Magda Mirea – Refugii pentru lupi

vezi şi cronica la «ceva ce nu e»

Îngerul demon

Pentru o seamă de poeţi, Poezia e un ceremonial de reflecţie asupra lumii. Pentru poeţii de seamă… Realul este sublimat într-o sumă de elemente cu valoare sapienţială. Desigur, parabola, metafora, ambiguitatea, multiplicarea de sensuri, de căi de descifrare a lecturii după voia şi putinţa cititorului sunt aspecte inerente, mijloace nu mereu la îndemâna descifrării printr-o lectură leneşă. Aparenţa de curgere firească, narativă ori descriptivă, a textului e derutantă, te poate pierde pe drum, la capăt, risipindu-se ceţurile, poţi să constaţi că nimicul se-ntinde din zare în zare, abstractul devine ermetic, nu mai e susţinut de vreun suport inteligibil şi se destramă ca un fum sub adieri. Lumina, dacă vine, atunci, vine de la o a doua lectură, aceea care urmează unei degustări iniţiale şi desferecă lacăte grele. Când e vorba de o carte de poeme, treaba pare mai simplă: pe măsură ce înaintezi, pagină cu pagină, lumea autorului îşi dezvăluie liniile de forţă, resorturile, legăturile, fugile şi refugiile, ascunsele şi tăcutele.

„Concreteţea imaginilor poate fi înşelătoare” – scriam, cu ani în urmă, referitor la volumul „ceva nu e” (2014) al Magdei Mirea. Se păstrează impresia şi la această nouă propunere, apărută tot la Editura BrumaR, „Refugii pentru lupi” (2018). Poemele acestea noi sunt la fel de încifrate, ermetice, în fond, pe cât de clare, în formă. Imaginile sunt evident construite în perspectivă suprarealistă, cu economie de vorbe, în culori puternice şi neconflictuale – predomină, de departe, verdele! –, obiectele au proprietăţi ascunse sau necunoscute, comunică între ele la lumina zilei, direct, dar informaţia nu devine lesne (re)cognoscibilă. Emoţia se insinuează spontan, neaşteptat, din necunoscut, din elipse şi din tăceri, din intuiţia înţelesului, dar mai cu seamă din delicateţea expresiei. Femeia şi copilul – despre femeia-copil şi neliniştile ei scriam cândva – sunt prezenţe constante, dar acţiunile lor ţin de o logică aparent secretă, relaţia cu spaţiul înconjurător, cu timpul, cu fenomenele naturale este pe cât de firească, pe atât de misterioasă.

O metafizică particulară constituie, pas cu pas, Magda Mirea, în aceste „Refugii pentru lupi”, „o ofrandă lirică”, o construcţie a cărei valoare e „fructul expiativ al acestei ofrande” (cu vorbele lui Nae Ionescu) şi în care rolul prim îl are copilul; copilul-observator, copilul-martor, copilul-sursă, copilul-scop, copilul-vis, copilul-visat, copilul-pierdut. El este „gândirea vie”, iar femeia este destinaţie a trăirii iubirii, departe de sensul simbolic al dorinţei sexuale implicat de femela-lup, e receptor de emoţii diverse, de bucurii, tristeţi, pierderi, ratări, ea este lup-refugiat-în-sine, lumina orbită de altă lumină: „[…] urletul unui lup rătăcit/ în lumină” (***, p. 39).

Cartea se deschide sub un semn, totuşi, lipsit de sentiment al tragicului: ziua care nu va veni: „o femeie sapă în marginea ta/ un copil rănit posteşte alături/ prin dreptul ferestrei trec avioane/ foarte sus/ nişte fâşii albe leagă zilele unele de altele”. Scenă de refugiu de sub spaima războiului, fotografie decolorată dintr-un album pierdut. Lipsit de sentimentul tragicului este întreg volumul, cu toate că arareori lumina se insinuează în altă parte decât lăuntric. Ca şi întunericul, de altfel, sursă sieşi şi locuire. Odată, „toată frumuseţea lumii/ s-a adunat într-un zâmbet uriaş// călcăm aerul spânzurat/ de parcă am călca sângele” (stranie pasăre dragostea asta) – şi imaginea zâmbetului pisicii din Cheshire proiectată pe cerul albastru ni se insinuează discret ca dintr-o altă ţară a minunilor. Altădată, „o femeie s-a refugiat în mine/ fandează cu incertitudini/ […]// o femeie s-a refugiat în mine/ ca într-un relief de bărbat” (clorofilice mirări). Dualitatea fiinţei feminine este confirmată direct: „mâna stângă/ e demon dormind// mâna dreaptă/ îngerul// cineva să ne hrănească/ iarna cu poveşti” (***, p. 10) şi se va implica în mai toate poemele ce vor urma, deodată cu incapacitatea reală de a iubi, de nu mima trăirea sentimentului: „numai tu dragoste/ eşti o femeie atât de frumoasă/ încât nimeni nu te poate vedea” – ascunsul, discretul, neliniştea, spaima de pierdere în „doliul câmpiei” („numai în umbra lui/ o pasăre poate să-şi lase testamentul”, p. 13) şi „pădurea îndoliată” („cu pleoapele decorative ale groparului erudite/ şi dacă ar tăcea muzicanţii în jilţuri…/ şi femeile ar mângâia lupii”, p. 16).

Cu tot decorul natural – pădure, câmpie, iederă, ape –, aventura poetică a Magdei Mirea este urbană. Aflăm că „stau cu îngerul la cafenea/ vieţi nenumărate traversează fereastra/ chicotim îndrăgostiţi/ o linie albă, o linie neagră pe masă/ ne schimbă liniştea” (***, p. 18) şi „poate aerul fals al oraşului/ ne-a legat de vreo absenţă cândva/ […]/ să mă aşez lângă liniştea ta/ două margini înnodate/ săvârşind o întâmplare” (titlul l-am amestecat în ceai, p. 21), cu palide şi nostalgice trimiteri livreşti („se înserează în mansarde/ umbre-nţepenite dau în muguri/ […]// se înserează în mansarde/ ce cuiburi…/ ce fructe rănite” –  va trebui să învelim luna), cu „bulevarde pline de anotimpuri” (p. 54), cu „un instrument de imaginat tandreţea/ şi ploaia care mă întreabă/ cu vocea unui copil/ de ce inima pare/ un oraş dezbrăcat” (haina asta nu o cunosc). Tot de zona urbană ni se arată a ţine un poem cu încărcătură pasională, o trans-figurare care trimite înspre pierderea de sine: „să dansezi tango/ cu un necunoscut/ în mijlocul unui oraş/ prefăcut în absenţe/ nici dragostea nu mai contează/nici măcar” (***, p. 28). Atmosfera este aceeaşi, a neîmplinirii, a nerealizării intime, nu bărbatul este posibilă pereche – de altfel, nu apare ca atare de-a lungul volumului! –, ci un înger, ca în o flaşnetă a adormit: „dragoste moale/ doar o părere de rău/ de ajuns să facă o rădăcină să răsară/ glisări în mov// o vară răvăşită în părul unei femei/ şi o insomnie de catifea// cred că îngerul e îndrăgostit”. Un înger, adică partea de înger care maschează demonul.

Dragostea este cuvântul căruia femeia îi tot caută înţelesuri. Ba este „o rochie verde alergând mereu prin oraş/ ca urletul unui lup rătăcit în lumină” (p. 39), ba „pentru o dragoste/ e nevoie de scări înalte” (p. 45), ori „cu pantofi de lac/ dragostea a trecut azi/ pe strada mea” (p. 12) şi, cu asupra de măsură, declaraţia din tristeţi repetabile: „capătul lumii nu există/ dragostea mea/ capătul lumii e în inima ta/ sau în pumnul unui copil”. Comportamentul femeii este această continuă căutare a înţelesurilor sentimentului, a pătrunderii în lăuntrul iubirii, a-şi apropria pântecele roditor al acesteia. Răspunsul este într-o imagine sugestivă, sâmbure al oricărei căi de descifrare a cauzei ultime: „aerul ca un iepure turbat/ slăveşte întunericul care ne-a unit/ nu mai e rost de trecut” (***, p. 33). Înger şi demon, siamezi, mereu nedespărţiţi pentru că inseparabili sunt, ca în poemul toate mâinile, o excelentă realizare, tocmai în sensul acelei metafizici amintite mai sus: „femeia care îţi înconjoară inima/ ca un disc aurit cu noapte pe dinăuntru/ şi zi pe dinafară/ pielea ta siameză/ peştele alb neterminat din visul tău/ care moare şi se naşte în tristeţea ta/ femeia aceasta care pierde trenuri/ şi apoi râde cum n-a râs nimeni niciodată/ femeia aceasta/ s-a trezit într-o dimineaţă/ alcătuindu-te”. Summum al „Refugiilor pentru lupi”, poemul se alătură acelora în care apare personajul numit Stephanie, alter ego cu nume ce poate da seama de nobleţe, de încununare, dar aici şi ea e menită să rateze, chiar dacă „trăieşte vieţile tuturor într-o clipă / […] / o infidelă a poeţilor” (p. 26), „se aşază doar lângă oamenii singuri/ cu mâinile oarbe/ […]/ doar ea vede lucruri” (p. 31) şi „coboară uneori/ într-un duh tânăr/ ca o piatră scăpată uşor/ în mijlocul apei” (p. 34). Tot ea trebuie să fie şi aceea care spune: „nu poţi sădi flori într-o rană/ ea rămâne o decoraţie/ dintr-un război pierdut” (p. 62).

Da, Magda Mirea demonstrează şi mai convingător, cu această „ofrandă”, cea de-a patra carte de poeme delicate şi profunde, pe alocuri ermetice, că „poeţii stau cu genunchii lipiţi de copilărie” (p. 43) şi „uneori/ cerul devine copil/ altfel n-ar exista/ memoria noastră/ pierdută prin oraşe” (p. 64), risipa de talent şi aderenţa neostoită la simţirea interioară cea mai profundă, tumultul şi neliniştea continuă fiind cu aleasă pricepere puse în valoare, acolo unde „un înger ară cu plug de aur”, şi lăsate să întemeieze bucuria de a trăi în lumină.