Dan Şalapa – Pianul care mă locuieşte

Iată poetul care este în dispută continuă cu Sunetele, cu Limbajul, chiar, rezultat din folosirea cotidiană a acelora. Este îndoielnică din start ideea că instrumentul generator, cel interior, este acordat. Nici autorul nu susţine asta, ba din contră, chiar din prima pagină ne informează cum că: „Nici Cheia Fa nu mai empatizează/ Fără cheia care îi convine,/ Nici muzica oaselor mele/ Nu mai răsună pe vreun portativ/ Şi nici nu are cadenţa improvizaţiilor” (Pianul fără excepţii). Aşadar, să nu mire pe nimeni că metaforele sunt, cel mai adesea, à rebours. Adică subliniază contrariul. „Gata, scutur ultimul vals,/ Mătur curtea de sunetele/ Înmugurite recent,/ Îmi acordez pianul fără clape,/ Şi ies la promenada/ Pentru care nu ai nevoie de paşi...” (Anti-inspiraţia). Dacă glasul despre sine este eminamente conflictual, plin de îndoieli, mereu în dezacord, glasul despre celălalt este luminos. Cineva acordează pianul, se aude „acea muzică de pian roz,/ Atât de roz şi atât de moale/ Că seara în care erai îmbrăcată/ Răsărea sub o perdea/ Îndrăgostită de o altă eră... (Seara ca o perdea). Doar Erosul pare că salvează sunetul, îl armonizează, cu asta nu putem decât să fim de acord. Adresarea familiară, vocativă, ascunde, însă, nesiguranţa jucată a judecăţii acide asupra lumii exterioare, mască a sensibilităţii interioare – este un joc asumat şi transparent, care cată a supune cititorul încercării de a se lăsa prins în capcană. „E tot mai greu să fii perfect,/ Imperfect prin definiţie fiind,/ Căci domnilor - spun un truism -/ În lumea noastră/ Perfect de imperfectă,/ Fiind cât de cât apropiat/ De blestematul de perfect,/ Eşti asemuit perfectului -/ Vorbă să fie, voi aţi înţeles!” (Un sfert de clipă de etern). Ni se prezintă Viaţa ca un amestec de vârste – un puzzle aproape incoerent, incluzând rateuri şi o moarte posibilă, „Între Eros şi Thanatos,/ Umblă zeii telelei,/ Nici iubind/ Şi nici murind”, o amprentă pesimistă caracteristică şi acestei poezii, cum şi ale mai multor creaţii din paginile volumului, o lipsă de credinţă în rosturilor unei existenţe banale, incluzând inerenta critică socială de pe piedestalul unei etici sui-generis: „Între Eros şi Thanatos/ Nu e loc să-ţi faci colibă,/ Nici să umfli portofele,/ Nu e loc nici de spitale,/ Ori de schimburi valutare,/ Este loc doar de zaveră,/ De-mpuşcat raze cu junghi,/ De făcut cu mâna crucii” (Viziune). Dan Şalapa este eminamente un poet reflexiv, după oricâte măşti s-ar ascunde, ne dăm lesne seama de asta, şi un poet de atitudine, departe de un vag romantism care pare că l-ar paşte, pe ici, pe colo. Poate fi şi realmente epopeic, hrănindu-se din trecerea inexorabilă a timpului (într-un singur sens!) – „Aş bea din cupa dimineţilor răcoarea,/ Dar un cuţit se vâră sub coastele-mi secate!” (Timp) –, dar trimite şi la atmosfera