to be or not to be
Ca un magister ludi care se respectă, Horia Gârbea face, în această carte de poezie (de 12 lei iarbă, Neuma, Apahida, 2023), să iasă la iveală rolul de nature lover şi de god lover. Deloc idilic, însă, ci angajat, reflexiv. Aşa cum se dezvăluia a fi şi în Amintiri cu poduri, din 2021. Cele trei secţiuni – unelte de scris, amintire şi uitare, despre cer – stau sub semnul întrebării shakespeariene – a fi sau nu fi. Un fel de Pisica lui Schrödinger, desigur. Motoul din Macbeth al volumului nu poate fi deloc o întâmplare. Nici finalul poemului titular: „să nu îmi/ puneţi deasupra/ o lespede cenuşie/ pe care să scrieţi/ un vers îndoielnic/ ci să plantaţi iarbă verde/ toate pisicile/ din împrejurimi/ sunt invitate să vină/ şi să pască pe gratis”. Construcţia lirică a lui Horia Gârbea este, ca întotdeauna, foarte precisă şi totul are o semnificaţie anume. Nu le vom dezvălui pe toate, ci doar pe acelea care ni s-ai relevat mai lesne.
Secţiunea unelte de scris este o carte de învăţătură. Aflăm că „oameni trişti îi întristează pe poeţi”; că poeţii „când se plimbă/ cu o fată îi spun versurile lor/ şi dacă sunt bune ea le ţine minte”; că „eu nu sunt poetul oraşului/ primăria nu are bani/ ca să ţină un poet al oraşului/ şi de aceea eu mă răzbun/ scriind despre oameni/ şi despre case/ care n-au existat/ şi nu vor exista niciodată”. Sunt aici şi artes poeticae, dar şi parabole despre existenţa şi esenţa umană, despre destin – a se vedea poemul metoda, în care „o sută de bărbaţi puternici” încercă să ridice o secure „lăsată de zei” pe o lespede mare de piatră; bărbatul 101 trage la o parte lespedea şi „securea a rămas/ neclintită în aer strălucind în soare/ mai frumos ca oricînd”. Trimiterea spre povestea regelui Arthur este interesantă. Multe poeme par a aparţine unui psalmist – vezi transplant, bumerang ori nopţi şi ploi – „sub zăpadă încolţeşte grîul/ sub grîu/ straturile de scrum ale măreţiei” – ceea ce îi vine foarte bine autorului.
Deloc surprinzător, aşadar, că în secţiunea a doua, amintire şi uitare, regăsim atmosfera din deşertăciunea deşertăciunilor: „acela care ţine minte/ note şi litere/ le va pierde cândva/ cum pier stropii de brumă/ pe frunza gherghinului”, un alt fel de a vorbi despre absenţa inocenţei, gherghinul (păducelul) fiind simbol al belşugului şi fericirii pentru miri, odată cu pierderea fecioriei. Eclesiastul zice: „m-am uitat cu luare aminte la toate lucrurile pe care le-au făcut mâinile mele şi la truda cu care m-am trudit ca să le săvârşesc şi iată, totul este deşertăciune şi vânare de vânt şi fără nici un folos sub soare.” (2.11) În acelaşi sens, continuă analiza propriilor trăiri distopice, reale ori imaginate, „umbrele mele/ nu-mi seamănă/ nu le recunosc/ atunci cînd le văd/ pe ziduri sau pe trotuare”, ale propriilor căutări ale sinelui, ale începuturilor uitate, descoperindu-ne adevărul creaţiei: „cu orice epavă/ poţi cuceri poezia/ mai uşor decît cu un iaht/ orice zid ruinat/ te ajută să înţelegi/ rădăcinile timpului”. Adevărul creaţiei şi cel al Creaţiei, care este Dragostea, ne convinge lesne poetul, este singura care supravieţuieşte „odată cu tine”, odată cu învierea inevitabilă, trimitere evidentă la Samsara budistă. Sunt frumoase pagini rezervate nostalgiilor, amintirii şi regretului neîmplinirilor – „eram tânăr/ în acea zi depărtată/ când mă plimbam cu cezar/ pe strada silvestru/ atunci iaşiul era pentru mine/ o metropolă depărtată/[…] //cînd am ajuns la iaşi/ cezar era de cealaltă parte a cerului/[…]”. Este aici despre Cezar Ivănescu, sunt apoi strofe despre ploieşteanul Nino Stratan, în care apar şi Virgil Mazilescu, şi Nichita, („spune-le că scriem/ ca să-nvingem ursita”), Brumaru, alţi şi alţi poeţi dragi dispăruţi, „eu te aştept/ şi în orice condiţii/ o să bem o bere/ la tanti miţi// dacă nu poţi ajunge/ nu-ţi face probleme/ vin eu/ după cîtăva vreme”. Este remarcabilă seninătatea cu care adună laolaltă realitatea crudă a unei inevitabile dispariţii cu sentimentul de apartenenţă la o lume care nu va dispărea nicicând, aceea a artei, a creaţiei, a nemuritorilor scriitori dăruiţi cu har de către Cel de Sus. De asemenea, sunt poeme de o cuceritoare frumuseţe şi din pricina muzicalităţii şi a expresivităţii poetice, dar mai cu seamă subtilei trimiteri către avatarele destinului uman (v. scara).
Era de aşteptat ca secţiunea a treia, despre cer, să păstreze tonul profund al scripturilor, chiar se deschide cu un dialog cu îngerul, al cărui singur rost se dovedeşte a fi de a însoţi, a fi cu tine mereu, chiar, ori mai cu seamă, în vis – „trebuie să adorm/ o clipă măcar/ şi trecerea îngerului/ va fi ca un sigiliu/ peste versul/ pe care îl voi visa”. Îl iubeşti şi-ţi cere o lacrimă. El poate fi Vocea care te întreabă dacă suferi, da, suferi că te simţi singur, dar nu eşti singur cu adevărat, că vrei totul acum… Toate poemele de aici sunt cu şi despre înger, cu şi despre cer: „dragii mei/ voi încă nu aţi înţeles/ cerul este făcut pentru plăcere/ e desfătarea privirii// şi dacă pe el/ va trece şi un înger/ plăcerea va fi încă mai mare”. Esenţa este, totuşi, darul scrierii lirice, de acesta nu se poate despărţi niciodată: „mă simt un scrib/ uitat într-o piramidă/ şi aştept să se despice tavanul/ şi să intre lumina”. Lumina este Îngerul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu