Nenascutele Umbre - Mariana Rogoz Stratulat

 

Despre dragostea de a scrie viaţa

 Poezia se naşte din încrederea în forţa cuvântului, dar şi dintr-o nesiguranţă referitoare la capacitatea de a dezvălui misterul existenţei, de aceea ea este o continuă şi neobosită încercare de traducere, prin text, a simţirii în emoţie, de transpunere a imaginii plastice naturale – exterioare sau interioare – în şiruri de semne cu sens şi chemare, cu o capacitate de acaparare a atenţiei unui potenţial receptor. Poezia nu aduce bucurie decât dacă provoacă, trezeşte ceva în Celălalt. Lenea în gândire nu este propice poeziei şi cititorului ei, căci nepăsarea şi abandonul în sclavia rutinei sunt boli mortale pentru comunicarea între fiinţele dotate cu inteligenţă; y compris şi tăcerile, acelea care fac sens oricărui mesaj relevant pentru omul raţional, în primul rând în muzică, dar totdeauna şi în orice fel de discurs.

Plecând de la aceste considerente, perenitatea umanului este, observăm cu uşurinţă, una dintre mărcile poeziei scrise de Mariana Rogoz Stratulat. Încredinţarea că, înlăuntrul unei naturi generoase în imagini şi vibraţie proprie, este loc pentru fiinţa umană, sensibilă, deschisă, luminoasă, pentru un timp peren, mereu reînnoit, nicicând epuizat. Entuziasmul de se bucura de viaţă conduce nu la pierderea în iluzie, ci la convingerea că „Ne vom strecura, / umbre şi fum,/ sfidând Cerberul lui Hades, / printre ruinele nepăsătoare / ale trecutului”. Viaţa şi moartea se (con)topesc în preajma iubirii de celălalt, sub ocrotitoarea prezenţă a lui Dumnezeu, de unde şi îndemnul „spălaţi-vă de frica de moarte”, pentru ca eu – poetul, omul –  „s-adulmec pasul lui Iisus / pe ape”, să „Trăiesc iluzia tulburătoare / a înălţării mele la cer”,  adică să înţeleg rosturile misterioase ale existenţei.

Complexitatea lumii înconjurătoare, precum şi a lumii interioare, anotimpurile, dar şi vârstele omului, într-un melanj semnificativ, nasc peisaje de viaţă pe care autoarea le „reproduce” cu delicateţe şi forţă, ca într-un fel de magie: „Treceau pe-alei îngeri livizi / - bolnavi şi fără mamă - / ducând ofrandă, sus, / lui Dumnezeu, / fericirile şi nefericirile lumii / îngrămădite în deşertăciunea / unui singur cuvânt.”

Cu o risipă generoasă de metafore şi subtile trimiteri la sentimente senine, în „nefirescul veac de fum”, provoacă la reflecţie, împingând cititorul spre interogări asupra sinelui: „oglinda goală, / în care creşte / umbra, / umbra de fum, / străină veşnic, / scrum”; cine sunt şi ce pericol mă paşte? desigur, acela de a mă pierde de mine, căci „dacă depărtarea / ne ofileşte somnul / şi pleoapele în zori, / tot vom găsi cărarea / în umbrele din noi.”

 „Nenăscutele umbre” sunt acelea care stau de veghe, ascunse, posibile, salvatoare, dincolo de „arborii ce tac”, poate „o femeie / care te cheamă / să zburaţi împreună” va apărea pe când „un foc se-ncolăceşte / pe-a timpului răcoare”.

Când „Ceasul şi-a răsucit limbile / într-o metaforă, / în rodul nerodit al unei himere”, poemele din acest volum aduc speranţa şi nostalgia să aline în clipele de tristeţe. Bine strunita prozodie muzicală, talentul de a alege ritmurile potrivite textului liric ne convinge încă o dată că Mariana Rogoz Stratulat are mereu să ne ofere bijuterii ale emoţiei şi încântare. Lectura va fi totdeauna îmbogăţitoare, a sufletului.