăului simţurilor în care cei doi parteneri înamoraţi se scufundă deliberat, robi ai unei posibile minunate iluminări: „atingeţi note sublime când strecor stetoscopul/ şi primesc un semnal de la organul dumneavoastră vital!/ prin sărut organele nu mă mint/ îmi răspund ca şi cum nu aveţi trupul mut/ şi asta pentru că sunteţi ceea ce sunt!” 

Neobosit, poetul de faţă creează mereu şi mereu alte şi alte situaţii în peisaje şi locuri dintre cel mai diverse, care şi pun amprentă de neşters asupra simţurilor: „Îmi place cum vibrezi în stil vienez”, „am rămas singuri pe balconul vilei/ după ce ţi-ai fugărit musafirii”, „De la o vreme ne întâlnim ca ingredientele/ în supa de post.”, „În parc pe banca tăbăcită/ privesc albastrul printr-un cârd de ciori.”, „Stăteam duşi cu pluta pe ghiol la taifas ca muierile-n Mall”… Remarcabilă este varietatea metaforică de o mare sugestivitate, pe alocuri de copilăroasă delicateţe, de multe ori ritmată şi rimată aparent accidental şi cu atât mai epustuflantă pentru oricare cititor: „morfina unui sărut îi producea anestezie totală”, „un fluture năuc s-a izbit de năsuc (zvâc!)/ amprenta iubirii – polen peste pleoapă”, „mânca-ţi-aş crupa de iapă nărăvaşă/ ce mortal te răzbuni pe cravaşă!”, „Într-un vertij languros din coada ochiului fac un lasou/ şi agăţ privirea virgină de la masa vecină.// îmi fac de cap şi damei pe plac:/ mă prefac în şampanie franţuzească şi o pătrund/ ca o bulă de acid în angoasă.” 

Ceea ce lipseşte acestei poezii este privirea superficială, uşuratică asupra iubirii. Plictisul. Din fericire. Nimic, nici un cuvânt care să nu fie, împreună cu vecinele sale, cu sens, cu trimitere spre emoţii din sfera spirituală; desigur, nu direct, impus, şi cu subtile sugestii din sfera lirismului de care este în stare doar un obişnuit cu ordinea subtilă, cu regulile stricte ale matematicilor (Gabriel Alexe este profesor de matematică, în viaţa sa cotidiană!). Toate poemele sunt şi imnuri închinate corpului fizic, frumuseţii naturale a creaţiei fiinţei umane: „ţi-s sânii molipsiţi de ireal/ din vraja lor alunec lin spre pulpe/ […]// de frica morţii sinele-a-nviat./ deasupra respiraţia vânează/ nori de parfum ectoplasmatici./ […]”; „Ţi-am spus iubito şi între noi va rămâne/ poemul entropic al trupului meu/ până şi aerul mă ţine în braţe/ când zugrăvesc cu polen sânul tău.// sunt poemul tentant prelins derutant/ larvă de verb printre buze.”

Referinţele livreşti înalţă nivelul discursului poetic, autorul nu scrie pentru analfabeţi funcţional, ci pentru aceia dintre semenii săi care îşi trăiesc viaţa având conştiinţa transcendentului care-i locuieşte inevitabil. Preaplinul iubirii străbate întreaga arhitectură a cărţii, lungul poem final, Postmodernism de avarie, vocativ şi oarecum epic, dă seama de jocul multiplu al sensurilor, al ritmurilor inculcate în cuvinte, de răsfăţul în care ne-a înfăşurat cu cele nici o sută de pagini cu poezie.

Cristian Boroş – Poeziile unui cântăreţ de strană

 

    Iată o carte foarte specială (editura Eugraf, Bucureşti, 2021), care oferă, cu mijloace ale poeziei lirice, câteva descifrări ale unor coduri din lumea vieţii ecleziastice, din fericire însoţite de un glosar. Substanţa este eminamente spirituală, ţine de ritmuri străvechi ale expresiei neapărat cantabile în interiorul templului, este din aria rugăciunii către divinitate: „ritm, suflare şi cuvânt/ şi melismatică pace,/ rugăciunii scump veşmânt/ şi leac scăderilor noastre eşti deplin,/ dumnezeiască psalmodiere,/ dându-ne vindecătoarea ta mângâiere/ […]” [melismă - ornament în muzica vocală cuprinzând pe o singură silabă mai multe sunete alăturate unui sunet principal; coloratură]. Ritmul este regula strictă, cum, de altfel, este în orice întreprindere poeticească, fiind el reproducerea vibraţiei divine a universului, sursă esenţială a emoţiei profunde. Cristian Boroş reuşeşte pe deplin să ne „subjuge” sufletul, să ne cucerească, ştiind să folosească harul cu care este înzestrat spre încântarea cititorului. Lectura se face obligatoriu, vrând-nevrând, prin intermediul unor metafore sonore ce ţin de gramatica neumelor psaltice, de ritmurile curgătoare care, mie, îmi amintesc de cântările imnice vechi siriace: „ştii, Doamne, că atunci când cânt/ pe limbă simt tălpi ca de picioare/ cu riduri aspre şi adânci/ ale cuvintelor pe care/ doar le rostesc şi nu le cânt/ şi nu le-mbrac pe fiecare/ într-o cămaşă ca de in,/ dar purpurie la culoare/ ce se desface fără pliu/ din locul de unde răsare/ întrepătrunsă de cuvânt/ iubire-ascuns în mirare/ că-n mine mi se ţese-un cânt?”. Semnificativă este iniţiativa de ne oferi, în deschiderea cărţii, scurte poeme cu acrostih, de fapt mici rugăciuni-metafore de rostit dintr-o răsuflare: „pune, Doamne,/ sufletului meu/ aripi să cânte în zbor –/ la Tine un cânt să ajungă,/ tot să Ţi se închine un dor…” (Psalt/ acrostih psalt); „toarnă, Doamne,/ roua binecuvântării Tale/ odei acesteia/ pe care înlăuntrul sufletului meu/ alcătuind-o/ rugăciune voiesc să Ţi-o cânt…” (Tropar/ acrostih tropar). Referinţele specifice cântării în strană trimite spre o simbolistică cvasi-secretă, poemul În cvintă, este un exemplu – „ajută neputinţei mele de-a fi,/ de a-Ţi cânta/ strânge-mă spre Tine iarăşi/ în cvintă cu milostivirea Ta!” –, elementele de stil şi limbaj în abordarea tematicii religioase, cu deosebire cel cromatic-serial, fiind, poate, o evocare a unui simbol precreştin legat de venerarea naturii, o trimitere spre acel simbol al echilibrului şi armoniei, al omului, dragostei de viaţă care este pentagrama. Sau este o referire la Hamsa, amuleta antică ce simbolizează Mâna lui Dumnezeu, semn protector, care-i aduce purtătorului fericire, noroc şi sănătate? Mai degrabă aici am fi aproape de sensul poemului-rugăciune... Misterul posibilelor interpretări ale poeziei lui Cristian Boroş persistă continuu, nu ne este oferit nimic pe tavă, aparenta simplitate a expresiei este doar coaja unui fruct ce ascunde înlăuntru arome spirituale epustuflante. O secţiune este dedicată celor opt glasuri, adică modurilor de cântare specifice bisericii ortodoxe de răsărit, corespunzătoare scărilor modale. Poemele acestea sunt oarecum încifrate, lectura lor necesitând utilizarea glosarului de la finalul cărţii şi nu numai, chiar accesarea unor texte biblice semnificative. Gând însoţitor de anixandare (glasul al optulea), – „[…] pe scară/ din melos rugii haină// unindu-i la octavă/ pe toţi cei ce se roagă// sărbătoresc, în taină/ cu inima întreagă// slăvind pe Domnul slavei/ solemn în ceas de seară…” –, spre exemplu, trimite la ultimele versete ale Psalmului 103: „deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi;/ Dar întorcându-ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce./ Trimite-vei duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului./ Fie slava Domnului în veac! Veseli-se-va Domnul de lucrurile Sale./ Cel ce caută spre pământ şi-l face pe el de se cutremură; Cel ce se atinge de munţi şi fumegă./ Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi./ Plăcute să-I fie Lui cuvintele mele, iar eu mă voi veseli de Domnul./ Piară păcătoşii de pe pământ şi cei fără de lege, ca să nu mai fie. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul.”, care se cântă la anumite sărbători, pentru a se da o mai mare solemnitate slujbei. Finalul este, desigur, un poem numit Amin, o rugăciune de slavă a divinităţii: „cred, Doamne, şi Ţie mă închin”, o împlinire a mulţumirii pentru harul dăruit poetului spre a-l îmbogăţi pe acela care citeşte şi înţelege. O carte de păstrat pe noptieră, spre a fi aproape de nevoile spirituale ale fiecărui creştin.

