Avem în textele
Magdei Mirea mărturisirea neliniştilor femeii-copil îndrăgostite de sentimentul
iubirii la întâlnirea cu absolutul. Am spus corect: esenţa subtilă a versurilor
(şi poemelor) este îndrăgostirea de sentimentul inefabil care inundă lumea
înconjurătoare şi o schimbă în ceva ce trebuie descoperit fragmentar, pas cu
pas, de necuprins fiind, în fond. La limita înaltă, poezia Magdei Mirea ne
poate conduce spre sensurile ascunse ale aforismului 146 din „Dincolo de bine
şi de rău”: „Iar de priveşti îndelung abisul, află că şi abisul îţi scrutează
străfundul sufletului.” Şi nu voi întârzia la Nietzsche decât pentru a sublinia
că poeta acceptă să demonstreze cu dezinvoltură chiar aforismul 145:
„Comparându-l în mare pe bărbat cu femeia, se poate spune că ea n-ar fi avut
geniul gătelii, dacă n-ar fi posedat şi instinctul de a juca rolul secundar.” Pentru că femeia din acest
volum joacă rolul captivei, al aceleia închisă în turn, de unde priveşte lumea
şi o procesează cu voluptate, aruncând-o în visare, în dorinţă, o salvează din
contingent mărunţind-o, desenând (şi desemnând) mici mituri fondatoare, care se
risipesc repede, la cea mai uşoară briză, pentru a se reconstitui în alte
uimitoare imagini fantastice şi pitoreşti.
Magda Mirea este un
poet al viziunii. Al viziunii care te face să participi aproape fizic la o
sublimare a iubirii sublime, locuitoare a absenţei. Chiar titlul volumului
dezvăluie conţinutul: „ceva nu e” – fiecare cuvânt este căutare a sensurilor
absente ale existenţei. Ne aflăm în mod manifest la nivelul Eros din construcţia
clasică Eros-Thanatos. Totul este viu şi activ. Mecanica expresivă este golirea
cuvintelor de sensurile originare şi umplerea cu sensuri noi, în împerecheri
noi, pentru simţuri noi. Se ghiceşte lesne prezenţa aerului rarefiat al
suprarealismului, bine asimilat, bine condus pentru a uimi şi a surprinde,
pentru a subjuga. Coerenţa este câştigată nu prin liniaritatea expresiei, prin
logica morfologică plată, ci prin rupere, prin fragmentarism, prin rearanjare
aparent aleatoare a peisajului şi populaţiilor care îl decorează. Surprinde la
Magda Mirea arta organizării cuvintelor pentru a isca imagini de o claritate şi
strălucire orbitoare, sfidând limita indefinibilului raţional, deci cu nevoia
accesului la perceperea şi priceperea intuitivă. Cum spunea altădată un
comentator, poezia aceasta „ţi se deschide direct în sinapse”. Dacă nu ne-am
teme de platitudine, am putea spune că de aflăm în teritoriul „necuvintelor”
lui Nichita Stănescu, dar un sector neparcurs de acesta, ci poate numai intuit.
Dacă în „Femeia cu mâinile
lipite de trup” (2008) şi „Siaj” (2011), volumele anterioare, mai păstra ceva
din accesibilitatea comprehensivă a unor autoare de gen proxim, spontaneitatea
notaţiei o conduce, de astă dată, la rezultate de înaltă ţinută a spiritului. Originea
existenţei femeii este misterioasă: „în spatele lumii a fost descoperită o
formă incertă / părea o ruminaţie a unui poet” („fu”). În aceste condiţii, afirmă:
„plutesc / în conştiinţa unei dimineţi decojite de teamă // de emoţie / un
copac de cuarţ / a înflorit // ca o idee.” („păru-mi se întinde într-o stampă
de levănţică şi verde”), aşadar aceasta este abstracta, imaculata concepţie, ea face ca neviul să devină viu, să deprindă clocotul
vieţii. Concreteţea imaginilor poate fi înşelătoare pentru că nu conduce decât
la „ceva nu e”, or, ceva-ul e dincolo de ceea ce se vede. Un fel de ars poetica am putea discerne în poemul
„eşarfă din spania cu inel”: „cred în forma unui oraş / în bărbatul lunatic / visător
până la poezie / în sensul frivol / al unei zile de sărbătoare / în principiile
unei estetici feminine / reduse la ideea de cerc // şi dacă am fi plutit pe doi
cai albi / tot carteziană ar fi rămas întâmplarea”, dar desfăşurarea creativă
depăşeşte posibilităţile unei defini ţii, fie şi metaforice…
Bărbatul pare a fi
un vehicul al iubirii, nu are carne şi sânge, este suport pentru cunoaşterea de
sine: „[…] / aşa am aflat bărbatul // tăia felii din liniştea unui măr / de
parcă împărţea ziua şi noaptea / într-un trup de femeie / […]” („tratat de
descompunere a fericirii”). Magda Mirea a ales, poate, destinul prefigurat de
Arthut Rimbaud, în Lettre du Voyant: „Când
se va fi spart infinita servitute a femeii, când ea va trăi pentru e şi prin
ea, bărbatul – până aici abominabil, - îi va dărui revenirea, ea va fi poet, şi
ea! Femeia va găsi necunoscutul! Lumile sale de idei vor diferi de ale noastre?
Ea va găsi lucruri stranii, insondabile, respingătoare, delicioase; noi le vom
lua, le vom înţelege.” Nu ştim cine şi ce i-a dăruit,
dar oferta ei poetică nu numai convinge, ci şi subjugă: „[…] // să nu mă crezi
// scriu doar poeme din rodnicia unei femei / în mintea căreia încolţeşte
iarba/ iar fericirea mea e strâmtoarea / prin care se plimbă o pasăre de curte”
(„denunţie”). Paradoxal, iată că, aflată la înălţimea rodului spiritual, în
proximitatea transcendentului, fiinţa sa doreşte (imposibila) întoarcere la
mundan, la banalul cotidian, „într-o sfântă fericire de a fi” („tablou votiv”),
pentru că „singurătatea se naşte, de regulă, fără umbră” („poem somatic, cu
trădare şi margarete”), iar ea este numai „unealta unei trecătoare ardori”
(„ne-o veni rândul în lume”). Ruga ridicată în poemul „duminica ating iarba”
este spre oarecine: „fă-mă prada ta / inventează o libertate / şi întoarce
dinţii sălbatici ai dorului / dinspre ochiul care nu-şi vede faţa / spre unica
formă a nebuniei / care ne scapă”.
În peisajul fantast al unui
discret eros fondator („fără tine pielea mea e un câmp de maci”, „aglutinez cu
o iarnă roşie / în molecule de dragoste”, „cu glezna scăldată în lapte /
descleiez sărbătoarea”, „femei începură să se nască [sic!] / ca un
păienjeniş de curbe şi emoţii”, „mi-e dor de tine / cum miroşi a tine însuţi” ),
se strecoară, timid, insinuante imagini întunecate, puseuri de lipsă a
speranţei ori de presimţire a unui final de neocolit: „de ce am fi schimbat
lumea / iepurii de casă făceau dragoste / o voluptate deplină o imensă gură //
ca o zi făcătoare de văduve // o femeie închinându-şi memoria arsă / îmi tăiase
drumul // părea că ni se năşteau alţi părinţi” („mai jos de noi, râul era un
cristal verde”). În altă parte, cel mai scurt poem al volumului ilustrează
absenţa absolută, arderea de tot: „am dat toţi oamenii la o parte: / nici măcar
singurătatea” („şi soarele acesta care intră în mine”) Dar thanatosul ascuns
aici este reîntemeitor, este „eterna reîntoarcere”: „până la urmă / înălţarea
clipei ne va aşeza cumva / tu, spre un alt început de femeie / eu, spre ultima
literă a întrebării / amândoi cu faţa spre oameni / […]” („când plouă, pierd”).
Delicate declaraţii de
dragoste sunt „poem în trei puncte”, „am copilărit un bărbat”, „noaptea în
braţe”, „poem naiv”, „EKG”, „azi am respirat de mână cu un izvor” ş.a., fără
însă a atinge tensiunea spirituală înaltă care traversează cele mai multe texte
ale volumului. Şi totuşi, seninătatea lor convinge oricare cititor sensibil:
„vreau să înnoptez în povestea ta / să-ţi întemniţez o livadă în memorie /
să-ţi împrumut visele cu oameni // să nu uiţi // cine nu are o sărbătoare în
fiecare zi / nu are degetele lipite de copilărie”.
Poezia Magdei Mirea este o
continuă sărbătoare a Cuvântului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu