Beneficiară a Premiului Naţional pentru Debut în Poezie „Traian T.
Coşovei”, 2017, Cecilia Costache ne propune, „texte adăugate”, un volum cu
titlu puţin ofertant în concertul de apariţii intitulate care mai de care mai
incitant ori mai fistichiu. Dacă afară vopseaua nu te cheamă cu grăbire la
lectură, leopardul dinăuntru este un adevărat animal nobil, sălbatic,
neliniştit, plin de imaginaţie creativă şi cu o neaşteptată dimensiune etică.
Poeta ficţionalizează orice realitate, cu mijloace poetice suprarealiste,
apocalipsiste, paradoxiste, neomoderniste, infrarealiste – şi fiecare poate
alege ce direcţie vrea, în timpul lecturii sau după aceea. Pentru că autoarea
nu modelor şi modelelor se lasă în voie, ci propriilor experienţe, directe ori
indirecte, pe care le transferă în cuvânt, în vers, tăind cu precizie de
chirurg feliile de real semnificative ori dându-le ea însăşi o semnificaţie
surprinzătoare. Un poem care ar putea fi ars
poetica, „poezia este ca o vrabie”, spune: „când eram copil/ prindeam
fluturi porumbei/ n-am prins niciodată o vrabie”. Neliniştita, cenuşia vrabie
nu se lasă lesne prinsă şi e adesea enervant de gureşă. Fără a fi bavardă, ci
mai degrabă minimalistă, poezia Ceciliei Costache nu este deloc asemenea fluturelui
ori porumbelului. Nu se lasă prinsă cu una cu două. Chiar şi incursiunile
infrarealiste în copilărie, care virează derutant în nostalgie, ascund, dincolo
de cuvinte, drama pierderii sensului, deşertăciunea care minează orice
propunere de viitor: „stau de vorbă cu tata/ îmi povesteşte/ cum era ucenic la
unşpe ani/ duminica –/ o pâine rotundă şi caldă/ adusă în braţe de la prăvălia
din mechea/ cum fraţii abureau geamurile cu nasurile lor turtite/ cum nu mai
apuca nicio firimitură/ dar nici nu-i trebuie/ atât de mare şi sătulă/ era
duminica în anul acela” (pag. 15) sau „sunt obosită uite o să mă/ opresc puţin
pe banca aceasta/ la poarta bunicilor/ o să aştept să vină bivoliţele de la
păscut/ unchiul o să le deschidă poarta/ se va însera ne vor ciupi ţânţarii/
vom bea lapte nefiert / bivoliţele negre/ ne vor aduce somnul.” (pag. 31) Uneori,
minimalismul epic lasă loc larg de interpretare şi implicare personală
lectorului, chiar de retrăire aproape cinematografică: „cu pensia de veteran/ o
dată pe lună/ bunicul trecea pe lângă cişmea/ la prăvălie să cumpere gaz/
chibrituri şi un ziar” (shopping, pag. 47). Alteori, expresivitatea capătă
accente ale metaforei aforistice: „Nu te îngriji că luna stă strâmb/ pe lângă
trupul biserici cu două turle. Noi aşa/ vom muri,/ strângând în braţe arcuri de
cerc.// Niciodată luna singură/ n-a avut lumină destulă/ să se despartă de
noapte” (pag. 20). Absenţa punctuaţiei lasă să se presupună voinţa de a da
senzaţia de dicteu [automat?], relatare în priză directă a realului metaforizat,
transgresat ca să capete coerenţă şi semnificaţie existenţială. Rezolvările
sunt, de mai multe ori, aruncate voit în obscuritate, lăsate în voia
surprinzătorului, dacă nu a absurdului: „nu-i nimic dacă pădurea/ a golit toate
păsările/ când a plecat/ în ţările calde// nu-i nimic/ vin îngerii” („nu-i
nimic”, pag. 48) sau „cu pleoapele căzute/ strecoară-ţi pumnii strânşi sub val/
să prinzi amintirea unui singur somn de prunc/ în braţele mamei/ se vor
desface/ cu cenuşă udă sub unghii” (pag. 49). Este evidentă, de altfel, de-a
lungul volumului, influenţa ideilor existenţialismului, ca precept de trăire şi
înţelegere a vieţii, suntem mereu în prezenţa contingenţei fiinţei umane
fragile, ba chiar ne-am aştepta să apară şi acel „Sisif fericit” al lui Camus,
cu nesfârşitul său exerciţiu de inutilitate, care să ne spună: „voi schimba
timpul verbelor şi apa la flori” (pag. 52).
Tablourile vivante ale Ceciliei Costache nu sunt niciodată neutre, ele
au tensiune, provoacă, incită, cer un lector activ, implicat. Paradoxal sau nu,
avem tablouri vivante despre moarte, mai deloc sau vag erotice, relaţia cu
celălalt fiind mai degrabă a neînţelesului, a incomunicării: „[…]// inima mea
n-ar simţi nimic dacă te-ar pierde/ căci în inima ta n-ar fi nimic dacă n-aş
simţi”, iar elementele naturale înconjurătoare, obiectele sunt semne robite tot
de deşertăciune, în voia valului vremurilor, nu au independenţă, sunt decor
inert, „de ce ne prindem atunci/ de câte un colţ de aer umed/ cum se ţine
verdele de pădure/ ca o rădaşcă încleştată pe o frunză/ când vezi/ suntem nişte
clopoţei/ la intrarea într-un magazin/ cu suveniruri pentru morţi şi da/ e
vremea să vorbim/ cu bucurie şi dragoste despre moarte/ ca despre o noapte
albă/ începută de suflete neadormite/ pe un câmp nesfârşit” (pag. 54). Depresia
personajului din poezia Ceciliei Costache este benignă, reflexivă, inevitabila extincţie
a fiinţei este pusă pe seama ciclurilor naturale, nu este o tragedie, este o
transgresare firească: „toamna face dreptate/ frunzelor/ cum ne confirmă pe
noi/ moartea” (pag. 56). O judecată dreaptă, moartea e o confirmare a vieţii,
numai cel ce trăieşte are dreptul să moară. Poeta merge mai departe, însă,
viaţa este mai degrabă o închinare în faţa morţii, pentru că „rugăciunea se
face cu fruntea/ pe adâncul pământului” (pag. 19), privirea spre cer fiind
astfel imposibilă! Oarecum retoric, personajul afirmă: „nu înţeleg această
încrâncenare/ în iubire ca formă de levitaţie/ când de fapt/ îţi mesteci
pământul de deasupra/ să poţi respira// mă dau în vânt după morţii/ scoşi din
tranşee” (pag. 59). Iubirea este trecută în categoria fantasmelor, a trăirilor
neautentice, singura trăire adevărată fiind aceea a morţii. Poemul de la pag.
24 este un excelent exemplu pentru această convingere bine sedimentată: „când
oamenii nu sunt lăsaţi să iubească/ vine o fată/ cu părul albastru/ ca
metafora/ care ascundea uneori lumina/ în mijlocul pădurii// tăcerea ei s-a
făcut femeie/ are pielea sărată/ şi mâni de sticlă/ se vede prin ele distanţa/
până la strigătul înfundat/ de sub coaste// nu vă vreau/ a spus ea în cele din
urmă/ şi toate frunzele s-au transformat/ în pământ de flori”. Apariţie
fantomatică, iubirea găseşte calea salvării în renaşterea prin ceilalţi, care
presupune moartea fără de care nu există înviere. Imaginea erosului este reală
numai „acolo unde cuvintele sunt auzite de surzi/ […]/ iar dragostea e o lampă/
lăsată aprinsă toată noaptea” (pag. 25). Ne aflăm, şi aici, în preajma unei
convingeri neostoite care luminează „contrastul dintre strigătul fiinţei şi tăcerea
ilogică a lumii” (Camus), singura raţiune a prezenţei omului în existenţă.
Lumea din poezia Ceciliei Costache e tăcută, nu reacţionează, aşteaptă
decizia actanţilor, iar actanţii se mişcă fără sens şi fără atitudine. Adeseori,
poeta recurge la imagini de tip oniric, deosebit de expresive şi coerente: „cred
că mergeam undeva/ iar aerul se umplea/ o mână un toc de pantof/ un lucru care
nu s-a mai întâmplat/ o şuviţă cu soarele strălucind în ea/ toate se mestecau
cu sângele meu/ care striga/ dansul rămânea în urmă/ ca nişte baloane de săpun/
continuam să sar într-un picior/ în jumătate de picior/ intr-un sunet slab/
ecoul trupului meu dansând” (pag. 27). Aici ne aflăm în prezenţa unei acţiuni
într-un spaţiu-timp care se degradează continuu, îşi pierde materialitatea,
energia şi spiritul, păstrează umbre, baloane de săpun, ecouri. Nimic nu oferă
o soluţie, alta decât aşteptarea sfârşitului, cu „senzaţia aceea/ că încalţi un
picior amputat” (pag. 33).
Tot de existenţialism ţine atitudinea etică amintită mai sus. Poemul
„cum latră omenii-câini” (pag. 61), aparent o parabolă, este, de fapt o
descriere crudă, cinică, a „omului nou”, a „omului unidimensional” marcusian,
adaptat societăţii de consum. Pentru omenii câini, „frica e forma lor de
iubire”, „nu au mamă nu au tată/ nu împodobesc bradul nu primesc în culcuşul
lor/ câini colindători cu fundiţe la gât”. Personajul Ceciliei Costache nu
trece indiferent prin lume, imortalizează critic şi desenează cu expresivitate
vivanterii care nu te pot lăsa indiferent. Nu este o poezie socială, este un
lirism lucid şi analitic, punerile în scenă au frumuseţea delicată a acuarelei
sau a laviului: „clopote/ bat înlăuntrul omului/ sufocat în om// răsar/ umbrele
trecuţilor printre clopote/ ca nişte morţi/ printre morţi” (copil nejucându-se,
pag. 63). Imaginea „omului sufocat în om” aminteşte, în esenţă, de Meursault
din „Străinul” lui Camus, dar şi de Garcin, din „Cu uşile închise” a lui Sartre.
Chiar dacă demonstraţia acestuia din urmă merge spre ideea că „infernul sunt
ceilalţi”, Garcin este, asemenea ucigaşului Meursault, „om sufocat în om”,
„mort printre morţi”. „Om sufocat în om” este şi poetul pe care Cecilia
Costache, pe urmele înaintaşilor (v. măcar nichitiana „poetul ca şi soldatul”),
îl defineşte astfel: „piratul/ ca şi poetul/ îşi acoperă ochiul/ ca să nu fie
văzut/ când s-ar vedea” (pag. 66). El e „suspendat între a fi şi a iubi/ […]/
femeile îi cer excitate să le umple paharul/ poetul izbucneşte într-un hohot de
râs/ cel mai serios hohot de râs/ scris pe o foiţă de ţigară” (pag. 18).
Absenţa unei dimensiuni ce-ar ţine de transcendent este tot un aspect
din zona existenţialismului. „Dumnezeu alegând/ cu o coastă smulsă” (pag. 63)
este acela care „a venit şi mi-a spus/ bravo/ ai trăit perfect/ n-ai ratat
nimic/ vei da socoteală doar/ de zilele care vor urma” (pag. 16). Neamestecul
divinităţii în realul cotidian ar defini inutilitatea prezenţei sale altfel
decât ca personaj secundar, lipsit de replică, ori ca „un actor/ care juca
mereu/ acelaşi rol/ în care nu iubea/ nu suferea/ nu-i era dor/ şi n-avea
amintiri/ semnificative/ […]/ pe o scenă minusculă – el/ ca un fir de praf/ în
lumina rampei/ înlocuind în acelaşi punct/ întunericul” (pag. 32).
Debutul Ceciliei Costache este de bun augur prin originalitatea
demersului liric şi, în acelaşi timp, tragic [în sensul vechi al termenului],
prin siguranţa cu care construieşte tablouri vii, convingătoare ale realului
reimaginat ca să semnifice. Ea se descurcă la fel de bine, adică excelent, în
poeme lungi („terapie 9” , „nu suntem ce nu suntem încă”, „cum latră
oamenii-câini”, „*** [Hei, oameni, vă spun în faţă, nu pot]”), ca şi în poemele
foarte scurte, aproape fulguraţii, dar pline de miez.
____
Cecilia Costache, texte adăugate,
Editura Tracus Arte, Colecţia Traian T. Coşovei, 2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu