sâmbătă, 14 octombrie 2023

Mihaela Chiţac – Cabinetul de curiozităţi

 

 
Editura Neuma, din Apahida, ne-a obişnuit cu surprize plăcute şi în materie de poezie, aducându-ne adesea spre lectură autori cu personalitate puternică, distinctă, cu talent şi ingeniozitate, cu îndrăzneală şi cu mari nelinişti creatoare. Mihaela Chiţac pleacă spre poezie dinspre artele vizuale, cu aplecare evidentă către culoare şi abstract. „Subiectele pe care mi le aleg vin de la sine în momentul în care mă opresc asupra unui amănunt care răscoleşte în mine o anumită stare.” – declară undeva. Este o autentică mărturie de ars poetica, valabilă atât pentru pictura sa, cât şi pentru poezie. Numai abordarea le cam desparte, cum observă şi dl. Horia Gârbea, pe coperta a patra a cărţii – „Versurile au o concreteţe tăioasă” –, abstractul manifest din abordarea grafică, inclusiv în desenele dinlăuntrul cărţii, contrastează în mod fericit cu versul-obiect, mai ales atunci când trimite la o realitate fantezistă, miraculoasă, stranie: „ţipătul sare în ochi/ ustură, tunde din mine/ sfărâmă chipul oglinzii în fărâme/ în fundal un labirint de străzi/ cu sensuri unice şi fundături/ […]” (trosnet). Avem, însă, numeroase evadări metamorfice, semnificative pentru încercarea reuşită de a experimenta cu arome kafkiene (Gregor Samsa) ori cărtăresciene (păianjenul şi fluturele; la el, teluric [păianjenul] versus celest [fluturele], pământ versus cer, inferior [înspăimântător şi fascinant] versus superior, teroare versus extaz): „înainte de a fi fluture/ mă mişcam frenetic/ mă roteam prin oraşul copiilor feeric/ eram un turbion de energie juvenilă/ din care mă desprinsesem dureros/ aşa, cât o unghie fină, uşoară, infimă…/ […]/ am aterizat din senin/ rotocol alburiu/ dintr-un nor anonim/ în sufletul unui copil/ devenind un experiment/ molecular lipicios/ fluture de mătase fragil” (fluture). Tragedia insectei „încurcat(e)/ într-un caier se bumbac/ sau de vată de zahăr” devine salvare prin evadare a spiritului în refugiul infantil. Poezia Mihaelei Chiţac este pozitivă, luminoasă, iar propensiunea spre ritm şi muzicalitate, prin aliteraţii şi rime ce se aşază firesc, accentuează plăcerea lecturii dincolo de şi în beneficiul sensurilor reflecţiei subiacente: „celule prevăzute cu o armă/ îi apără pe cei ce vro să doarmă/ pe muzica lăsată în surdină/ tresar la acea mai mică larmă/ îndeplinesc o funcţie de rutină/ poziţionate-n stare de alarmă/ veghind la armonia lor deplină/ îşi protejează miezul moale/ cu o carcasă anodină/ pe care-o cară peste casă/ o conformaţie de ţestoasă/ crescută dintr-un soi de teamă/ castel cu turn de apărare/ creneluri îngropate-n ceaţă/ se întrevăd în depărtare/ goarna de-alarmă-şi drege grasul/ liniştea ţipă, sparge ceasul/ sună strident a deşteptare” (alarmă). Aglutinarea torenţială de imagini conduce pas cu pas, aparent haotic, spre compoziţia picturală, de acuarelă, a unui moment din viaţa cotidiană la care nu ne gândim neapărat dintr-o asemenea perspectivă. Paradoxal, tot spectacolul zgomotos matinal este rezolvat simplu: „liniştea ţipă, sparge ceasul”. Imaginea întreagă nu este/ nu poate fi descrisă grafic de penelul artistului; dar poate fi sugerată de cuvânt. Ceea ce şi face poeta, aici şi mai peste tot. Este posibil ca fuga ei spre artele cuvântului tocmai în asta să îşi aibă o motivaţie – imposibilitatea de expune esenţa imaginii unei trăiri („care răscoleşte în mine o anumită stare”) numai în contururi şi culoare. Sugestia vizualului – cum şi a audibilului – poate fi incompletă, ţine prea mult de vibraţia universală accesibilă limitat simţurilor fiinţei umane, aşadar artistul are nevoie – conştient ori dintr-un instinct benefic – de cuvinte, de nesfârşirea alăturărilor dezvăluitoare de sens. Astfel, dacă vorbim de realism magic în poemele Mihaelei Chiţac nu avem a greşi. Dar este şi un angajament etic în aceste versuri. Aparenţa descrierii de fapte banale virează repede spre analize de atitudine, ascunse sub metafore metamorfice: „miting neaşteptat la etajele superioare/ chiriaşii blocului de carne sparg uşi/ pe palier urcă intruşi/ furnicături în mâini şi în picioare/ deschid o fereastră la mansardă/ ies pe terasă la răcoare/ adio linişte pe coridoare/ încerc să-mi curăţ vasele comunicante/ din învechitele uitate interioare/ mă complac în fascinaţie/ deschid sertare preţioase/ înghit gogoşi din partea casei/ aştept de mult o explicaţie/ curentul de opinie îmi dă frisoane/ provoacă agitaţie la balcoane/ în exterior intensă animaţie/ agitatori pe stradă în pas de defilare/ poartă pe sus pancarte/ se apără de rele cu steaguri şi icoane” (miting). Evenimentul este trăit visceral, implicarea este, de fapt, sindrom de apărare, adaptarea este falsă, e înşelătoare, personajul caută refugiu dincolo de deşertăciunea realului, în vis, mister şi magic. Metafora este, de fapt, regina poeziei acestei autoare: „toţi bărbaţii din lume/ au plecat în galop călare/ coborând în ropot/ de pe muntele Venus/ pe câmpia lui Marte…/ o clipă de graţie/ în goana nebună/ domolind caii sălbatici/ cu-nspumate coame/ volbură în vânt/ săgeţi şuierând/ fluturânde cozi/ cu şfichiul de păr/ dându-şi singuri bice/ gonind peste câmpuri/ frenetic… ferice…” (Marte şi Venus)  Metafora cu ţintă precisă, adesea având sens reflexiv, dă valoare esenţială liricii acesteia. Anatomie, Instanţă, Prizonieră sunt poeme care dau seamă de varietatea temelor şi unitatea algoritmelor care induc emoţia: „îngân un cuvânt, nu-mi încap în gând/ în capacul ghindei din copac/ gândurile-ncep să-şi facă de cap…”; „o instanţă superioară/ a decis că n-avem dreptul/ la patru anotimpuri/ cu circuit închis/ ci la un remix climatic/ cu două sezoane bis; „ciorile […]/ descoperă ecografia igrasiei/ pe pereţii scorojiţi ai casei/ în desenele copilăriei”.

Desigur, creaţia ei a fost comentată ca apropriată suprarealismului, s-au subliniat rafinamentul şi inventivitatea, dar cei care au pus în frunte ludicul şi magicul, condimentat pe alocuri cu eticul, îmi pare a găsi cea mai corectă viziune. Nu avem o poezie a refugiului din real, ci a impunerii unui anumit real, bogat, extins în spaţiu şi timp cu inerentele şi de prea multe ori evitatele elemente ce ţin de psihologia receptării, de trăirea interioară ca filtru pentru emoţie. Delicatul poem de final defineşte relaţia poetei cu sine, folosind încântătoare metafore spre a oferi o reflecţie serioasă asupra existenţei. Avem un cabinet de curiozităţi cât un muzeu de alese bijuterii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu