Să fim bine înţeleşi, Patima cheilor este despre închidere şi nu despre deschidere; să
fie clar de la început! Poetul nu are nicio intenţie de a ne lăsa să hoinărim,
să plutim liberi odată ce ne-a înrobit, ne-a închis în colivia plină de umbre şi
lumini a poeziei sale. Trebuie să urmăm căile deschise de el, să facem
popasurile obligatorii, să venim cu bagajele potrivite. Cu mintea limpede şi cu
mari aşteptări ce vor fi satisfăcute pe deplin.
Zice poetul:
„tocmai am trezit pasărea / pierdută printre ceasuri // fără gratii fluturi
bătrâni vestesc legi / pe la ferestre e aşteptat / timid curcubeul // zborul va
curge spre piatra / celor mai ascuţite glasuri // altfel de câştig / când pânza
cifrului / vorbeşte despre ciocul / nemilos al poeziei” (singura pasăre). Chiar dacă nu are labişianul „clonţ de rubin”,
pasărea asta este din aceeaşi stirpe şi întâlnirea cu ea nu poate fi evitată. Chiar
„pierdută printre ceasuri”, tot o [ultimă] cădere din zbor va avea, cântul ei
cu „ascuţite glasuri” va ieşi, ca ultimul cânt al lebedei, din „ciocul nemilos
la poeziei”, cel care veşniceşte prin însăşi muşcătura sa.
Şi în acest
volum, poetul nostru este un experimentator, scormone în vechi modele după combinaţii
noi, faţete ascunse. Delicate urme erotice se ascund, astfel, în aparente
descrieri de peisaj romantic, pe urmele şi în spiritul poeziei extrem
orientale: „urmăresc indecis / copacii de lângă apă / deja ştiutele cărnuri
fine // eu îţi cunosc viaţa / metaforă în zodie grea/ doar eu voi spune apoi /
cum s-a întâmplat cu adevărat // am visat tărâmul cu pielea subţire? / culoarea
a fost prea tare?” (cum s-a întâmplat).
La fel descoperim în poeme precum e mai
simplu, până la urmă, lecţie de vară, trei câte trei, uneori
erosului i se alătură ceva thanatos, ca în profiluri
posibile, lângă şevalet sau acesta
din urmă se impune de unul singur: „altă lume alte cuvinte alături / unicul
soare se împarte rece // simţiţi voi frisonul / plonjare oriunde afară / tot
într-o mare de pământ // şi nu a fost ştiut chipul // trece zgomotul vertical /
prin umbrele unui lichid viu / ca nu va ajunge nimănui” (mare de pământ). Cutuma originară a oricărei reflecţii despre viaţă,
cunoscută, se pare, din vremi antice şi reluată la răstimpuri, până la Freud şi
mai departe („Zwischen Tod und Sex gibt es in unserer Erlebniswelt eine
merkwürdige Verbindung; Eros als Gott der Liebe und Thanatos als Gott des Todes”),
este onorată de poet în desfăşurarea acestei patimi a cheilor. Ba mai mult, ne împinge mult înapoi, spre „omul
plutitor” al metafizicianului Ibn Sina, conştiinţă pură, dezbrăcată (dezbărată?)
de simţuri şi reflecţiile sale despre mediu, mişcare, somn şi veghe: „numai
ştiu câţi ani / închid plutirea cu cheia / aruncată spre binevenite grădini //
cunoaştem ales / vânătoarea la înălţime / sfârşit spre început / apele somnului
/ pictat în amurg / vorbele sărutate cu vorbe / aşa cum respirăm / acelaşi chip”.
(vânătoarea la înălţime). Este o
grilă revelantă de lectură, y compris potrivită încifrării voit eliptice,
esenţializatei metafore existenţiale, pe care o şi încarcă de mister. Ecoul imaginii
suspendatului avicennian revine uneori, mai discret ori mai evident, în cortină,
melodie rapidă, aer şi tălpi, nume şi alte poeme, afirmat direct
ori în răspăr, pentru că e vizibilă şi intenţia poetului de a călca
habitudinile, de a surprinde prin antiteză şi oximoron. În seminţe, spre exemplu, imaterialul se materializează şi promite
rodire, fie şi abstractă, cu un popas amniotic prelungit; versurile se aşază
firesc, într-un crescendo lent, ritmic, acumulativ: „auzul aprins / va deveni /
mâine nisip // sunt simple podoabe / la umbra altei mări // zodia închisă
trăieşte / nostalgia caselor lichide // seminţe plutind / seminţe plutind”.
Poemul care dă
titlu volumului se vrea cumva ars poetica,
fireşte, în linia aceleiaşi întemeieri metafizice de care pomeneam mai sus;
este o afirmare a forţei cuvântului creator, al provocatorului de emoţie
înaltă, a iniţierii trăirii intense, ardere şi dezvăluire: „mâinile care scriu
/ păstrează patima cheilor / bineştiută în curţile închise // mare lucru să fii
/ cititor în imagini de sus / până la sfârşit // când stăpâneşti / nu mai
respiri / oscilare lentă / invadare sau febră” (patima cheilor). Metoda practică, reţeta, ca să zic aşa, se
dezvăluie mai la vale: „cheia imaginară / învie semnele / frunza ce taie /
bustul / de tânără fată / al privighetorii // multe manuscrise / au pete
învingătoare // melancolia întoarce / ziua fericită / a umbrei” (bust).
Aceasta este o
carte a descifrărilor, pe care Octavian Mihalcea o oferă generos şi fără rest,
păscut de nostalgii misterioase pe care, cu un pic de efort, le-am putea
descoperi şi în noi înşine. Un poet matur şi complet, un artist neliniştit şi
curios, dornic să afle şi să dăruiască noi sensuri ale existenţei interioare,
emoţii particulare, uimiri şi bucurii înalt spirituale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu