Savatie Bastovoi - Nebunul

Ad usum Delphini

Postmodernismul de limbă românească, atâta cât a fost definit şi redefinit, negat şi confirmat, are unele caracteristici tehnice particulare, între care (inter)textualismul, pastişa parodică, înscenarea ludică şi revizitarea, recondiţionarea, reintegrarea modelelor şi miturilor. De la Levantul lui Cărtărescu, la acel ready-made bacovian a lui Stratan, experienţele se întind în diverse direcţii, pe căi ce-au dus adesea spre nicăieri, dar şi care au deschis porţi spre luminişuri necunoscute. Nu am a căuta aici descifrarea hăţişurilor teoretice ale unei realităţi literare acceptate şi adoptate, relevante mai degrabă pentru niveluri pre-academice ale studiului. Ceea ce mi se pare relevant este că practicarea scriiturii postmoderniste conduce şi la opere realmente acaparante pentru cititorul dedicat, abordările tehnice fiind de real succes, conforme cu orizontul de aşteptare al lectorului contemporan.

Am urmărit, deunăzi, à la légère, volutele unuia dintre postmodernii interesanţi iviţi cândva la Chişinău, optzecistul Ştefan Baştovoi, devenit Ieromonahul Savatie, la Mănăstirea „Noul Neamţ”, (ţinând de Patriarhia Rusă) din satul Chiţcani, situat între Tiraspol şi Tighina, în Transnistria, după studii întrerupte de filozofie la Timişoara. Prilejul a fost o carte a cărei copertă mi-a atras întâi atenţia, Nebunul, premiată de Consiliul Europei în 2008, la Salonul de carte de la Chişinău. Nu citisem proza lui Baştovoi, îmi aminteam cu plăcere poemele din „Elefantul promis”: „Dumnezeu şi-a făcut bagajele/ şi a ieşit cu ele pe pod./ A făcut câţiva paşi/ a privit în dreapta în stânga/ a ascultat vântul: de mine depinde/ dacă sunt aşteptat sau nu sunt/ eu hotărăsc – să vreau sau să nu,/ sunt Dumnezeu şopti el/ sunt Dumnezeu…/ şi a privit încurcat spre cer.” Ce se va fi întâmplat cu poetul ce scria sprinten, senin şi ludic, de va spune, în 2007, că acele versuri sunt „o reducere la absurd a utopiei nietzscheene despre supraom […], documentul absenţei lui Dumnezeu şi al unei cumplite însingurări”? Desigur, aş putea crede când mărturiseşte: „Eu am părăsit acea dimensiune a poeziei mele din care lipsea binele”. Dar ce este binele? Micul roman intitulat Nebunul speram că mă va lumina. Şi, într-un fel, a făcut-o.

 Savatie Baştovoi pare că a găsit calea de a dărui, prin literatură, îndemn la cunoaştere de sine, la descoperire a secretului rosturilor vieţii - dragostea: „Oamenii sunt făcuţi să trăiască în dragoste, şi acolo unde este dragoste, acolo trage omul.” Romanul este repovestirea unor momente din viaţa Sfântului Simeon cel Nebun pentru Hristos din Emesa (în calendar, pe 21 iulie; considerat în general ca fiind primul Nebun pentru Hristos). Autorul este de părere (într-un Epilog) că există o nevoie „de a rescrie vieţile sfinţilor pe înţelesul şi gustul contemporanilor”, „într-un mod care să-i acapareze pe contemporanii noştri”. Iar dacă o face cu mijloacele literaturii, cu atât mai mult folos aduce Tradiţiilor Bisericii. De amintit, în context, că Nebunia întru Hristos a fost un adevărat fenomen în Rusia începând cu secolul al XVI-lea. Adevăraţii iurodivii nu erau însă nicidecum nişte indivizi labili psihic, „săraci cu duhul” ori nătângi, ci erau creştini care lepădau toate ale lumii spre a-L mărturisi pe Hristos (adesea sub forme puternic ironice) într-o societate care se instala într-un fals confort spiritual.

Îl aflăm pe Simeon venind de la Ierusalim la Emesa (azi Homs, în Siria) după trei decenii de schivnicie (alături de prietenul său, cel care va deveni Sf. Ioan Pustnicul) şi de numeroase osteneli ale sufletului şi ale trupului. Apare locuitorilor trăgând după sine un câine mort şi îi cheamă pe aceştia să-l slăvească pe împăratul legat. Circarii, petrecăreţii fac mare haz şi-l batjocoresc. „- Împăratul meu l-a legat pe împăratul vostru, dar voi continuaţi să vă închinaţi lui./ - Oare împăratul nostru este un câine, Nebunule?”/ - Mai rău.” „Da, ochii acestui om parcă nu te priveau, ci te oglindeau, adică ochii lui erau atât de transparenţi, încât păreau doar două găuri prin care tu însuţi te priveai pe tine. […] Era şi tânăr şi bătrân, în acelaşi timp, răspândea un fel de teamă neclară şi totodată te atrăgea fără motiv.” E socotit vrăjitor – ubicuu, zburător, psihokinezist –, se creează legende, căci se petrec diferite fapte de neînţeles, cum ar fi aceea în care în biserică se vindecă o bolnavă/ posedată, în prezenţa lui şi strigându-i numele, iar meritele le primeşte diaconul „cu faţa rotundă”. „Chipul lui tot timpul vesel şi glumele deşucheate pe care le făcea îi atrăgeau simpatia tuturor.” Simeon iese în evidenţă prin tot felul de gesturi aparent fără sens: răspunde la palmele pe care i le dau cerşetorii aruncând în ei cu mâncarea şi cu banii primiţi drept pomană; glumeşte, imită pe alţii şi cei care-l privesc şi aplaudă se simt deodată bine dispuşi („după ce glumeşti cu Nebunul îţi trece orice supărare”); „umblă la case de desfrânare şi îşi cheltuieşte acolo banii pe care creştinii cu frică de Dumnezeu îi  dau din munca lor cinstită” (după spusa diaconului cu faţa rotundă). Ordinea obişnuită din Emesa este tulburată de Călugărul Nebun, care strică rânduielile din oraş, cu deosebire pe acelea din lumea clericală, drept care, ca să fie alungat diavolul care-l locuieşte, încasează bătăi zdravene de la citeţi şi cântăreţi, care-s gata să-l trimită la Domnul. Îl salvează Ioan, diaconul episcopului, care-l grijeşte şi-l pune pe picioare. Cu el are dialogurile pline de miez. „Hainele nu schimbă pe om. Oare crezi că Simeon în pat sau în drum nu este acelaşi?/ Dar ce-l schimbă pe om, Părinte?/ Dragostea.”

Vindecat, Simeon se întoarce în oraş, umileşte pe Zinon, filosoful „elen de neam”, cu o ghicitoare la care acesta nu ştie răspunde: „Fericit este împăratul care domneşte peste supuşii săi! Ziceţi, aşadar, cine este împăratul şi cine sunt supuşii?”. Dezlegarea este expusă tot de Nebun: „Împăratul este mintea, iar supuşii sunt simţurile omului. Fericit este omul a cărui minte stăpâneşte peste simţurile sale şi le face să lucreze numai ce este bine şi folositor. Cu adevărat un astfel de om este mai fericit decât un împărat care domneşte peste lumea întreagă, dar peste simţurile sale nu est stăpân.” Apoi se duce la grajduri şi grijeşte de Caliopi, o dansatoare înjunghiată de Calu, tovarăşul său circar, şi abandonată acolo, la voia cerşetorilor. O altă faţă, a bunătăţii fără limite, sobră şi evident responsabilă a călugărului, ne prezintă autorul cu această relaţie, care are şi ea învăţămintele sale: „Nu trebuie să cerem de la Dumnezeu ceea ce putem face noi ca oameni”. Astfel pe lume se înmulţeşte dragostea. Dar şi „cât de deşartă este această viaţă şi zbuciumul omului pe pământ.”

Pildele continuă şi nu am a le reproduce aici. Scriitura domoală şi aproape psalmică aleasă de postmodernul Baştovoi pentru micul roman este plăcută, are ritm şi oarecare suspans, e potrivită subiectului, creează şi impresia de scriere veche, cu o sfătoşenie fără grăbire, dar aminteşte mai degrabă de verbul dostoievskian decât de textele bisericeşti. Îmi pare a fi destinată mai degrabă celor tineri, dar nici acelora care, înaintaţi în vârstă fiind, au sufletul tânăr nu le va fiind fără de folos. Morala fiecărei întâmplări vine firesc, fără a părea ruptă de context. Caliopi, dansatoarea, chiar crede că Nebunul l-a văzut pe Dumnezeu, pentru că „Tu vorbeşti despre Dumnezeu de parcă ar fi viu, încât pare că El e aici, de faţă, că parcă ar fi în vorbele tale.” Dialogul cu diaconul vizitator Paladie (probabil viitorul Sf. Paladie de Saintes, sau Pallais de Saintes, episcop de Saintes în Galia în secolul al VI-lea) şi însoţitorii săi este încă o dovadă a înţelepciunii care vine numai deodată cu dragostea neţărmurită pentru oameni. Smerenia pe care diaconul Anastasie, cel „cu faţa rotundă”, o câştigă, în cele din urmă, pocăindu-se, e altă dovadă. Autorul conduce cu mână sigură povestea vieţii sfântului, ferindu-se de hagiografie, alege dintre toate întâmplările relatate de scrierile despre vieţile sfinţilor pe acelea care sunt cu folosinţă etică şi în care nu miraculosul are primplanul. Ea poate fi lesne transferată spre scenariu de film, bogăţia de elemente socio-culturale care sugerează lumea bizantină a veacului al şaselea din mileniul trecut fiind convingătoare.

Sfatul semnificativ, nu neapărat singurul, ales pentru a încheia aceste note sună astfel: „Aşa să trăieşti pe pământ, ca şi cum nu ai fi, dar la plecare să laşi un gol în urma ta”.