Iată poetul care este în dispută continuă
cu Sunetele, cu Limbajul, chiar, rezultat din folosirea cotidiană a acelora.
Este îndoielnică din start ideea că instrumentul generator, cel interior, este
acordat. Nici autorul nu susţine asta, ba din contră, chiar din prima pagină ne
informează cum că: „Nici Cheia Fa nu mai empatizează/ Fără cheia care îi
convine,/ Nici muzica oaselor mele/ Nu mai răsună pe vreun portativ/ Şi nici nu
are cadenţa improvizaţiilor” (Pianul fără excepţii). Aşadar, să nu mire pe
nimeni că metaforele sunt, cel mai adesea, à rebours. Adică subliniază
contrariul. „Gata, scutur ultimul vals,/ Mătur curtea de sunetele/ Înmugurite
recent,/ Îmi acordez pianul fără clape,/ Şi ies la promenada/ Pentru care nu ai
nevoie de paşi...” (Anti-inspiraţia). Dacă glasul despre sine este eminamente
conflictual, plin de îndoieli, mereu în dezacord, glasul despre celălalt este
luminos. Cineva acordează pianul, se aude „acea muzică de pian roz,/ Atât de
roz şi atât de moale/ Că seara în care erai îmbrăcată/ Răsărea sub o perdea/
Îndrăgostită de o altă eră... (Seara ca o perdea). Doar Erosul pare că salvează
sunetul, îl armonizează, cu asta nu putem decât să fim de acord. Adresarea
familiară, vocativă, ascunde, însă, nesiguranţa jucată a judecăţii acide asupra
lumii exterioare, mască a sensibilităţii interioare – este un joc asumat şi
transparent, care cată a supune cititorul încercării de a se lăsa prins în
capcană. „E tot mai greu să fii perfect,/ Imperfect prin definiţie fiind,/ Căci
domnilor - spun un truism -/ În lumea noastră/ Perfect de imperfectă,/ Fiind
cât de cât apropiat/ De blestematul de perfect,/ Eşti asemuit perfectului -/
Vorbă să fie, voi aţi înţeles!” (Un sfert de clipă de etern). Ni se prezintă
Viaţa ca un amestec de vârste – un puzzle aproape incoerent, incluzând rateuri
şi o moarte posibilă, „Între Eros şi Thanatos,/ Umblă zeii telelei,/ Nici
iubind/ Şi nici murind”, o amprentă pesimistă caracteristică şi acestei poezii,
cum şi ale mai multor creaţii din paginile volumului, o lipsă de credinţă în
rosturilor unei existenţe banale, incluzând inerenta critică socială de pe
piedestalul unei etici sui-generis: „Între Eros şi Thanatos/ Nu e loc să-ţi
faci colibă,/ Nici să umfli portofele,/ Nu e loc nici de spitale,/ Ori de
schimburi valutare,/ Este loc doar de zaveră,/ De-mpuşcat raze cu junghi,/ De
făcut cu mâna crucii” (Viziune). Dan Şalapa este eminamente un poet reflexiv,
după oricâte măşti s-ar ascunde, ne dăm lesne seama de asta, şi un poet de
atitudine, departe de un vag romantism care pare că l-ar paşte, pe ici, pe
colo. Poate fi şi realmente epopeic, hrănindu-se din trecerea inexorabilă a
timpului (într-un singur sens!) – „Aş bea din cupa dimineţilor răcoarea,/ Dar
un cuţit se vâră sub coastele-mi secate!” (Timp) –, dar trimite şi la atmosfera
cu personaje ale Marelui Will (cum observam şi în lată parte), poezia Nebunul
amintind de scena în care Hamlet şi Horatio, în cimitir, văd stafia tatălui
ucis, dar aici „Candelele ieftine/ Luminau sfielnic ca şi cele/ Cumpărate din
Mall,/ Şi păreau, toate, singurele bogăţii/ Din tot cimitirul...” şi nici nu
aflăm care este „Cel mai bogat mort/ Din cimitir?” Dar ştim ce se-ntâmplă „când