Dan Şalapa – Pianul care mă locuieşte

Iată poetul care este în dispută continuă cu Sunetele, cu Limbajul, chiar, rezultat din folosirea cotidiană a acelora. Este îndoielnică din start ideea că instrumentul generator, cel interior, este acordat. Nici autorul nu susţine asta, ba din contră, chiar din prima pagină ne informează cum că: „Nici Cheia Fa nu mai empatizează/ Fără cheia care îi convine,/ Nici muzica oaselor mele/ Nu mai răsună pe vreun portativ/ Şi nici nu are cadenţa improvizaţiilor” (Pianul fără excepţii). Aşadar, să nu mire pe nimeni că metaforele sunt, cel mai adesea, à rebours. Adică subliniază contrariul. „Gata, scutur ultimul vals,/ Mătur curtea de sunetele/ Înmugurite recent,/ Îmi acordez pianul fără clape,/ Şi ies la promenada/ Pentru care nu ai nevoie de paşi...” (Anti-inspiraţia). Dacă glasul despre sine este eminamente conflictual, plin de îndoieli, mereu în dezacord, glasul despre celălalt este luminos. Cineva acordează pianul, se aude „acea muzică de pian roz,/ Atât de roz şi atât de moale/ Că seara în care erai îmbrăcată/ Răsărea sub o perdea/ Îndrăgostită de o altă eră... (Seara ca o perdea). Doar Erosul pare că salvează sunetul, îl armonizează, cu asta nu putem decât să fim de acord. Adresarea familiară, vocativă, ascunde, însă, nesiguranţa jucată a judecăţii acide asupra lumii exterioare, mască a sensibilităţii interioare – este un joc asumat şi transparent, care cată a supune cititorul încercării de a se lăsa prins în capcană. „E tot mai greu să fii perfect,/ Imperfect prin definiţie fiind,/ Căci domnilor - spun un truism -/ În lumea noastră/ Perfect de imperfectă,/ Fiind cât de cât apropiat/ De blestematul de perfect,/ Eşti asemuit perfectului -/ Vorbă să fie, voi aţi înţeles!” (Un sfert de clipă de etern). Ni se prezintă Viaţa ca un amestec de vârste – un puzzle aproape incoerent, incluzând rateuri şi o moarte posibilă, „Între Eros şi Thanatos,/ Umblă zeii telelei,/ Nici iubind/ Şi nici murind”, o amprentă pesimistă caracteristică şi acestei poezii, cum şi ale mai multor creaţii din paginile volumului, o lipsă de credinţă în rosturilor unei existenţe banale, incluzând inerenta critică socială de pe piedestalul unei etici sui-generis: „Între Eros şi Thanatos/ Nu e loc să-ţi faci colibă,/ Nici să umfli portofele,/ Nu e loc nici de spitale,/ Ori de schimburi valutare,/ Este loc doar de zaveră,/ De-mpuşcat raze cu junghi,/ De făcut cu mâna crucii” (Viziune). Dan Şalapa este eminamente un poet reflexiv, după oricâte măşti s-ar ascunde, ne dăm lesne seama de asta, şi un poet de atitudine, departe de un vag romantism care pare că l-ar paşte, pe ici, pe colo. Poate fi şi realmente epopeic, hrănindu-se din trecerea inexorabilă a timpului (într-un singur sens!) – „Aş bea din cupa dimineţilor răcoarea,/ Dar un cuţit se vâră sub coastele-mi secate!” (Timp) –, dar trimite şi la atmosfera cu personaje ale Marelui Will (cum observam şi în lată parte), poezia Nebunul amintind de scena în care Hamlet şi Horatio, în cimitir, văd stafia tatălui ucis, dar aici „Candelele ieftine/ Luminau sfielnic ca şi cele/ Cumpărate din Mall,/ Şi păreau, toate, singurele bogăţii/ Din tot cimitirul...” şi nici nu aflăm care este „Cel mai bogat mort/ Din cimitir?” Dar ştim ce se-ntâmplă „când pianul/ Se îndrăgosteşte de propriile-i clape”, că „Dumnezeu are aripi,/ Altfel nu am şti/ Să privim zborul,/ Şi nici uliul,/ Şi nici rândunica,/ Şi nici fluturele/ Nu ar învăţa/ Să ne înveţe să-l privim,/ Şi nici prada lor/ Nu ar şti să alerge,/ Să se ascundă/ De săgeata lor din trup”(subl. mea)), iar „Poezia mea/ Îşi depune demisia,/ Nu negociază nimic,/ Mi-a zis,/ Poate doar o euthanasiere/ Fără ştire în ziare de scandal,/ Asistată de acel ultim romantic,/ Pianist ratat,/ Dacă şi asta ar mai fi posibil...”. („ultim romantic,/ Pianist ratat” – să fie Eminescu, să fie Rahmaninov? – poate nu vom afla niciodată…) Pianul care mă locuieşte este, ştim deja, în curs de acordare, aşadar, de acordare cu viaţa şi cu moartea, mai ales cu moartea, de unde şi trimiterile la câteva personaje semnificative – Socrate, Orfeu, Rodin, Brâncuşi („Pianul care mă locuieşte/ Are nevoie, frecvent,/ De mici reparaţii,/ Cum ar fi acordarea/ Cu timpul inexistent”). Este prezentă şi o dimensiune ce ţine de poezia confesională de tip Charles Bukowski, fără, însă, violenţa de limbaj a americanului din anii 60-70 ai secolului trecut. Autorul nu întârzie să facă adesea apel la divinitate, să o invoce uneori discret, indirect, alteori direct, precum într-o adevărată rugă: „Ce oase, Doamne,/ Neîmpăcate sunt/ Sub zidurile păzite de grifoni,/ Ce bătălii necâştigate/ Avem a câştiga/ Venind din ce istorii blestemate,/ Ce neîmpăcări ascund/ Neîmplinirile noastre ori câteva, ori toate,/ Ce sânge mai trebuie a curge,/ Ce destine, lacrimi, vise/ Mai trebuie tribut s-aducem,/ Din cărămizi neşansa să abdice...? [...]/ Ajunge, Doamne, ne iartă,/ Ne dă speranţa, viaţa înapoi!/ [...]”. Profunzimea reflexivă aici, în prezenţa divinităţii, mi se pare a se realiza cel mai bine, mai vizibil, poetul nu se mai ascunde după sunete, după cuvinte, după metafore, aici se dezlănţuie cu toate durerile, suferinţele, neîmplinirile personale şi ale lumii întregi. Recunoaşte că singura alternativă pentru redempţiune este penitenţa întru cuvânt – „Am să intru în cuvânt,/ Lângă poet şi uneltele lui,/ Ca-ntr-o celulă, de bunăvoie,/ Am să stau acolo cât o să vreţi voi” –, părăsind cotidianul anost şi lipsit de valoare existenţială – „În acest timp,/ Voi vă veţi ocupa cu devoratul de mici/ Şi băutul de bere la halbă,/ Cu rumegatul purceluşilor la proţap/ Şi cu râgâitul elevat” –, iar rezultatul va fi că „Dumnezeu se va apuca/ Să rostească din nou,/ Mai puţin ezitant,/ «Să fie lumină!»”

Este singura şansă a poetului şi a lumii, renaşterea în lumină, altfel robi ai umbrei şi ai beznei vom rămâne: „Noaptea e un personaj singur,/ Nu are mumă, nici tată n-are,/ Nu are foame, sete,/ Somn, nici adăpost pe undeva,/ Umblă de una singură -/ Deochi/ Învins de un descântec;// Nu are fraţi de cruce/ Şi nici vreun ortac/ De-ncredere nu are,/ E searbădă -/ Uter/ Învins de un blestem;// Nu are nici credinţă,/ Nici vreun reazem/ La vremea ivirii de lumină,/ Nu are, deci, nimic/ […]/  Da, are un legământ/ Cu strigătul de moarte,/ Care uneşte pasul de egretă/ Cu rana de cuţit înfipt într-un pian.” Iar Pianul este cel care mă locuieşte…

Dan Şalapa – Antiphonia epicus

 

Forţa cuvântului fie frumuseţea sa

 

Cartea lui Dan Şalapa este o cântare despre încântare. Esenţa ei aici se găseşte. Desigur, lucrurile nu sunt chiar atât de simple şi nici nu ne-am aştepta la aşa ceva ştiind cine este autorul: un om cu experienţă de viaţă, cu atitudine şi de atitudine, cu ştiinţa construcţiei textului care să conducă la emoţie şi la reflecţie. Deloc întâmplător, presară citate din ziceri de-ale lui Paul Valéry, spre a da seamă despre sensuri ale paginilor ce le urmează. O face chiar din deschiderea la secţiunea primă, Propoziţia 1. Inventarea alfabetului, în Ars poetica, cu „efect produs prin efect de produs”: „Descompun sunetul în silabe,/ Silabele - în vocale şi consoane,/ Apoi,/ Consoanele - în costume de bal mascat,/ Vocalele - în veliere fără echipaj,/ Iar la sfârşit,/ Descompun această poezie/ În tine,/ În mine,/ Pe urmă, invers,/ După care o rescriem/ Împreună.” Folosind sunetul, vibraţia cuvântului rostit, iscă spectacol, iscă aventuri misterioase, iscă emoţia îndrăgostirii ca un efect muzical profund şi desăvârşit. Deci aşa se procedează, după regula lui Valéry! Interesantă şi cu totul benefică această afirmată „dependenţă” asumată de o sursă de poezie din care oricare creator serios îşi poate hrăni ştiinţa facerii versului. Este un joc lesne acceptat de cititor, desigur, îndrumat fiind spre ceva ce îi poate fi familiar. Dar, evident, această cântare va fi pe mai mute voci şi noi le vom descoperi pe măsură ce înaintăm în lectură. Ceea ce pare simplu, devine complex, simbolurile devin mai bogate şi mai ambigue, poetul lasă spaţiu de locuire, de interpretare intimă, privată, de „aici sunt eu” din partea lectorului atent. „Locuiam până mai ieri/ [...]/ Într-un vârf de săgeată./ Nu aveam timp să mă măsor în viteză/ Cu lumina/ [...]/ Cum ar arăta lumea,/ Aşezată toată,/ Cu căţel, cu purcel,/ Pe un vârf de săgeată?” (Săgeata). Cugetarea, cu aerul de ironie, de ludic necesar şi caracteristic abordărilor lui Dan Şalapa, cheamă la participare. Se întâmplă, însă, tot felul de lucruri ca par a ţine de magie, „Iubirea urcă-n copaci/ şi se face fruct”, „Fotografia începe să danseze”, până când „Sângele ieşise din mine,/ Mă privea de-afară/ Cum priveşte ploaia/ Partea de dinăuntru/ A ochiului de fereastră”. Acest real miraculos căruia trebuie să i ne supunem necondiţionat este rezultatul unei mirabile arhitecturi a metaforei, în care autorul este un profesionist. Dacă-i bal, bal să fie! Şi epopeea antiphonică îşi face cu asupra de măsură datoria, aventura continuă cu o epică particulară, bogată: „Alămurile cojesc frecvenţe/ Surde/ Pe portativele subţiri şi cave,/ Degetele lunecă/ Pe clapele stătute,/ Se-nconvoie ca-n somn/ Aerul în tubul unicorn,/ Ce beznă e-n strigoiul de lumină/ Ieşit buluc, sfios/ Ca norul din zburarea expirării,/ Ce clar-obscur/ E-n carnea notelor,/ Sâmburi avortaţi/ Căzând-plutind/ Pe duşumeaua urechilor/ Dodecaedre.// Allegro!” (Saxofon). Vocile clare se amestecă, devin mesageri ai dezordinii, este o „beţie arhitecturală”.

Apoi, lucrurile par se întoarce pe dos. Pasul 2 ne invită, previzibil, la Ars Antipoezia: aici ar trebui să aflăm cum „le fabricateur” (termenul este al lui Valéry) a devenit poet. Sigur, poemul, ne spune undeva francezul, este opera întâmplării [„du hazard”], iar Dan Şalapa este mai precis: „Tot ce visăm e antipoezie!/ Abia după ce aşternem pe hârtie visul/ Putem vorbi de poezie”. Cine-l poate contrazice? Toţi oamenii visează, dar numai poeţii „fabrică” din visarea lor poezie şi o aştern pe hârtie. Poemul calcă pe căile interpretării filosofice – nici nu e prima dată, la autorul de faţă – insistând să clarifice prin metaforă şi joc de cuvinte o alcătuire cu trimiteri vizibile spre grecul Platon. Meditaţia supra rosturilor existenţei este suport vag ascuns al metaforei largi, epice, precum în poemul  În spatele nostru, ce trimite la shakespearianul „lumea e o scenă şi noi suntem actori”, iar aici, „în spate e cortina/ Care nu cade niciodată”. La fel se întâmplă cu Magazinul de muzică (şi dans), ori cu Seceta la pătrat [„Numai poetul cu poezia la braţ, călare pe-o tastatură/ (Adio, peniţă ori pană de gâscă, şi tu, călimară!)/ Se plimbă circumstanţial şi incită la rime şi versuri în cascadă,/ E-aproape-un viol gramatical ce vor ei, dar nu le pasă!// Par singuri pe-această planetă cuprinsă de secetă groasă,/ Poate-i mai bine aşa: eu, să consemnez perechea extravagantă,/ Voi, să citiţi aceste-nsemnări mustind de nervozitate,/ Să dejucăm prea potrivita stare de lucruri.”], bogăţia epică a metaforei, ludicul ridicat la ranguri înalte (dacă ne pare cumva că o amprentă de sorginte beat generation traversează versurile din această parte, nu cred că greşim, poate că Charles Bukowski – ori unul de-ai lui – s-a strecurat abia observat în visarea poetului…) oferă largi posibilităţi de beţie a frumuseţii lumii în toată complexitatea ei multicoloră şi polisemantică. Chiar de ni se spune că „poezia se citeşte de dimineaţă!”, poemele din această secţiune sunt de citit la orice oră, poate chiar mai bine seara, în locul insomniei: „faptul că nu ştii ce-i poezia/ Tot un fel de poezie este,/ Aşa că citeşte exact ce-ţi place/ Şi te vei citi pe tine...”

Secţiunea intitulată Iluzia 3 - Fragmente din copilărie ascultă de cu totul alt diapazon, se face loc nostalgiilor, personajelor care au marcat vârstele descoperirilor inocente, experienţelor definitorii de caracter viitor, de înţelegere a lumii în care, vrând-nevrând, avea să trăiască, cu povestea bunicii ce avea să-nvingă totdeauna „şi-n care este imposibil să nu vă recunoaşteţi/ Măcar unu la sută...”

Cartea se-ncheie cu Propoziţia 1 bis. Un poem conclusiv: „Minutele curg invers,/ Starea de vis/ Devoră visul,/ Coşmarele sângeră vid,/ Iar viorile rezonează/ A tăceri dezacordate/ Înghiţite de strunele oarbe.../ În rest,/ Absolutul,/ Stingher,/ Intră în scenă/ Pentru un nou bis.” Nimic nou, totul se reia continuu, e un du-te-vino perpetuu, nimic nu se sfârşeşte decât spre a reîncepe, „forma face organică ideea”, cum spune Valéry, dar alternanţa antiphonică a vocilor, dialogul adesea contondent, „refrenizarea” neîncetată a ritmurilor lumii fac emoţia să baleieze între lacrimă şi zâmbet, între bucurie şi durere, totul prin puterea cuvântului. Aceasta este forţa pe care se sprijină poezia lui Dan Şalapa, acesta este frumuseţea care traversează cartea întreagă.

 

Octavian Mihalcea – Hipnotice

 Reflecţia ca provocare

Iată un autor care îşi creează cititorul, îl supune şi îl conduce după voia sa, pe căile indicate de el! Singura imposibilitate pentru acesta este să se elibereze, odată intrat în jocul acaparant al poeziei lui Octavian Mihalcea. Implicat în desfăşurarea textului, receptorul nu are decât a urma căile impuse de autor, a se desfăşura pe sine înlăuntrul naraţiunii, un spectator-actor, voce/glas multiplu, vorbindu-şi sieşi, vorbind unui celălalt şi vorbind nimănui sau tuturor, ca personaj imaginat. Nu are cum rezista tentaţiei: „dacă te aşezi vei vedea lumi/ întinse între puncte care unesc/ prea repede noapte cu dimineaţa”. Eliptica formulărilor augmentează provocarea, sunt „Călătoriile dansului”, în care „cuvintele schimbă textul/ totul se vrea ştiut/ încerci multe voci/ fantezii curgătoare/ mereu cadouri/ evident ceva foarte personal”. Parcă se şi văd dervişii rotindu-se şi scandând Mevlana, cea care uneşte mintea, sufletul şi corpul şi le aduce în armonie. „Puterea/ numai a noastră/ trebuie/ să ne salveze// pentru că am plutit/ în preajma nisipului liber/ pentru că mările/ erau mai tandre// […]”. Odată „porţile deschise ale anesteziei”, „Parcă orice tuşă/ sparge zidul// toţi vom fi afară/ ceasurile cad/ eşti transparent/ am uitat că te-ai dus/ în locul meu/ putere încolţită// tot ce urmează mă va atrage”. Poemele lui Octavian Mihalcea par a se revendica de la mişcarea pe care Grierson o numea a „poeziei metafizice”. O analiză a lui T.S. Eliot remarcă despre această şcoală: „că în loc de simpla explicitare a conţinutului unei comparaţii, avem o tratare prin rapide asocieri de idei, care reclamă o mare sprinteneală de gândire din partea cititorului.” Referirea lui Eliot la John Donne („O brăţară de păr strălucitor în jurul osului,”) & comp. ne lămureşte şi cu trimiterea poetului de faţă din poemul intitulat Paşii lui Delvaux: „schelet descoperit/ când răsărea soarele/ s-a răzbunat soarele// cine mă ştie/ mă va şti/ mereu aici// obrazul alb/ ameninţă/ zidire la marginea/ prăpastiei/ odată cu paşii/ lui Delvaux”, adică la părul Venerei – o podoaba vegetală! – din tabloul „L'Appel de la Nuit” al suprarealistului belgian. Toată cartea este, de fapt, o construcţie metafizică, rapidele şi surprinzătoarele asocieri de idei venind, totuşi, nu chiar de la poetul intelectual John Donne, ci de mai aproape, de la reflexivii victorieni Alfred Tennysson („Moved earth and heaven, that which we are, we are”) sau Robert Browning („God's in His heaven –/ All's right with the world!”). „O teorie filosofică ce a pătruns în poezie e inatacabilă, pentru că adevărul sau falsitatea ei nu mai contează, iar adevărul ei poetic este dovedit” – afirmă, pe bună dreptate, T.S. Eliot şi subliniază că „poeţii civilizaţiei noastre, aşa cum e ea acum, sunt siliţi să fie poeţi dificili”. Este Octavian Mihalcea un poet dificil? Cu siguranţă, nu este un poet comod. Este un poet provocator. Adesea, violenţa imaginilor provoacă durere, dar de aici se şi hrăneşte reflecţia, din suferinţă, din forţarea limitelor: „inflamarea venelor/ de sus/ scoici/ ale dezgropării// racul se întoarce mereu/ din galaxia acoladei/ tălpile ude nu se feresc/ de plăcerea săgeţii/ nu e nimeni aşa adorat// totuşi ajungi mereu acolo/ înotător spre capătul oprit”. 

Carte din 2022, ilustrată excelent de Alex Ivanov, Hipnotice, rezistă timpului pentru că este destinată re-lecturii, „rafinamentul deschide/ cele mai stranii oglinzi/ deasupra mărilor apropiate/ din dragoste dragoste brună/ cinstind seducţia celor/ ce nu se văd”. Hipnotice este (încă) o oglindă în care locuieşte Octavian Mihalcea şi în care îşi invită (şi întemniţează) cititorii. Sejur plăcut!

Alex Ivanov - Reactorul numărul 4

 

 

Sunt artişti vizitaţi de mai multe muze, care le incită harul din diferite direcţii (să ne amintim de celebrul neoclasic rafaelist Ingres – pictor, grafician, violonist, arhitect), excelând în toate, neobosiţi şi fără a înşela vreuna dintre ele. Alex Ivanov este unul dintre cei cu violon d’Ingres, lângă vibraţia picturii aşezând lesne şi benefic vibraţie poeziei. Arta imaginii şi arta cuvintelor împart, la artistul de faţă, aceeaşi partitură. Dar într-o judecată critică trebuie să fim precauţi, cum ne şi recomandă undeva T.S. Eliot („un studiu anatomic nu te poate învăţa cum să pui găina să facă ouă”), perspectiva din care privesc eu textele autorului nu este neapărat şi perspectiva altui cititor. Desigur, o lectură lucidă poate descoperi nişte mecanisme, nişte structuri, dar numai lectură eminamente subiectivă creează oportunitatea înţelegerii efectelor utilizării acestora în poezie. Să ne amintim de parabola pe care o oferă ca exemplu Ezra Pound, cu Agassiz şi peştişorul a cărui descriere i-o cere unui discipol, şi să reflectăm la raporturile pe care le are cel care citeşte şi reciteşte cu un text – textul nu se schimbă în timp, cititorul însă este la fiecare relectură altul… A fi mereu Celălaltul căruia i se adresează poetul este benefic şi, aşadar, de dorit, spre a înţelege încotro conduce demersul său.

Poetul Alex Ivanov este un prizonier, un întemniţat. Nu poate ieşi din sinele artist, nu se poate elibera de eul său ca să se ofere, pe tavă, precum capul Sfântului Ioan Botezătorul, unei iubite omniprezente, ispititoare, „cu ochii mari şi îndestulători/ pentru foametea mea de tandreţe”. Ne-o spune clar: „Mă zbat în infrastructura zidului/ care mă strânge, mă sfarmă alene”, dar şi „Sunt zidit în ape şi între ape,/ zilnic împresurat în vajnice coliere de bazalt,/ cu sufletul cotropit de sfidarea fără supapă.” Dar asta nu îl împiedică să dialogheze provocator cu ispita, mai mereu într-un peisaj bucolic, poate vergilian – destul de greu de regăsit în opera sa plastică! –, atâta vreme cât „În tot ce facem, se aude o poezie,/ aşa... ca un ecou de vreme bună,/ ca un zbor de pasare sub pernă,/ în nopţi ce pleacă spre dimineaţă.” O invită la aventură, la trăiri fastuoase – „Hai să ne pudrăm nasurile,/ să ne punem dantelele florentine/ şi să mergem în piaţa mare,/ unde oamenii vor râde de noi,/ până când vor vedea/ că suntem două păsări importante...”, căci „Se veştezesc tangourile/ sub pantofii lăcuiţi ai dansatorilor”. De fapt, toată poezia lui Alex Ivanov este un spectacol estetic lipsit de graniţe, imaginaţia sa se desfăşoară liber şi incitant, capacitatea de a crea realităţi semnificative emoţional este epustuflantă. Era de aşteptat, însă, dacă privim spre realizările operei sale plastice remarcabile.

