carmen secere - mon amour ma tristesse / întâmplări de viaţă în est /

Carmen Secere a constituit, încă de la început, o surpriză datorită particularităţii construcţiei poetice originale, singulare, puternic personalizate, cuvintele conducând totdeauna spre emoţia profundă, incomodă, provocatoare, şi mai cu seamă sapienţială. Iată că şi acum, prin mon amour ma tristesse ne conduce cu aceeaşi mână sigură prin labirintul singurătăţii, al iubirii şi al deznădejdii, cu referinţe livreşti discrete şi evocatoare. Cititorul este invitat să reconstituie întregul din fragmente, el se poate aşeza lesne pe sine în generoasele spaţii libere lăsate de autoare, cu obişnuinţele lui, cu pierderile şi câştigurile lui. Carmen Secere trece astfel de la un categoric „nu mai e nimic de trăit”, care semnifica atunci recunoaşterea deschisă a vulnerabilităţi traumatice a fiinţei, la „prin fereastra acestui tren de noapte / nu se mai vede nimic”, adică la o neliniştitoare călătorie de iniţiere în bezna adâncă a absenţei, a lipsei de perspectivă imaginabilă. Ceea ce nu scade cu nimic accentul primordial, ba dimpotrivă, îl întăreşte şi augmentează: „umblu cu inima la vedere / sunt vulnerabilă şi caut o culoare / căreia să-i aparţin”, întrucât, aşa cum pare firesc şi ne vor spune şi psihologii, „vulnerabilitatea înseamnă curaj / un războinic îşi ascute frica / în formă de sabie”. Poate părea paradoxal, cum paradoxală este, deliberat, toată poezia ei, pentru că discursul aparent colocvial virează neobservat în straniu, în alienare, în absurd, împingând la urgentă şi scormonitoare introspecţie. Din „trenul de noapte” suntem aruncaţi într-un culoar alb: „la terapie intensivă / întunericul intră prin gaura cheii // ce frumos tace lumina / în ultima fotografie // culoarul alb se îngustează // prin mine gonesc ambulanţe // mi-e teamă să nu fiu părăsită / în somn”. Acel întuneric – subitis exitus! – ce-şi găseşte mereu cale este reluat/definit ca tăcere a luminii, pentru ca, în altă parte, cele două să se întâlnească terapeutic într-un îndemn-chemare: „construieşte-mi o casă / fără oglinzi şi fără ferestre / să odihnesc în ea / lumina în care mi-ai spus / că sunt frumoasă // încuie uşa / dezbracă-mă / de întuneric” (întuneric). Spaţiul fără deschideri, adevărate sau false, este el însuşi deschidere spre interiorul fiinţei, spre trăirea deplină a sinelui. Dialogul cu lumea cheamă la incursiuni mitologice, sensuri aparent temeinice sunt puse la îndoială, devin interogaţii despre esenţa fiirii: „n-ar fi trebuit să desparţi apele / nu se pleacă atât de uşor / din cele neîntâmplate // materia se-aşază ciudat // orice atingere a fost îngropată / sub un munte de sare // cobori în noapte / ca-ntr-o osândă” (ciudat). Un „celălalt” este continuu ţintă a reproşului, a îndoielii, coerenţa este amendată deschis pentru lipsa de substanţă: „prin mijlocul singurătăţii mele / treceai târând după tine / ca pe nişte cutii goale de conserve / toate nopţile în care ne-am iubit” (zgomot). Excelenţa imaginii consumării totale, fără rest, este greu de trecut în surdină.

Salvarea prin iubire este doar o iluzie, una acceptată, chemată, vag mângâietoare, pentru că „iubirea creşte din cicatrici” şi „iubirea mea transpiră / în cămaşă de forţă”. Fără să fiu adeptul statisticilor, semnificativ pentru complexitatea în simplitate a vocabularului poetic caracteristic poetei poate fi faptul că „iubirea” (cuvântul) apare doar de cele două ori citate deja, în volum! Iar cuvântul „dragoste” de patru ori şi doar în construcţii negative: „un cântec de dragoste lipsit de dragoste”, între dragoste şi ură”, „o dragoste austeră”. Asta într-o carte care se numeşte mon amour ma tristesse! Nu-i bai că nici cu „trist/esse” nu stăm mai grozav: doar trei prezenţe în interiorul poemelor… Dar declaraţiile îndrăgostite capătă o formă aluzivă, metaforică, delicată: „cel mai greu a fost / să-mi dezvăţ trupul / de tine // niciodată nu am ştiut / unde începi tu şi / unde sfârşesc eu” (tu). Contopirea cu Celălalt este o prezenţă discretă de-a lungul volumului, concomitenţa de trăire este un deziderat de atins, eul poetic este al aceleia dornice de comunicare, de atingere, de iubire, fie şi închipuite, inventate, precum într-o lume ideală, deasupra deşertăciunii cotidiene.

Derutanta luciditate care se impune cu fiecare imagine sugerată de poemele volumului lasă la vedere, totuşi, structurile ascunsului, necuprinsului, pe care Carmen Secere le dezvăluie cu parcimonie iniţiaţilor. Enunţuri de felul „formula fericirii / e simplă // două periuţe de dinţi / într-un pahar de plastic” ori strofele poemului am învins sau melancolia ucigătoare din carne şi frig: „să intri-n mine ca-ntr-o pâine fierbinte / să mă rupi în bucăţi să mă-nghiţi pe nemestecate / să-ţi spun că-s ostenită şi să nu m-asculţi / să o iei de la capăt iar şi iar / vreau să nu mai vreau / dincolo de fier şi de carne / să mă-mbăt cu aerul ăsta rece / dintre noi” sunt puternice argumente pentru recitirea şi reluarea lecturii poemelor. Pentru că la Carmen Secere prima lectură este de plăcere. A doua este de încântare. Iar a treia lectură a unui poem este de reflecţie.

Inteligenţa scriiturii ca închidere (în vers) care deschide (în meditaţie), ca experienţă spirituală a unui final care nu este sfârşit, ci e o (eternă) reîntoarcere, o re-trăire, ilustrează ciclicitatea subjugantă a clipei. Eul poetic se destăinuie şi se defineşte: „sunt o rană deschisă / ca uşa unei colivii” – model de construcţie oximoronică solidă caracteristic poetei.

În marginea interogaţiei despre iubire şi moarte stă prezenţa acesteia din urmă necurmată: „ploaia asta bătrână sapă ca o daltă // [...] // se-ntunecă devreme”; „negura se-ntinde ca o boală de piele / peste zilele noastre din ce în ce / mai puţine”. Atmosfera generală aceasta este, întunecată, sumbră, cu toată prezenţa sensibilă a luminii, sub diverse forme, uneori nevăzute („un orb pipăie / lumina dintr-o vioară”), mai cu seamă cu rost de subliniere a prevalenţei întunericului, a beznei, a umbrei: „îmi lipsea curajul / de a mă apropia de lumină / şi mă durea singurătatea / umbrei mele”; „lumina durează atât cât se deschid braţele / şi locuim în ea o singură zi / ca efemeridele”. Interesant de observat că, în viziune poetei, spaţiul urban în care se desfăşoară unele scene este nu doar mohorât, ci şi lipsit de vieţuire reală: „oraşul trece pe lângă mine / acoperindu-şi urechile // niciodată liniştea n-a fost deplină // undeva o femeie plânge în gând // [...] // în azilul ăsta de noapte / nu s-a mai zugrăvit / demult” (tablou clasic); „lampagiul doarme / la marginea oraşului înghiţit / de întuneric”. De fapt, el nu conţine/provoacă emoţie, dar oferă prilejul unor remarci cu schepsis ironic: „despre luminile oraşului / poate povesti oricine / dar despre cum se dezbracă o rochie / numai o femeie" (rochie). Ludicul este în firea poetei, este dificil de exemplificat, atâta vreme cât nimic nu este „la locul lui” în poezia ei. Realul (nu realitatea, pentru că este total dezinteresată de aspectele acesteia) constituie sursa construcţiilor ce amintesc destul de străveziu de arhitecturile imposibile şi mai ales de „metamorfozele” lui M. C. Escher, prin subtilitatea cu care alătură elemente de puzzle aparent străine spre a alcătui imagini verbale semnificative, empatice, complexe chiar în claritatea lor cristalină.

Câteva poeme par să ne vorbească despre fericire, căci „se spune că pentru fericire / e nevoie de antrenament”, poemul care deschide volumul chiar poartă acest titlu şi sunt de remarcat chiar cugetări prilejuite de temă: „facem alegeri mici fără să ştim / că sunt marile decizii”; „n-am fost niciodată fericită cu aripile strânse” şi tragica, în fond, constatare, parcă desprinsă dintr-o antică scriere sapienţială: „uităm de fericirea peştilor / pe care copca nu-i mai sperie”. Dar gimnastica aceasta cu fericirea nu prea ne iese, conchidem, nici nouă, nici ei, chiar dacă poemele sunt de o nesmintită frumuseţe, pe măsura talentului şi priceperii poetei.

A fi în preajmă, a adulmeca, pare esenţa periplului creator al lui Carmen Secere, e o stare de fapt poetic, de întâmplare a fiinţei, cum spunea Nichita, în care o urmăm credincioşi, curioşi, încântaţi, dependenţi, până la urmă, de expresivitatea ei înrobitoare, rupându-ne de noi ca să mergem mai departe, flămânzi de visarea spre care ne-mbie ca spre un dulce eşafod.

Paşi pe nisipuri mişcătoare este această călătorie cu poezia lui Carmen Secere, ea ne-a spus altădată: „sunt acuzată că sufăr de imaginaţie”, „sunt încă vie pe câmpul de luptă / înaintez cu inima la vedere”, iar acum aflăm că „nu există eroi / doar mersul pe coate al unora / cu toţi morţii târâş după ei / în timp ce alţii atacă fără milă / rezerva de zile // un paznic vopseşte cu negru / tăcerea”. Dincolo de această tăcere este zgomotul fals al lumii, altfel spus gălăgia, este deşertăciunea, este absenţa sensului într-o lume dominată de absurd, aşadar: „îmi aşez somnul / în cutia de carton / lângă o călătorie veche / şi-un bilet de plecare / fără dată” (fracturi). Iată că pot pleca oricând, deci ce rost are s-o mai fac? Situaţie ce ţine de temele existenţialiste, de acea „la nausée” sartriană, în care fuga, magia şi spaima sunt doar trăiri psih(ot)ice şi nu implică acţiune; aşteptări ale nimicului.

Volumul mon amour ma tristesse, cu subtitlul înşelător / întâmplări de viaţă în est /, nu este atât despre viaţa vieţuită, cât este despre poezia tragică a existenţei, despre iubire şi mai ales despre moarte, despre lumină şi mai ales despre beznă, despre a fi fără a trăi, despre absenţa care umple golul prezenţei cu visări inocente, despre tăceri care ţin locul cuvintelor şi acestea din urmă se străduiesc să le descrie cu amănunţire. Poate că un moto al cărţii mon amour ma tristesse ar fi putut fi: „oriunde ajunge lumina, întunericul e deja acolo.” Este demonstraţia pe care ne-o face Carmen Secere cu asupra de măsură.

________ 

carmen secere, mon amour ma tristesse / întâmplări de viaţă în est /, Editura Vinea, Bucureşti, 2019