cu personaje ale Marelui Will (cum observam şi în lată parte), poezia Nebunul amintind de scena în care Hamlet şi Horatio, în cimitir, văd stafia tatălui ucis, dar aici „Candelele ieftine/ Luminau sfielnic ca şi cele/ Cumpărate din Mall,/ Şi păreau, toate, singurele bogăţii/ Din tot cimitirul...” şi nici nu aflăm care este „Cel mai bogat mort/ Din cimitir?” Dar ştim ce se-ntâmplă „când pianul/ Se îndrăgosteşte de propriile-i clape”, că „Dumnezeu are aripi,/ Altfel nu am şti/ Să privim zborul,/ Şi nici uliul,/ Şi nici rândunica,/ Şi nici fluturele/ Nu ar învăţa/ Să ne înveţe să-l privim,/ Şi nici prada lor/ Nu ar şti să alerge,/ Să se ascundă/ De săgeata lor din trup”(subl. mea)), iar „Poezia mea/ Îşi depune demisia,/ Nu negociază nimic,/ Mi-a zis,/ Poate doar o euthanasiere/ Fără ştire în ziare de scandal,/ Asistată de acel ultim romantic,/ Pianist ratat,/ Dacă şi asta ar mai fi posibil...”. („ultim romantic,/ Pianist ratat” – să fie Eminescu, să fie Rahmaninov? – poate nu vom afla niciodată…) Pianul care mă locuieşte este, ştim deja, în curs de acordare, aşadar, de acordare cu viaţa şi cu moartea, mai ales cu moartea, de unde şi trimiterile la câteva personaje semnificative – Socrate, Orfeu, Rodin, Brâncuşi („Pianul care mă locuieşte/ Are nevoie, frecvent,/ De mici reparaţii,/ Cum ar fi acordarea/ Cu timpul inexistent”). Este prezentă şi o dimensiune ce ţine de poezia confesională de tip Charles Bukowski, fără, însă, violenţa de limbaj a americanului din anii 60-70 ai secolului trecut. Autorul nu întârzie să facă adesea apel la divinitate, să o invoce uneori discret, indirect, alteori direct, precum într-o adevărată rugă: „Ce oase, Doamne,/ Neîmpăcate sunt/ Sub zidurile păzite de grifoni,/ Ce bătălii necâştigate/ Avem a câştiga/ Venind din ce istorii blestemate,/ Ce neîmpăcări ascund/ Neîmplinirile noastre ori câteva, ori toate,/ Ce sânge mai trebuie a curge,/ Ce destine, lacrimi, vise/ Mai trebuie tribut s-aducem,/ Din cărămizi neşansa să abdice...? [...]/ Ajunge, Doamne, ne iartă,/ Ne dă speranţa, viaţa înapoi!/ [...]”. Profunzimea reflexivă aici, în prezenţa divinităţii, mi se pare a se realiza cel mai bine, mai vizibil, poetul nu se mai ascunde după sunete, după cuvinte, după metafore, aici se dezlănţuie cu toate durerile, suferinţele, neîmplinirile personale şi ale lumii întregi. Recunoaşte că singura alternativă pentru redempţiune este penitenţa întru cuvânt – „Am să intru în cuvânt,/ Lângă poet şi uneltele lui,/ Ca-ntr-o celulă, de bunăvoie,/ Am să stau acolo cât o să vreţi voi” –, părăsind cotidianul anost şi lipsit de valoare existenţială – „În acest timp,/ Voi vă veţi ocupa cu devoratul de mici/ Şi băutul de bere la halbă,/ Cu rumegatul purceluşilor la proţap/ Şi cu râgâitul elevat” –, iar rezultatul va fi că „Dumnezeu se va apuca/ Să rostească din nou,/ Mai puţin ezitant,/ «Să fie lumină!»”

Este singura şansă a poetului şi a lumii, renaşterea în lumină, altfel robi ai umbrei şi ai beznei vom rămâne: „Noaptea e un personaj singur,/ Nu are mumă, nici tată n-are,/ Nu are foame, sete,/ Somn, nici adăpost pe undeva,/ Umblă de una singură -/ Deochi/ Învins de un descântec;// Nu are fraţi de cruce/ Şi nici vreun ortac/ De-ncredere nu are,/ E searbădă -/ Uter/ Învins de un blestem;// Nu are nici credinţă,/ Nici vreun reazem/ La vremea ivirii de lumină,/ Nu are, deci, nimic/ […]/  Da, are un legământ/ Cu strigătul de moarte,/ Care uneşte pasul de egretă/ Cu rana de cuţit înfipt într-un pian.” Iar Pianul este cel care mă locuieşte…

Dan Şalapa – Antiphonia epicus

 

Forţa cuvântului fie frumuseţea sa

 

Cartea lui Dan Şalapa este o cântare despre încântare. Esenţa ei aici se găseşte. Desigur, lucrurile nu sunt chiar atât de simple şi nici nu ne-am aştepta la aşa ceva ştiind cine este autorul: un om cu experienţă de viaţă, cu atitudine şi de atitudine, cu ştiinţa construcţiei textului care să conducă la emoţie şi la reflecţie. Deloc întâmplător, presară citate din ziceri de-ale lui Paul Valéry, spre a da seamă despre sensuri ale paginilor ce le urmează. O face chiar din deschiderea la secţiunea primă, Propoziţia 1. Inventarea alfabetului, în Ars poetica, cu „efect produs prin efect de produs”: „Descompun sunetul în silabe,/ Silabele - în vocale şi consoane,/ Apoi,/ Consoanele - în costume de bal mascat,/ Vocalele - în veliere fără echipaj,/ Iar la sfârşit,/ Descompun această poezie/ În tine,/ În mine,/ Pe urmă, invers,/ După care o rescriem/ Împreună.” Folosind sunetul, vibraţia cuvântului rostit, iscă spectacol, iscă aventuri misterioase, iscă emoţia îndrăgostirii ca un efect muzical profund şi desăvârşit. Deci aşa se procedează, după regula lui Valéry! Interesantă şi cu totul benefică această afirmată „dependenţă” asumată de o sursă de poezie din care oricare creator serios îşi poate hrăni ştiinţa facerii versului. Este un joc lesne acceptat de cititor, desigur, îndrumat fiind spre ceva ce îi poate fi familiar. Dar, evident, această cântare va fi pe mai mute voci şi noi le vom descoperi pe măsură ce înaintăm în lectură. Ceea ce pare simplu, devine complex, simbolurile devin mai bogate şi mai ambigue, poetul lasă spaţiu de locuire, de interpretare intimă, privată, de „aici sunt eu” din partea lectorului atent. „Locuiam până mai ieri/ [...]/ Într-un vârf de săgeată./ Nu aveam timp să mă măsor în viteză/ Cu lumina/ [...]/ Cum ar arăta lumea,/ Aşezată toată,/ Cu căţel, cu purcel,/ Pe un vârf de săgeată?” (Săgeata). Cugetarea, cu aerul de ironie, de ludic necesar şi caracteristic abordărilor lui Dan Şalapa, cheamă la participare. Se întâmplă, însă, tot felul de lucruri ca par a ţine de magie, „Iubirea urcă-n copaci/ şi se face fruct”, „Fotografia începe să danseze”, până când „Sângele ieşise din mine,/ Mă privea de-afară/ Cum priveşte ploaia/ Partea de dinăuntru/ A ochiului de fereastră”. Acest real miraculos căruia trebuie să i ne supunem necondiţionat este rezultatul unei mirabile arhitecturi a metaforei, în care autorul este un profesionist. Dacă-i bal, bal să fie! Şi epopeea antiphonică îşi face cu asupra de măsură datoria, aventura continuă cu o epică particulară, bogată: „Alămurile cojesc frecvenţe/ Surde/ Pe portativele subţiri şi cave,/ Degetele lunecă/ Pe clapele stătute,/ Se-nconvoie ca-n somn/ Aerul în tubul unicorn,/ Ce beznă e-n strigoiul de lumină/ Ieşit buluc, sfios/ Ca norul din zburarea expirării,/ Ce clar-obscur/ E-n carnea notelor,/ Sâmburi avortaţi/ Căzând-plutind/ Pe duşumeaua urechilor/ Dodecaedre.// Allegro!” (Saxofon). Vocile clare se amestecă, devin mesageri ai dezordinii, este o „beţie arhitecturală”.

Apoi, lucrurile par se întoarce pe dos. Pasul 2 ne invită, previzibil, la Ars Antipoezia: aici ar trebui să aflăm cum „le fabricateur” (termenul este al lui Valéry) a devenit poet. Sigur, poemul, ne spune undeva francezul, este opera întâmplării [„du hazard”], iar Dan Şalapa este mai precis: „Tot ce visăm e antipoezie!/ Abia după ce aşternem pe hârtie visul/ Putem vorbi de poezie”. Cine-l poate contrazice? Toţi oamenii visează, dar numai poeţii „fabrică” din visarea lor poezie şi o aştern pe hârtie. Poemul calcă pe căile interpretării filosofice – nici nu e prima dată, la autorul de faţă – insistând să clarifice prin metaforă şi joc de cuvinte o alcătuire cu trimiteri vizibile spre grecul Platon. Meditaţia supra rosturilor existenţei este suport vag ascuns al metaforei largi, epice, precum în poemul  În spatele nostru, ce trimite la shakespearianul „lumea e o scenă şi noi suntem actori”, iar aici, „în spate e cortina/ Care nu cade niciodată”. La fel se întâmplă cu Magazinul de muzică (şi dans), ori cu Seceta la pătrat [„Numai poetul cu poezia la braţ, călare pe-o tastatură/ (Adio, peniţă ori pană de gâscă, şi tu, călimară!)/ Se plimbă circumstanţial şi incită la rime şi versuri în cascadă,/ E-aproape-un viol gramatical ce vor ei, dar nu le pasă!// Par singuri pe-această planetă cuprinsă de secetă groasă,/ Poate-i mai bine aşa: eu, să consemnez perechea extravagantă,/ Voi, să citiţi aceste-nsemnări mustind de nervozitate,/ Să dejucăm prea potrivita stare de lucruri.”], bogăţia epică a metaforei, ludicul ridicat la ranguri înalte (dacă ne pare cumva că o amprentă de sorginte beat generation traversează versurile din această parte, nu cred că greşim, poate că Charles Bukowski – ori unul de-ai lui – s-a strecurat abia observat în visarea poetului…) oferă largi posibilităţi de beţie a frumuseţii lumii în toată complexitatea ei multicoloră şi polisemantică. Chiar de ni se spune că „poezia se citeşte de dimineaţă!”, poemele din această secţiune sunt de citit la orice oră, poate chiar mai bine seara, în locul insomniei: „faptul că nu ştii ce-i poezia/ Tot un fel de poezie este,/ Aşa că citeşte exact ce-ţi place/ Şi te vei citi pe tine...”

Secţiunea intitulată Iluzia 3 - Fragmente din copilărie ascultă de cu totul alt diapazon, se face loc nostalgiilor, personajelor care au marcat vârstele descoperirilor inocente, experienţelor definitorii de caracter viitor, de înţelegere a lumii în care, vrând-nevrând, avea să trăiască, cu povestea bunicii ce avea să-nvingă totdeauna „şi-n care este imposibil să nu vă recunoaşteţi/ Măcar unu la sută...”

Cartea se-ncheie cu Propoziţia 1 bis. Un poem conclusiv: „Minutele curg invers,/ Starea de vis/ Devoră visul,/ Coşmarele sângeră vid,/ Iar viorile rezonează/ A tăceri dezacordate/ Înghiţite de strunele oarbe.../ În rest,/ Absolutul,/ Stingher,/ Intră în scenă/ Pentru un nou bis.” Nimic nou, totul se reia continuu, e un du-te-vino perpetuu, nimic nu se sfârşeşte decât spre a reîncepe, „forma face organică ideea”, cum spune Valéry, dar alternanţa antiphonică a vocilor, dialogul adesea contondent, „refrenizarea” neîncetată a ritmurilor lumii fac emoţia să baleieze între lacrimă şi zâmbet, între bucurie şi durere, totul prin puterea cuvântului. Aceasta este forţa pe care se sprijină poezia lui Dan Şalapa, acesta este frumuseţea care traversează cartea întreagă.

 

Octavian Mihalcea – Hipnotice

 Reflecţia ca provocare

Iată un autor care îşi creează cititorul, îl supune şi îl conduce după voia sa, pe căile indicate de el! Singura imposibilitate pentru acesta este să se elibereze, odată intrat în jocul acaparant al poeziei lui Octavian Mihalcea. Implicat în desfăşurarea textului, receptorul nu are decât a urma căile impuse de autor, a se desfăşura pe sine înlăuntrul naraţiunii, un spectator-actor, voce/glas multiplu, vorbindu-şi sieşi, vorbind unui celălalt şi vorbind nimănui sau tuturor, ca personaj imaginat. Nu are cum rezista tentaţiei: „dacă te aşezi vei vedea lumi/ întinse între puncte care unesc/ prea repede noapte cu dimineaţa”. Eliptica formulărilor augmentează provocarea, sunt „Călătoriile dansului”, în care „cuvintele schimbă textul/ totul se vrea ştiut/ încerci multe voci/ fantezii curgătoare/ mereu cadouri/ evident ceva foarte personal”. Parcă se şi văd dervişii rotindu-se şi scandând Mevlana, cea care uneşte mintea, sufletul şi corpul şi le aduce în armonie. „Puterea/ numai a noastră/ trebuie/ să ne salveze// pentru că am plutit/ în preajma nisipului liber/ pentru că mările/ erau mai tandre// […]”. Odată „porţile deschise ale anesteziei”, „Parcă orice tuşă/ sparge zidul// toţi vom fi afară/ ceasurile cad/ eşti transparent/ am uitat că te-ai dus/ în locul meu/ putere încolţită// tot ce urmează mă va atrage”. Poemele lui Octavian Mihalcea par a se revendica de la mişcarea pe care Grierson o numea a „poeziei metafizice”. O analiză a lui T.S. Eliot remarcă despre această şcoală: „că în loc de simpla explicitare a conţinutului unei comparaţii, avem o tratare prin rapide asocieri de idei, care reclamă o mare sprinteneală de gândire din partea cititorului.” Referirea lui Eliot la John Donne („O brăţară de păr strălucitor în jurul osului,”) & comp. ne lămureşte şi cu trimiterea poetului de faţă din poemul intitulat Paşii lui Delvaux: „schelet descoperit/ când răsărea soarele/ s-a răzbunat soarele// cine mă ştie/ mă va şti/ mereu aici// obrazul alb/ ameninţă/ zidire la marginea/ prăpastiei/ odată cu paşii/ lui Delvaux”, adică la părul Venerei – o podoaba vegetală! – din tabloul „L'Appel de la Nuit” al suprarealistului belgian. Toată cartea este, de fapt, o construcţie metafizică, rapidele şi surprinzătoarele asocieri de idei venind, totuşi, nu chiar de la poetul intelectual John Donne, ci de mai aproape, de la reflexivii victorieni Alfred Tennysson („Moved earth and heaven, that which we are, we are”) sau Robert Browning („God's in His heaven –/ All's right with the world!”). „O teorie filosofică ce a pătruns în poezie e inatacabilă, pentru că adevărul sau falsitatea ei nu mai contează, iar adevărul ei poetic este dovedit” – afirmă, pe bună dreptate, T.S. Eliot şi subliniază că „poeţii civilizaţiei noastre, aşa cum e ea acum, sunt siliţi să fie poeţi dificili”. Este Octavian Mihalcea un poet dificil? Cu siguranţă, nu este un poet comod. Este un poet provocator. Adesea, violenţa imaginilor provoacă durere, dar de aici se şi hrăneşte reflecţia, din suferinţă, din forţarea limitelor: „inflamarea venelor/ de sus/ scoici/ ale dezgropării// racul se întoarce mereu/ din galaxia acoladei/ tălpile ude nu se feresc/ de plăcerea săgeţii/ nu e nimeni aşa adorat// totuşi ajungi mereu acolo/ înotător spre capătul oprit”. 

Carte din 2022, ilustrată excelent de Alex Ivanov, Hipnotice, rezistă timpului pentru că este destinată re-lecturii, „rafinamentul deschide/ cele mai stranii oglinzi/ deasupra mărilor apropiate/ din dragoste dragoste brună/ cinstind seducţia celor/ ce nu se văd”. Hipnotice este (încă) o oglindă în care locuieşte Octavian Mihalcea şi în care îşi invită (şi întemniţează) cititorii. Sejur plăcut!

Alex Ivanov - Reactorul numărul 4

 

 

Sunt artişti vizitaţi de mai multe muze, care le incită harul din diferite direcţii (să ne amintim de celebrul neoclasic rafaelist Ingres – pictor, grafician, violonist, arhitect), excelând în toate, neobosiţi şi fără a înşela vreuna dintre ele. Alex Ivanov este unul dintre cei cu violon d’Ingres, lângă vibraţia picturii aşezând lesne şi benefic vibraţie poeziei. Arta imaginii şi arta cuvintelor împart, la artistul de faţă, aceeaşi partitură. Dar într-o judecată critică trebuie să fim precauţi, cum ne şi recomandă undeva T.S. Eliot („un studiu anatomic nu te poate învăţa cum să pui găina să facă ouă”), perspectiva din care privesc eu textele autorului nu este neapărat şi perspectiva altui cititor. Desigur, o lectură lucidă poate descoperi nişte mecanisme, nişte structuri, dar numai lectură eminamente subiectivă creează oportunitatea înţelegerii efectelor utilizării acestora în poezie. Să ne amintim de parabola pe care o oferă ca exemplu Ezra Pound, cu Agassiz şi peştişorul a cărui descriere i-o cere unui discipol, şi să reflectăm la raporturile pe care le are cel care citeşte şi reciteşte cu un text – textul nu se schimbă în timp, cititorul însă este la fiecare relectură altul… A fi mereu Celălaltul căruia i se adresează poetul este benefic şi, aşadar, de dorit, spre a înţelege încotro conduce demersul său.

Poetul Alex Ivanov este un prizonier, un întemniţat. Nu poate ieşi din sinele artist, nu se poate elibera de eul său ca să se ofere, pe tavă, precum capul Sfântului Ioan Botezătorul, unei iubite omniprezente, ispititoare, „cu ochii mari şi îndestulători/ pentru foametea mea de tandreţe”. Ne-o spune clar: „Mă zbat în infrastructura zidului/ care mă strânge, mă sfarmă alene”, dar şi „Sunt zidit în ape şi între ape,/ zilnic împresurat în vajnice coliere de bazalt,/ cu sufletul cotropit de sfidarea fără supapă.” Dar asta nu îl împiedică să dialogheze provocator cu ispita, mai mereu într-un peisaj bucolic, poate vergilian – destul de greu de regăsit în opera sa plastică! –, atâta vreme cât „În tot ce facem, se aude o poezie,/ aşa... ca un ecou de vreme bună,/ ca un zbor de pasare sub pernă,/ în nopţi ce pleacă spre dimineaţă.” O invită la aventură, la trăiri fastuoase – „Hai să ne pudrăm nasurile,/ să ne punem dantelele florentine/ şi să mergem în piaţa mare,/ unde oamenii vor râde de noi,/ până când vor vedea/ că suntem două păsări importante...”, căci „Se veştezesc tangourile/ sub pantofii lăcuiţi ai dansatorilor”. De fapt, toată poezia lui Alex Ivanov este un spectacol estetic lipsit de graniţe, imaginaţia sa se desfăşoară liber şi incitant, capacitatea de a crea realităţi semnificative emoţional este epustuflantă. Era de aşteptat, însă, dacă privim spre realizările operei sale plastice remarcabile.

Dar, revenons a nos moutons, adică la poezia de aleasă stirpe conţinută şi în acest volum incitant intitulat „Reactorul numărul 4”. Trebuie să îl credem când ne spune: „eu locuiesc într-un reactor nuclear”, „în cuşca sacrificiului,/ pentru o decadentă şi de izbelişte lume.” Reacţiile sunt, aşadar, din sursă interioară, din nucleul lumii, dintr-o samsara imanentă. Avem cealaltă faţă a monedei, imaginea interioară a Thanatosului, care nu putea lipsi de lângă Eros, aşa cum se întâmplă în poezia lumii de mii şi mii de ani. Inerenta despărţire amoroasă este partea romantică de confesiune: „Oraşul te ascunde sub frunze,/ miroase a clor şi a negru de ciori./ Te-am uitat din priviri./ Te-am uitat în prezentul ăsta,/ care geme în poveşti./ Te-am uitat undeva, sub ceaţa urbană./ Aveam ochii săraţi dintr-un plâns de noapte…” Bucolicul se degradează sub imperiul curgerii timpului, într-o „Virginitate de iarmaroc”: „M-am prăvălit între crengile mirosind a demult,/ demultul acela de fag ce toarce a muget./ Mi-s rosturile rostuite în ziduri de plumb,/ zboară păsările tale de cuie spre ecuator,/ unde sunt aşteptate cu suliţe duşmănoase,/ căci marca războiului ne bântuie ribozomii./ În Reactorul Patru mă voi cununa,/ în mantie de vanadiu şi iz de urgenţă!/ E titlul aseptic şi moartea vine în trenă de gală,/ în albul imaculat al gheţii supliciu./ O criogenizare şi-o catacombă de porţelan,/ un spirit lucid, cu nemurirea compatibil./ Peştii tăi sfârtecaţi/ [...]/ Mi-e foame a vers şi dor de cuvinte,/ muşc pensula cu ochiul pineal/ şi mă străbat arguţii deşarte,/ căci până şi tânguiala se vinde în târg,/ la vechituri de clasă înaltă,/ cu bani cât ocaua/ şi duşmănie cât Carul cel Mare./ Dă-mi, doamne, mintea mea cu atele/ şi pune-mi la streaşină cuib./ Te aştept în intuiţia candelabrului efemer,/ în aripa frântă cu care mi-ascunzi înc-o cină.” Am citat mai consistent chiar pour la bonne bouche, spre a oferi un bogat exemplu de construcţie arhitecturală complexă, frumoasă, semnificativă emoţional şi existenţial. De aşteptat un îndemn de felul: „Să construim o catedrală sigură, în care/ mereu acelaşi holocaust se vrea preaslăvit.” Dar fără un efect notabil, căci degradarea nu mai poate fi oprită nicicum: „Explozia m-a obligat să port lavalieră./ Câteva pâini arse gem în brutărie,/ în timp ce fanfara îşi face rondul de seară./ De când am vândut salonul 156,/ afacerile îmi merg prost./ Lipseşte din calendar luna septembrie,/ când mi-am pierdut tablourile/ şi ultimul pătrar m-a înşelat./ Aş înnopta într-un ghetou,/ dar peste tot icnesc femei./ Din celuloid sau din mătase,/ din versuri, pensulă sau unduiri de vioară,/ au sâni volatili şi ochi mincinoşi.” Haosul s-a înstăpânit şi o realitate inadecvată a pus stăpânire pe lumea interioară şi chiar pe dialogul cu sine. „Sunt paznicul de la Reactorul Numărul Patru” subliniază poetul, într-un final, este adică cel numit, în alte mitologii decât ale sale, Charon, are şi el debarcaderul, barca lui – „Goneşte furtună şi caii-mi adapă,/ în timp ce m-aştepţi în aceeaşi barcă,/ la care velele-i atârnă stângace/ şi pescăruşii râd pe-nfundate.” – „Barca noastră ce ne şopteşte nicăieriul...” – „barca nu va să mai atingă cerul” – nimic nu mai poate salva existenţa de extincţie: „E rece în reactor/ şi fiecare particulă se zgribuleşte spre ieşire./ Disociere sau fisiune atomică/ în caruselul de bâlci.” Lumea descrisă de Alex Ivanov nici măcar nu este un Teatru – cf. Shakespeare –, ci este un Circ zarathustrian, în care cad rând pe rând îngeri funambuli în pieţele publice.

O carte provocatoare, o carte bine scrisă şi bogată în imagini acaparante despre sinele, mai mult sau mai puţin secret, al oricărui cititor.