Paula Bârsan – Sui-Generis

 

O lume a oximoronului

 Desigur, nu ne trimite tocmai la Blaga, cu toate că ecouri sunt vizibile, ceea ce este cu siguranţă benefic pentru poezie, şi nici la preceptele paradoxismului, de care ne-ar îndemna să ne apropiem ascetismul asumat al scriiturii, ci doar la un nevinovat (?) joc de-a v-aţi ascunselea practicat cu delicateţe de o poetă matură, stăpână pe uneltele sale, prin care se încercă a se tăinui propensiunea spre trăirile profund amoroase în formulări abstracte, ambigue, prin refugiul în simbolistica şi bogăţia naturii – naturalia non sunt turpia, totuşi –, a stărilor şi evenimentelor exterioare, semnificative adesea la un al doilea (şi chiar al treilea) nivel de percepţie prin aglutinarea de sensuri. Este şi acesta un mod de abordare a poeziei, ambiguizarea imaginii spre demonstra un ascetism mai degrabă dorit decât prezent – vom vedea mai departe ce sursă ne pare a avea.

Iată poezia Imperium, aflată în vârful realizărilor din acest volum: „Clocote băteau în inima mea,/ Vraja strângea, ţipa,/ Alergam cu tine în piept,/ Aşezam fuga în cer,/ Să mă acopere cândva./ Ştiam că secunde conta./ Ce să-i dăruim/ Pavilionului ars în răstimp/ Decât minuta pierdută?/ Am desluşit păcatul vieţii/ Nu am iubit pe deplin clipa/ Dăruind nostalgie tinereţii/ Galopam acest fir.” Ascensiunea dorită, benefică, este greu de obţinut şi şi mai greu de păstrat; trăind momentul prezent, se ratează ceva, poate momentul viitor, poate amintirea celui trecut. Oricum, neîmplinirea este şi ea omniprezentă, neratabilă: „Numărai un inventar de aripi,/ troieni în păstrare./ Le scanai, garându-le în fiecare seară/ Să nu-ţi evapore ardoarea./ Apoi, dimineaţa, ca să răsară,/ Le aşezai ordonate,/ Categorisii în trăiri fiecare faptă/ Prea dezgolită,/ O înfăşurai primenită/ În surâs tropical de fată frumoasă/ Devenită şoaptă./ O dorii acum arogant în surdină,/ Ca o năpastă, sofisticată, asupritoare./ Războinică chiar./ Apoi murii,/ Trecuse expusă,/ Vibrantă, strivită prin mintea ta solitară,/ ticsită cu efemeride.” (Colecţionarul de emoţii).

Fără îndoială, erotismul dă pe-afară, nu se lasă eliminat, ascuns, irumpe: „Te chem,/ Nu te cer,/ Te cuprind,/ Te dezbar de mine,/ Alungându-te…/ Te miros,/ Te mentalizez,/ Te iubesc,/ Mă vindec de tine,/ Iubindu-te, iubire.” (Onestitate). Precum şi în mărturisirea onestă care urmează: „Cei mai frumoşi ochi,/ Cea mai spumoasă privire/ Mi-am luat-o din tine,/ Străfulgerând necuprins./ Te-a aprins, te-a convins,/ Tolănindu-te nins,/ Şoaptă-n uimire de clapă,/ Atinsă înfoire plutesc.” (Planor) ori în poema concluzivă care încununează: „Voluptatea e ascuţită,/ Apoi netezită din îndrăznită,/ Strivită de geana ta,/ Plesnind pârgul meu” (Aproape rod).

Se cuvine să nu trecem cu vederea şi să apreciam, de-acum,  tributul generos trimis către Măria Sa Poetul Ion Barbu, nu oarecine reuşeşte performanţa, iară Paula Bârsan este o câştigătoare şi aici, se vede peste tot, fără a mai fi nevoie de o demonstraţie. Evident că din stirpea asta se trage cu precădere arta sa poetică, ceea ce nu înseamnă că se evită expresia directă, fără încifrări şi zorzoane: „Ţi-am mângâiat inima/ cu buzele calde, pulsând-o uşor/ […]/ Că tandreţea nu-i noaptea de vară,/ Furoul satin al visului/ Aprins preambul.” (Defibrilare). Reuşitele în descifrarea emoţiei poetice pentru lectorul obişnuit aicea stau, în dezvelirea până la nuditate a senzaţiei realului. Delicateţea gestului face cloul poeziilor acestora lipsite de ardoarea demonstraţiei vreunei esenţe existenţiale, dar luminate de ardoarea afirmării sentimentului şi a dorinţei: „Mi-au căzut penele,/ Goliciune mă obligă/ Să nu mă acopăr cu gena ta./ Eram o mică, zgribulită aripă/ Cu care vorbeam/ Şi o întrebam; şi-e bine?/ Pe cine mai vrei catifea de castan?/ Şi ea, fericită, zbura tot spre mine,/ Tânjind la azima mea.” (Controversă).

Şi totuşi, dincolo de toate tentaţiile interpretative care ne cheamă, o prezenţă discretă, subtilă, dar aproape nelipsită este oximoronul, ceea ce apropie creaţia poetei de faţă de generaţiile mai noi într-ale poeziei. În găsim direct, în expresie, dar mai cu seamă ascuns, discret, în situaţiile puse în scenă, în interogările existenţiale: „Aceeaşi vocală tăcere/ Veche, curentă strigare./ Amestec de iele tot cauţi,/ Generezi un păcat finisat, ascuţit,/ Atât de anost în strigare, în gura mare,/ Şi nu-l găseşti atât de umbros/ Pe cât de găunos înfloreşti.” (Toba mare); „Iconostas de emoţii,/ Verzi valuri, cidrate păduri,/ Mângâiate de soare/ îngenunchiat efemer./ Frunte plecată, gest larg,/ De inimă pictată-n mister,/ Trimit spre tine/ Eşafod veşniciei!” (Vitraliu); „Octombrie mofturos,/ întunecat spre umbros,/ Te învelesc în iubirea mea caldă, solară,/ ca un soare de vară,/ Ascendent dogoritor spre uscat./ […]” (Acustic). Este foarte posibil ca trăirea poeziei de către autoare să fie sub semnul oximoronului, ceea ce nu ar fi deloc surprinzător, într-o lume contemporană în care binele şi răul, frumosul şi urâtul, adevărul şi minciuna îşi schimbă atât de des locul, se confundă şi scufundă omenescul în neantul ambiguităţii. Paradoxul, vecin cu oximoronul, este că Paula Bârsan abordează, îmbrăţişează chiar, toată această lume trăită deplin de pe poziţiile luminosului, ale speranţei, ale apartenenţei la umanul cel mai profund. Nu este o poezie a sfârşitului de lume, a postumanismului (că tot e la modă ideea), ci a continuităţii, a perenităţii, a stabilităţii: „Am renăscut azi pentru mâine,/ Apoi nebuloasă de emisie în poimâine,/ De ieri, de alaltăieri, de atunci,/ Te iubesc, ani-lumină plutesc.” (Steaua mea)

Altfel, reconfortante la lectură sunt numeroasele „declaraţii de dragoste”, care mai de care mai pline de entuziasme generoase şi de imagini semnificative – a se vedea mai cu seamă poeziile Grazia, Vals, Erezie, Bizarerii, Dezvelire („Şi te aştept/ În fiecare seară/ Doar cu dorinţa-mpânzită,/ Nu goală născocire/ Pe umărul secundei,/ Sidef ursit./ Te conduc în avânt de clapă,/ Maternală, crescendo, sorbit/ În absint de argint.”), Nins, Nocturna, Prelungire („Şuieră vântul, m-aprinde…/ Câte de mult te iubesc/ […]/ Să nu-ţi sting acum fitilul milimetric, topit,/ Îl schimb cu un altul mai lung în vegheat,/ Încălzit cu untdelemnul aprins/ Din pomana viilor nestinşi în iubit.”), Ofranda, Portretizare etc., etc.

După anterioarele volume Adoraţie, Aspiraţie, Entropia, cartea Sui-Generis consolidează statura poetică a Paulei Bârsan.

_______

Paula Bârsan – Sui-Generis, Editura Letras, Snagov, 2022