Alex Ivanov - Reactorul numărul 4

 

 

Sunt artişti vizitaţi de mai multe muze, care le incită harul din diferite direcţii (să ne amintim de celebrul neoclasic rafaelist Ingres – pictor, grafician, violonist, arhitect), excelând în toate, neobosiţi şi fără a înşela vreuna dintre ele. Alex Ivanov este unul dintre cei cu violon d’Ingres, lângă vibraţia picturii aşezând lesne şi benefic vibraţie poeziei. Arta imaginii şi arta cuvintelor împart, la artistul de faţă, aceeaşi partitură. Dar într-o judecată critică trebuie să fim precauţi, cum ne şi recomandă undeva T.S. Eliot („un studiu anatomic nu te poate învăţa cum să pui găina să facă ouă”), perspectiva din care privesc eu textele autorului nu este neapărat şi perspectiva altui cititor. Desigur, o lectură lucidă poate descoperi nişte mecanisme, nişte structuri, dar numai lectură eminamente subiectivă creează oportunitatea înţelegerii efectelor utilizării acestora în poezie. Să ne amintim de parabola pe care o oferă ca exemplu Ezra Pound, cu Agassiz şi peştişorul a cărui descriere i-o cere unui discipol, şi să reflectăm la raporturile pe care le are cel care citeşte şi reciteşte cu un text – textul nu se schimbă în timp, cititorul însă este la fiecare relectură altul… A fi mereu Celălaltul căruia i se adresează poetul este benefic şi, aşadar, de dorit, spre a înţelege încotro conduce demersul său.

Poetul Alex Ivanov este un prizonier, un întemniţat. Nu poate ieşi din sinele artist, nu se poate elibera de eul său ca să se ofere, pe tavă, precum capul Sfântului Ioan Botezătorul, unei iubite omniprezente, ispititoare, „cu ochii mari şi îndestulători/ pentru foametea mea de tandreţe”. Ne-o spune clar: „Mă zbat în infrastructura zidului/ care mă strânge, mă sfarmă alene”, dar şi „Sunt zidit în ape şi între ape,/ zilnic împresurat în vajnice coliere de bazalt,/ cu sufletul cotropit de sfidarea fără supapă.” Dar asta nu îl împiedică să dialogheze provocator cu ispita, mai mereu într-un peisaj bucolic, poate vergilian – destul de greu de regăsit în opera sa plastică! –, atâta vreme cât „În tot ce facem, se aude o poezie,/ aşa... ca un ecou de vreme bună,/ ca un zbor de pasare sub pernă,/ în nopţi ce pleacă spre dimineaţă.” O invită la aventură, la trăiri fastuoase – „Hai să ne pudrăm nasurile,/ să ne punem dantelele florentine/ şi să mergem în piaţa mare,/ unde oamenii vor râde de noi,/ până când vor vedea/ că suntem două păsări importante...”, căci „Se veştezesc tangourile/ sub pantofii lăcuiţi ai dansatorilor”. De fapt, toată poezia lui Alex Ivanov este un spectacol estetic lipsit de graniţe, imaginaţia sa se desfăşoară liber şi incitant, capacitatea de a crea realităţi semnificative emoţional este epustuflantă. Era de aşteptat, însă, dacă privim spre realizările operei sale plastice remarcabile.

Dar, revenons a nos moutons, adică la poezia de aleasă stirpe conţinută şi în acest volum incitant intitulat „Reactorul numărul 4”. Trebuie să îl credem când ne spune: „eu locuiesc într-un reactor nuclear”, „în cuşca sacrificiului,/ pentru o decadentă şi de izbelişte lume.” Reacţiile sunt, aşadar, din sursă interioară, din nucleul lumii, dintr-o samsara imanentă. Avem cealaltă faţă a monedei, imaginea interioară a Thanatosului, care nu putea lipsi de lângă Eros, aşa cum se întâmplă în poezia lumii de mii şi mii de ani. Inerenta despărţire amoroasă este partea romantică de confesiune: „Oraşul te ascunde sub frunze,/ miroase a clor şi a negru de ciori./ Te-am uitat din priviri./ Te-am uitat în prezentul ăsta,/ care geme în poveşti./ Te-am uitat undeva, sub ceaţa urbană./ Aveam ochii săraţi dintr-un plâns de noapte…” Bucolicul se degradează sub imperiul curgerii timpului, într-o „Virginitate de iarmaroc”: „M-am prăvălit între crengile mirosind a demult,/ demultul acela de fag ce toarce a muget./ Mi-s rosturile rostuite în ziduri de plumb,/ zboară păsările tale de cuie spre ecuator,/ unde sunt aşteptate cu suliţe duşmănoase,/ căci marca războiului ne bântuie ribozomii./ În Reactorul Patru mă voi cununa,/ în mantie de vanadiu şi iz de urgenţă!/ E titlul aseptic şi moartea vine în trenă de gală,/ în albul imaculat al gheţii supliciu./ O criogenizare şi-o catacombă de porţelan,/ un spirit lucid, cu nemurirea compatibil./ Peştii tăi sfârtecaţi/ [...]/ Mi-e foame a vers şi dor de cuvinte,/ muşc pensula cu ochiul pineal/ şi mă străbat arguţii deşarte,/ căci până şi tânguiala se vinde în târg,/ la vechituri de clasă înaltă,/ cu bani cât ocaua/ şi duşmănie cât Carul cel Mare./ Dă-mi, doamne, mintea mea cu atele/ şi pune-mi la streaşină cuib./ Te aştept în intuiţia candelabrului efemer,/ în aripa frântă cu care mi-ascunzi înc-o cină.” Am citat mai consistent chiar pour la bonne bouche, spre a oferi un bogat exemplu de construcţie arhitecturală complexă, frumoasă, semnificativă emoţional şi existenţial. De aşteptat un îndemn de felul: „Să construim o catedrală sigură, în care/ mereu acelaşi holocaust se vrea preaslăvit.” Dar fără un efect notabil, căci degradarea nu mai poate fi oprită nicicum: „Explozia m-a obligat să port lavalieră./ Câteva pâini arse gem în brutărie,/ în timp ce fanfara îşi face rondul de seară./ De când am vândut salonul 156,/ afacerile îmi merg prost./ Lipseşte din calendar luna septembrie,/ când mi-am pierdut tablourile/ şi ultimul pătrar m-a înşelat./ Aş înnopta într-un ghetou,/ dar peste tot icnesc femei./ Din celuloid sau din mătase,/ din versuri, pensulă sau unduiri de vioară,/ au sâni volatili şi ochi mincinoşi.” Haosul s-a înstăpânit şi o realitate inadecvată a pus stăpânire pe lumea interioară şi chiar pe dialogul cu sine. „Sunt paznicul de la Reactorul Numărul Patru” subliniază poetul, într-un final, este adică cel numit, în alte mitologii decât ale sale, Charon, are şi el debarcaderul, barca lui – „Goneşte furtună şi caii-mi adapă,/ în timp ce m-aştepţi în aceeaşi barcă,/ la care velele-i atârnă stângace/ şi pescăruşii râd pe-nfundate.” – „Barca noastră ce ne şopteşte nicăieriul...” – „barca nu va să mai atingă cerul” – nimic nu mai poate salva existenţa de extincţie: „E rece în reactor/ şi fiecare particulă se zgribuleşte spre ieşire./ Disociere sau fisiune atomică/ în caruselul de bâlci.” Lumea descrisă de Alex Ivanov nici măcar nu este un Teatru – cf. Shakespeare –, ci este un Circ zarathustrian, în care cad rând pe rând îngeri funambuli în pieţele publice.

O carte provocatoare, o carte bine scrisă şi bogată în imagini acaparante despre sinele, mai mult sau mai puţin secret, al oricărui cititor.