Mircea TECULESCU – Jocul şi moartea

 
Un virtuoz al formelor poetice japoneze – haiku, senryu, tanka, haibun – se întoarce spre cititorul european cu formule familiare acestuia, sonete şi strofe cu rimă sau versuri libere, şi chiar reuşeşte să îl convingă, să îl subjuge, să îl facă să creadă că are de-a face cu o schimbare de paradigmă. Acesta este Mircea Teculescu în noua sa carte apărută la Editura Neuma: Jocul şi moartea. Din fericire, lucrurile nu sunt atât de simple, poetul nostru este, în fond, acela dintotdeauna, complicat şi simplu, delicat şi plin de forţă, nu forma/formula îi face poezia, ci acele gânduri de transmis, acele întrebări de pus, acele răspunsuri de căutat. Răzvrătit, parcă pe urmele revoltatului Antonin Artaud („Nous n'avons jamais écrit qu'avec la mise en incarnation de l’âme, mais elle était déjà faite, et pas par nous-mêmes, quand nous sommes entrés dans la poésie.” - Révolte Contre la Poésie, 1944), poetul nostru dă seama de avatarurile sufletului său în călătoria, adesea iniţiatică, prin lumea spiritului şi aceea a materiei. Am scris altundeva despre contemplaţia reflexivă ca o constantă a poeziei sale, o luciditate a privirii care vine tot din exerciţiul versului japonez neimplicat, ci numai observator atent (precum „crengile de copaci ajung să pară/ ideograme, desenate-ntr-o seară”), însă aici se simte mai accentuat insinuarea atitudinii, nu neapărat discrete, când lucrurile iau o întorsătură de tipul crizei recluzive – a se vedea poemul Stau (p. 10): „îmbrac fiecare zi aproape la fel,/ uit că memoria e o simplă epidermă/ de pe care recluziunea desprinde/ tot felul de amintiri,/ în timp ce oraşul ridică/ nepăsător din umeri şi tace,/ ca să pot conştientiza/ trecerea impudică a echipajelor de salvare,/ nu-mi mai rămâne decât să aflu/ cât spaţiu şi aer pot duce cu mine,/ din balcon în interior,/ până se va aşeza iar noaptea/ şi vine ora când trebuie să tai/ întunericul în felii”. Deja observatorul se angajează, intră în joc, face obiectele şi spaţiile să acţioneze, să reacţioneze: „Aripile avioanelor/ străluceau,/ trăgând norii” (p. 14), „privesc ferestrele clădirii/ care uneori încep să plângă” (p. 17), „trupul -/ acea bucată de piele care înfăşoară/ amalgamul de oase, carne şi sânge,/ stă de vorbă,/ în sala de tratamente a îngerilor,/ cu chirurgul său” (p. 35). Jocul este cel de neevitat, este jocul cu moartea, chiar dacă în titlul cărţii apare particula copulativă, ele nu sunt într-un vizavi, faţă în faţă, ca la o luptă dreaptă, ci întrepătrunse, intrinseci lăuntric, se conţin una pe altul, unul pe alta – cumva nu se pot nicicum separa. „M-au aşezat pe un pat,/ între/ bolnavul cel drept şi bolnavul cel stâng;/ este noapte,/ nimeni/ nu-şi are umbra;/ […]/ când şi când încăperea devine cub auriu,/ în ochii celui din stânga poate/ nu va mai ajunge nimeni,/ uneori din ochii celuilalt pleacă/ întruna păsări măiastre;/ […] (p. 33) şi aventura continuă: „apoi trupul îşi ia rugăciunea cu el,/ urcă până la ultimul etaj,/ se întinde pe crucea orizontală,/ neagră, ca viaţa sa/ părăsită de bunăvoie -/ şi un stol de păsări îl face pasăre”(p. 35). Spaţiul pavilionului – aluzia la concentraţionar este evidentă! – este în acelaşi timp conştiinţă trează, vede, ştie „că nicio stea nu-i mai trece pe coridoare,/ s-au retras toate, afară, în parc,/ stelele din care erup culori,/ câte cinci, şi apoi se fac roată,/ întunericul din fiecare om să-l scoată” (p. 37). Una cu materia-capcană fiind, spiritul nu are altă şansă de a se elibera decât recursul la divin, la Acela care a făcut ca la început să fie Cuvântul: „Deschid ochii trupului meu/ şi ochiul firii mele/ în fiecare dimineaţă;// toate gândurile mele,/ cuvintele mele,/ poftele mele,/ toate lucrurile mele -/ aşteaptă voia mea;// această voie a mea/ aş vrea să fie voia Ta,/ de acum” (p. 45). Poetul ştie foarte bine că nu are altă cale decât aceea de a se supune Legilor Cuvântului şi cu ele va să meargă mai departe pe calea creaţiei originale. („Le poète qui écrit s’adresse au Verbe et le Verbe a ses lois. Il est dans l’inconscient du poète de croire automatiquement à ces lois. Il se croit libre et il ne l’est pas.” - Antonin Artaud). Aceste Legi îl conduc, pe alocuri, la formulări în care sună faste ecouri clasicizate, aici nichitiene, care adaugă substanţă emoţiei dinspre o caldă muzică recognoscibilă: „Aşa cum ochiul/ frunză este,/ când verde ţi se arată/ ţie/ [..]/ aşa cum ochiul/ peşte este,/ tăcut şi lunecător/ printr-o apă ce curăţă/ [...]/ aşa cum ochiul/ stea este,/ înfăţişându-se ţie strălucitor,/ cu lacrimile uscate/ [...]” – (p. 15).

În toată această cavalcadă de emoţii şi sentimente, înfrângeri şi aparente victorii, puneri în scenă strălucitoare ori cufundate în umbră, poetul găseşte şi o stea a speranţei, reflecţia sa dând seamă de recursul la buna înţelepciune: „Ce este în jur există doar/ pentru ochiul ce vede, ştim asta -/ ne-o descoperă mintea şi cartea;/ dar uite, fiecare lacrimă conţine/ o particulă de suflet, altfel ea/ n-ar putea să apară, tot aşa cum,/ fiecărui strop de ploaie, ca să existe,/ îi trebuie un obstacol, un fir de praf/ în jurul căruia se strâng moleculele” (p. 65). „Jocul şi moartea” rămâne, însă, un mister de dezlegat de fiecare dintre cei care citesc poemele, în propria temniţă, capcană, colivie – oricum vor dori a-şi numi/defini trupul în care vor purcede a cugeta: „O, lume, arătată de simţiri/ înşelătoare,/ din care ea, Lumina necreată/ nu dispare,/ mă foloseşti ca pe-o maşinărie/ ce nu-i stricată, ce pare încă vie;/ [...]/ O, umbra mea, de soare însoţită-n/ locuire/ şi înger veghetor trimis, o umbră/ la a mea menire,/ ei ne privesc ca pe-o maşinărie/ ce nu-i stricată, ce pare încă vie” (p. 76).