Dar, revenons a nos moutons, adică la poezia de aleasă stirpe conţinută şi în acest volum incitant intitulat „Reactorul numărul 4”. Trebuie să îl credem când ne spune: „eu locuiesc într-un reactor nuclear”, „în cuşca sacrificiului,/ pentru o decadentă şi de izbelişte lume.” Reacţiile sunt, aşadar, din sursă interioară, din nucleul lumii, dintr-o samsara imanentă. Avem cealaltă faţă a monedei, imaginea interioară a Thanatosului, care nu putea lipsi de lângă Eros, aşa cum se întâmplă în poezia lumii de mii şi mii de ani. Inerenta despărţire amoroasă este partea romantică de confesiune: „Oraşul te ascunde sub frunze,/ miroase a clor şi a negru de ciori./ Te-am uitat din priviri./ Te-am uitat în prezentul ăsta,/ care geme în poveşti./ Te-am uitat undeva, sub ceaţa urbană./ Aveam ochii săraţi dintr-un plâns de noapte…” Bucolicul se degradează sub imperiul curgerii timpului, într-o „Virginitate de iarmaroc”: „M-am prăvălit între crengile mirosind a demult,/ demultul acela de fag ce toarce a muget./ Mi-s rosturile rostuite în ziduri de plumb,/ zboară păsările tale de cuie spre ecuator,/ unde sunt aşteptate cu suliţe duşmănoase,/ căci marca războiului ne bântuie ribozomii./ În Reactorul Patru mă voi cununa,/ în mantie de vanadiu şi iz de urgenţă!/ E titlul aseptic şi moartea vine în trenă de gală,/ în albul imaculat al gheţii supliciu./ O criogenizare şi-o catacombă de porţelan,/ un spirit lucid, cu nemurirea compatibil./ Peştii tăi sfârtecaţi/ [...]/ Mi-e foame a vers şi dor de cuvinte,/ muşc pensula cu ochiul pineal/ şi mă străbat arguţii deşarte,/ căci până şi tânguiala se vinde în târg,/ la vechituri de clasă înaltă,/ cu bani cât ocaua/ şi duşmănie cât Carul cel Mare./ Dă-mi, doamne, mintea mea cu atele/ şi pune-mi la streaşină cuib./ Te aştept în intuiţia candelabrului efemer,/ în aripa frântă cu care mi-ascunzi înc-o cină.” Am citat mai consistent chiar pour la bonne bouche, spre a oferi un bogat exemplu de construcţie arhitecturală complexă, frumoasă, semnificativă emoţional şi existenţial. De aşteptat un îndemn de felul: „Să construim o catedrală sigură, în care/ mereu acelaşi holocaust se vrea preaslăvit.” Dar fără un efect notabil, căci degradarea nu mai poate fi oprită nicicum: „Explozia m-a obligat să port lavalieră./ Câteva pâini arse gem în brutărie,/ în timp ce fanfara îşi face rondul de seară./ De când am vândut salonul 156,/ afacerile îmi merg prost./ Lipseşte din calendar luna septembrie,/ când mi-am pierdut tablourile/ şi ultimul pătrar m-a înşelat./ Aş înnopta într-un ghetou,/ dar peste tot icnesc femei./ Din celuloid sau din mătase,/ din versuri, pensulă sau unduiri de vioară,/ au sâni volatili şi ochi mincinoşi.” Haosul s-a înstăpânit şi o realitate inadecvată a pus stăpânire pe lumea interioară şi chiar pe dialogul cu sine. „Sunt paznicul de la Reactorul Numărul Patru” subliniază poetul, într-un final, este adică cel numit, în alte mitologii decât ale sale, Charon, are şi el debarcaderul, barca lui – „Goneşte furtună şi caii-mi adapă,/ în timp ce m-aştepţi în aceeaşi barcă,/ la care velele-i atârnă stângace/ şi pescăruşii râd pe-nfundate.” – „Barca noastră ce ne şopteşte nicăieriul...” – „barca nu va să mai atingă cerul” – nimic nu mai poate salva existenţa de extincţie: „E rece în reactor/ şi fiecare particulă se zgribuleşte spre ieşire./ Disociere sau fisiune atomică/ în caruselul de bâlci.” Lumea descrisă de Alex Ivanov nici măcar nu este un Teatru – cf. Shakespeare –, ci este un Circ zarathustrian, în care cad rând pe rând îngeri funambuli în pieţele publice.

O carte provocatoare, o carte bine scrisă şi bogată în imagini acaparante despre sinele, mai mult sau mai puţin secret, al oricărui cititor. 

 

Carmen Secere sau Armonia cu Întregul

Transparenţa suprarealistă, caldă şi luminoasă a poeziei lui Carmen Secere bucură din nou sufletul cu şaptesprezece poeme (plus o Deschidere şi un Sfârşit) între copertele cărţii numite enigmatic Blank (Editura Neuma, 2023). Aceeaşi derutantă epică lejeră şi acaprantă, de un lirism delicat cunoscut deja din mon amour ma tristesse ori viaţa pe gheaţă / carmen contra carmen/, aceeaşi compunere aparent eliptică, însă cu ritmuri impuse de tăceri, ca într-o inedită partitură, poate acum un pic mai profundă şi indirect mai reflexivă, mai dependentă de o realitate ce pare inventată tocmai pentru că are o atât de mare concreteţe, o excelentă spectaculozitate scenică, chiar cu priviri aruncate pe ascuns în culise. De fapt, construcţia este de tip dramatic, arhitectura lirică este un şir lung de tablouri, un puzzle imens care nici măcar nu are nevoie să fie montat, ordonat. Are coerenţa lui. Are coerenţa unei biografii care poate fi a oricui şi în care te poţi aşeza cu toate ale tale; cu părinţii; cu visele copilăriei; cu plecările dincolo ale celor apropiaţi; cu apariţia fiului Dodi ca împlinire a existenţei; cu iubiţii şi personajele din popasul italian ca nursă („Am învăţat cum se spune «dor» în italiană.”), unde, mărturiseşte, „Cad în mine ca într-o groapă./ O mamă îşi strânge copilul la piept. / Inima mea e goală.” Este experienţa traumatizantă trăită printre fiinţe traumatizate: „E iarnă. Iernile sunt pentru lupi./ */ Să uit durere, trăiesc printre dureri. Îmi vine să mă internez în azil. Dodi e premiant. Îi place matematica. Zâmbesc. Tata l-ar fi purtat pe umeri, să crească înalt. […] La Torino ninge. Tata a crescut fără tată./ Albul însemnă linişte// […]// - Mami, e Crăciun! Nu vii să-mi cânţi?/ Plâng.” (7. ). Aici sunt cele mai multe personaje, cele mai multe voci, cele mai multe vieţi, cele mai multe sfârşituri. Mama, Dodi, Tata de dincolo fac parte din viaţa interioară, aduc echilibru, aduc speranţă. Dar mereu „zbor cu aripile înăuntru”. Şi ei dispar curând, pierduţi într-o tristă abandonare de sine.

Albul este dominant. Culoarele azilului sunt albe, cearşafurile grele de la azil sunt albe, munţii din zare, Alpii, sunt albi, „Pe Francesca o hrăneşte o pompă./ Hrana ei este albă. Ca laptele de acasă./ […] // Francesca e tot mai mică: Nu mai poate face piruete./ Cândva a fost o lebădă albă.” (10). „Mi-e sete de alb./ Albul dă dependenţă. La fel ca pielea copilului./ […]/ Sunt o rană. Pe un pat de spital/ rana este/ ca/ o duminică/ într-un oraş/ de provincie. (4)

 Procedeele artei sale poetice sunt, de astă dată, noi şi convingătoare.  6. Dominiq are pijama cu dungi şi diabet: „Ne plimbăm amândoi prin singurătate./ Eu în papuci. / El în scaun cu rotile.” 8. Niciodată nu am reuşit să trag linii drepte: „Dominiq nu are aer. Îmi întinde mâna. / Ochii lui îmi caută ochii./ […]/ L-am pierdut pe Domniq.” 11. Singurătatea nu e pentru oricine: „Violonistul are pijama albastră./ […]// Ne plimbăm amândoi prin singurătate./ Eu în papuci. / El în scaun cu rotile.”  Ca într-o simfonie, Carmen Secere reia şi tot reia versuri/pasaje în con-texte diferite, însoţită de personaje diferite, dar cu stări emoţionale identice ori asemănătoare: „Poate că lacul e mereu de cealaltă parte.”; „Schimb poziţia ceasului. Mai jos. Să îl ajung.” – dar şi „Schimb locul ceasului. Mai sus. Să îl ajung”; „Singurătatea nu e pentru oricine.” „Visez balerine.”; „Nu ştiu nimic despre iubire.”; „Nu am pus niciodată geam la insectar.”; „Fac o piruetă.”; „Nu ştiu cine sunt.”; „Iernile sunt pentru lupi.”; „Am inima goală.” şi încă altele, mereu cu rost şi cu efect sigur în atmosfera scenei.

O constantă pare discreta referinţă livrescă cu care ne-a obişnuit Carmen Secere: „Citesc «Anna Karenina» prima oară./ Tata ascultă Europa Liberă./ Mă străbate un tren./ Sunt o cale ferată.” (2. Balerinele dorm în oglinzi); „De unde vine întunericul?/ Ucid răspunsul din spatele frunţii./ Recitesc Anna Karenina./ Anna devine mult mai concesivă./ Continuăm să vorbim. / Fiecare pe limba ei./ În final, Anna decide să renunţe la provocările ulterioare./ O îmbrăţişez./ Descopăr cine este stăpânul vieţii mele.” (4. În al nouălea cer sunt descărcări electrice).

O altă constantă este, aici, balerina care apare mereu în vise, dar şi în realitatea azilului italian: Francesca, „Tânără, minionă, fostă balerină./ […]/ Ce face Francesca aici?/ Marissa îmi spune că a venit să moară./ Pământul se clatină. Respir./ Toţi avem nevoie de vindecare.” (8. Niciodată nu am reuşit să trag linii drepte).

Păpuşile sunt deja omniprezenţă, fac parte nu doar din decor, ci şi din viaţa cotidiană.

Când se iveşte şi ocazia unei relaţii amoroase, Elim, alpinist, pianist, avem emoţii noi, descoperiri noi, doruri noi, prieteni noi, drame noi, toate în acelaşi domeniu al albului, al transparenţei, al visului de zbor. Elim dispare. Apare Eric. Matematician. Motociclist. Îl citeşte pe Proust. Apare un pescăruş. Îl numeşte Blank. Generos, el va oferi şi titlul cărţii. 15. Blank – De aici lucrurile se schimbă, totul se înstrăinează. Aceeaşi primă voce a poetului povestindu-se în relaţia cu ceilalţi, dar „Imaginea din oglindă e răsturnată.” 16. Coma. Apare delirul: „Mi-e frică să fiu eu.// Deschid ochii./ Ianuarie zdrenţuieşte./ Balerina doarme în mine./ O lebădă cântă// Nicio balerină nu trăieşte la azil.” 17.Turnul. „Dintotdeauna am căutat scara spre înălţimi/ şi tot ce am găsit au fost nişte trepte de coborât.” Epica este cluul acestei alcătuiri surprinzătoare şi acaparante. La limita realismului miraculos, de fapt, Blank nu este un poem, ci este un roman. Unul care se vrea citit şi recitit, psalmodiat, pus pe muzica inimii. Dacă poeta Carmen Secere va mai comite asemenea gesturi generoase spre extazul publicului cititor, acesta o va iubi şi mai mult şi îi va mulţumi fără ostoire!

Viorica Răduţă – Glasuri şi tăceri

 

Aflată mereu la răspântii, scriitoarea Viorica Răduţă a ales totdeauna calea cea grea, calea suferinţei, calea celor fără de întoarcere, a celor lipsiţi de speranţă dar şi calea experimentului, a neodihnei şi provocării de puternice nelinişti în oricare cititor. Literatura ei – fie poezie, fie proză – este eminamente provocatoare, foarte contemporană nu doar stilistic, ci şi tematic, chiar şi atunci (sau mai cu seamă atunci!) când subiectul este dintr-o realitate istorică. Să amintim doar cărţile de poezie iscate de pandemie (Ai moartea de faţă) ori de tragedia de la Colectiv (Arsura umblă după trup).

Cartea apărută de curând la editura Charmides, cum îngheaţă rochia miresei, este despre ruine – ruinele locuri şi ruinele oameni, ori mai bine zis ruinele oamenilor locuri. Pentru că există o inerentă întrepătrundere între fiinţa umană şi locuirea sa, casa, acasa… Iată un personaj: „el îşi potriveşte braţul de umăr/ şi umărul de înserarea soţiei// […]// e o linişte/ prin care trece cu pielea uscată/ mirat că timpul vine la el// cu stă pe o scândură// acesta era întunericul/ de la un braţ la altul/ aşteptă într-o parte soţia/ în cealaltă vântul/ ţinut de trup” (privirea).

Partea întâi a cărţii – deschide pumnul de pământ de acasă –, din care am citat deja, are nouă poezii vorbind în numele celor dispăruţi din familie: „maşina de cusut mergând/ şi acul înfipt în degetul mare/ tata priveşte stofa spre apus/ de parcă şi-ar coase pielea pe el// […]// o mână i-a ieşit din pământ// apucă noapte din ochii păsărilor” (costumul tatălui meu este mort); „când zilele mamei/ nu se mai ajung una pe alta/ mă apropii de seară// […]// mâine va noaptea în care/ soţia fratelui meu face perfuzii/ somn îngheţat/cu florile desfăcute în curte” (târziu). Emoţia este discretă, surdă, fiind vorba de dispariţii cât de cât fireşti, chiar dacă nu mai puţin dureroase.

Partea a doua, mult mai consistentă cantitativ, alege, la răspântia suferinţei, o cale mai generală şi mult mai dură, cea a conflictului armat desfăşurat nu departe de spaţiul în care trăim şi foarte contemporan cu noi – războiul poartă rochia miresei. departe. Poeta ia atitudine ca un reporter de teren, fără să insiste asupra redundanţei, vede şi ne informeză, descrie peisaje dezarticulate şi oameni asemenea, nu ascunde nimic: „reporterul că/ doar crăpăturile vin la kilometru/ oameni şi le pun la picioare// că/ un braţ nu mai ajunge la trup/ ajunge la tanc/ gheata cu picior retezat cu/ blestemele prin care intră şi ies/ zilele aşternute în jur// […]// pe ecran copilul îşi vede faţa/ ca pe a mamei/ îşi vede picioarele/ tatăl/ să rămână o familie// […]// reporterul dă glonţul al o parte// nu mai e bucurie apusul/ de la roata maşinii blindate/ de la şenile/ pe trup// […] (de la un timp vântul e câmp şi moloz/ o piatră). Este acolo, constată, descrie cu amănunte, metaforizând abundent spre atingerea profunzimilor tragediei, compune puzzle după puzzle în care imaginile capătă treptat o coerenţă neaşteptată şi strivitoare: „când bărbatul a ieşit din ascunzătoare/ pâinea s-a dat în două/ tăiată de explozie// şi femeia s-a dat în două/ în apartamentul fără perete la stradă/ rămas în aer// […] (noaptea încăpuse pe sârma de rufe). Anatomia suferă schimbări uimitoare, intră în combinaţii neaşteptate, „sânii aşteptă să fie călcaţi de şenile/ măcar daţi la o parte// centimetru cu centimetru vântul ajunge la os/ în folie/ singur// afară degetele femeii sunt duhuri/ spiţe înfipte în alte spiţe/ cu noduri la mâini/ băiatul că e degetarul de os mamă// ziua şi noapte peste ferestre// mama ţine roata maşinii pe piept/ în rochia ei/ în cătarea puştii” (vântul de dimineaţă). La complexitatea acestei abordări a realităţii crude, vii, e foarte greu de evidenţiat o strategie a artei poetice. Sunt atâtea glasuri care vorbesc, care se întretaie, care urlă, plâng, tac, încât aplicarea, spre exemplu, a cunoscutei scheme eliotiene ar fi foarte dificilă. Tehnic vorbind, într-o poezie, „primul glas este acela al poetului care îşi vorbeşte sieşi – sau nimănui. Al doilea e al poetului care se adresează unui public, fie el larg sau restrâns. Al treilea este glasul poetului încercând să creeze un personaj dramatic care vorbeşte în versuri; când spune nu ceea ce ar vrea el personal să spună, ci doar ceea ce poate să spună în limitele unui personaj imaginar care se adresează unui alt personaj imaginar. Deosebirea dintre primul şi al doilea glas, între poetul care îşi vorbeşte sieşi şi poetul care le vorbeşte altor oameni, vizează problema comunicării poetice...” (T.S. Eliot, Cele trei glasuri ale poeziei, 1953). Viorica Răduţă pare evident al doilea şi chiar al treilea glas – niciodată primul glas nu este lăsat să se exprime! Devine de înţeles alegerea ei, dacă ne amintim că poetul german Gottfried Benn (Probleme der Lyrik, 1951) înţelege prin poezie lirică poezia primului glas, gândindu-se, desigur, la ceva de genul Elegiilor duineze ale lui Rilke ori Tânăra Parcă al lui Valéry.(*) Eliot este tentat să folosească mai degrabă termenul de poezie mediativă, ceea ce ne poate aminti de muzicalitatea elegiacă a lui Ion Pillat, de exemplu. Nimic din toate acestea în poemele de faţă! Fără poezie pură, fie ea şi „minată” e un pic de impuritate! Ele aduc în faţa cititorului o realitate crudă, nefardată, îl lovesc peste suflet cu ea, îl obligă la suferinţă şi la atitudine! Şi, dacă vreţi, îl obligă pe el să fie meditativ. Astfel că angajarea poetică – numită, pe coperta a patra, de Christian Crăciun „civică” – îmi pare a fi eminamente profund umană, supusă emoţiei celei mai fireşti în faţa crimei lipsite de sens (de parcă ar exista şi crime cu sens…). Desigur, nu este vorba şi de o „punere în scenă”, cum sugerează Eliot vorbind despre al trei glas, dar poezia aceasta este şi foarte „scenică”, reporterul este cel care trage cortina şi dezvăluie spectacolul realităţii, apoi aplică replică pe fiecare personaj, pe fiecare element de decor, chiar şi atunci când personajul este decor ori carnea se combină cu decorul, devenind sentiment: „nu frigul/ nu pântecele scor din femei/ nu ferestrele// în curtea maternităţii doar şira spinării/ încearcă să se ridice/ şira spinării peste şira spinării/ bucăţi smulse din arbori// frica îşi pune mersul pe tălpi/ fă tul dă să se nască/ nu acum nu acum spune femeia/ mai aşteaptă/ ea naşte marginea/ care o taie pe pântece/ încă vie desprinsă de trunchi// măcar o zi să meargă/ pe picioarele pruncului abia născut/ care se lasă în zăpadă/ continuu” (simte carnea). Astfel de scene atroce ocupă pagini întregi ale acestei cărţi înspăimântător de frumoase, provocatoare precum toate cărţile de literatură ale Vioricăi Răduţă, fie ele proză ori poezie. Lectură cu folos!

______

(*) „Am berühmtesten ist die Maxime von Mallarmé: ein Gedicht entsteht nicht aus Gefühlen, sondern aus Worten. Eliot nimmt den bemerkenswerten Standpunkt ein, ein gewisses Maß von Unreinheit müsse selbst die Poesie pure bewahren, der Gegenstand müsse um seiner selbst willen in gewissem Sinne gewertet werden, wenn ein Gedicht als Poesie empfunden werden solle.” [„Cea mai cunoscută este maxima lui Mallarmé: o poezie nu este creată din sentimente, ci din cuvinte. Eliot adoptă poziţia remarcabilă că chiar şi poezia pură trebuie să păstreze un anumit grad de impuritate, că subiectul trebuie apreciat într-un anumit sens de dragul ei, dacă o poezie trebuie să fie percepută ca poezie.”] – p. 22