pianul/ Se îndrăgosteşte de propriile-i clape”, că „Dumnezeu are aripi,/ Altfel
nu am şti/ Să privim zborul,/ Şi nici uliul,/ Şi nici rândunica,/ Şi nici
fluturele/ Nu ar învăţa/ Să ne înveţe să-l privim,/ Şi nici prada lor/ Nu ar
şti să alerge,/ Să se ascundă/ De săgeata lor din trup”(subl. mea)), iar
„Poezia mea/ Îşi depune demisia,/ Nu negociază nimic,/ Mi-a zis,/ Poate doar o
euthanasiere/ Fără ştire în ziare de scandal,/ Asistată de acel ultim
romantic,/ Pianist ratat,/ Dacă şi asta ar mai fi posibil...”. („ultim
romantic,/ Pianist ratat” – să fie Eminescu, să fie Rahmaninov? – poate nu vom
afla niciodată…) Pianul care mă locuieşte este, ştim deja, în curs de acordare,
aşadar, de acordare cu viaţa şi cu moartea, mai ales cu moartea, de unde şi
trimiterile la câteva personaje semnificative – Socrate, Orfeu, Rodin, Brâncuşi
(„Pianul care mă locuieşte/ Are nevoie, frecvent,/ De mici reparaţii,/ Cum ar
fi acordarea/ Cu timpul inexistent”). Este prezentă şi o dimensiune ce ţine de
poezia confesională de tip Charles Bukowski, fără, însă, violenţa de limbaj a
americanului din anii 60-70 ai secolului trecut. Autorul nu întârzie să facă
adesea apel la divinitate, să o invoce uneori discret, indirect, alteori
direct, precum într-o adevărată rugă: „Ce oase, Doamne,/ Neîmpăcate sunt/ Sub
zidurile păzite de grifoni,/ Ce bătălii necâştigate/ Avem a câştiga/ Venind din
ce istorii blestemate,/ Ce neîmpăcări ascund/ Neîmplinirile noastre ori câteva,
ori toate,/ Ce sânge mai trebuie a curge,/ Ce destine, lacrimi, vise/ Mai
trebuie tribut s-aducem,/ Din cărămizi neşansa să abdice...? [...]/ Ajunge,
Doamne, ne iartă,/ Ne dă speranţa, viaţa înapoi!/ [...]”. Profunzimea reflexivă
aici, în prezenţa divinităţii, mi se pare a se realiza cel mai bine, mai
vizibil, poetul nu se mai ascunde după sunete, după cuvinte, după metafore,
aici se dezlănţuie cu toate durerile, suferinţele, neîmplinirile personale şi
ale lumii întregi. Recunoaşte că singura alternativă pentru redempţiune este
penitenţa întru cuvânt – „Am să intru în cuvânt,/ Lângă poet şi uneltele lui,/
Ca-ntr-o celulă, de bunăvoie,/ Am să stau acolo cât o să vreţi voi” –, părăsind
cotidianul anost şi lipsit de valoare existenţială – „În acest timp,/ Voi vă
veţi ocupa cu devoratul de mici/ Şi băutul de bere la halbă,/ Cu rumegatul
purceluşilor la proţap/ Şi cu râgâitul elevat” –, iar rezultatul va fi că
„Dumnezeu se va apuca/ Să rostească din nou,/ Mai puţin ezitant,/ «Să fie
lumină!»”
Este singura şansă a poetului şi a lumii,
renaşterea în lumină, altfel robi ai umbrei şi ai beznei vom rămâne: „Noaptea e
un personaj singur,/ Nu are mumă, nici tată n-are,/ Nu are foame, sete,/ Somn,
nici adăpost pe undeva,/ Umblă de una singură -/ Deochi/ Învins de un
descântec;// Nu are fraţi de cruce/ Şi nici vreun ortac/ De-ncredere nu are,/ E
searbădă -/ Uter/ Învins de un blestem;// Nu are nici credinţă,/ Nici vreun
reazem/ La vremea ivirii de lumină,/ Nu are, deci, nimic/ […]/ Da, are un legământ/ Cu strigătul de moarte,/
Care uneşte pasul de egretă/ Cu rana de cuţit înfipt într-un pian.” Iar Pianul
este cel care mă locuieşte…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu