George G. Asztalos – Liber poezionist

Atunci când dau peste un poet care experimentează liber şi nu se mulţumeşte cu oglindirea naturii, fie ea exterioară & interioară, doar natura naturata, ci şi a sentimentelor, comportamentelor, eticii, recunosc faptul că mă las în voia bucuriei de a descoperi ce căi ni se propun, ce obstacole, încotro ni se deschid porţi şi ferestre. Mi s-a întâmplat când am dat peste cărţile lui George G: Asztalos, „!frarouge” (2014) & „mi se ulise” (2016), mi se-ntâmplă cu „Liber poezionist” (2018). L-am (re)descoperit pe poetul convins că el aparţine de natura naturans, acesta este rostul lui pe lume.

Pentru George G. Asztalos lumea este o rană, ale cărei consecinţe le resimte permanent, căci este parte activă, iniţiator şi beneficiar al suferinţei. Fiinţă ludică prin definiţie, poetul nostru ia limbajul în stăpânire şi-l contorsionează după voie, îl împinge pe lector la limita imaginării posibilului şi imposibilului, îmbiindu-l cu subtilă viclenie la conversaţie, aşa, convivial: „păi uite cum stă treaba noi eram cu toţii un cuib de cruci / date dracului de obişnuite cu foame şi teroare / până şi statul la cozi ajunsese o plăcere / […] / căciula ocrotitoare a dictatorului / zbura impasibilă deasupra noastră” (zbor deasupra unui cuib de cruci). Jocul este dezlănţuit, etica angajată se desfăşoară nesmintit, crud şi ironic, spectaculară în derizoriu, astfel că vom avea „faptele de larme ale revoluţiei”, o Jeanne d’Arc a Combinatului, Cleopatra, amanta oraşului,  „cu salopeta ruptă cu sânii fluturând în vânt”, „o adevărată amazoană călare pe un rahat în spume”, „în faţa Marii Împuşcări Naţionale”, „o iubită nebună / susţinea că e gravidă cu un înger căzut”, „un pachet de flori şi un buchet de dulciuri”, „frumoasa prăpastie cu fabrici şi uzine” – o expresivitate maximă, dezlănţuită, ca un strigăt de deznădejde, de fapt, „de vai steaua noastră”. Aşa se deschide cartea cu poeme, după o prefaţă excelentă a Mioarei Bahna. Şi aşa va continua, într-un infrarealism asumat deschis, conceptualizat cândva chiar într-un manifest. Vom (re)descoperi cu uimire şi plăcere o urmuziadă fascinantă, scrisă cu îndemânare şi talent muzical, o simfonie barocă ce-ar fi exultantă şi exaltantă, de nu ar fi sfâşietoare: „şi ce să vezi / profesorii ne-au vândut de vii dragii mei / ştim ca pe apă scârbele alea de cărţi şi ne jucăm în voie / ce nu ştim e că / realitatea e o armată de culcaţi – salturi înainte / pur şi simplu te predai pui capul la cutie / şi urmezi mulţimea în travaliul ei idiot de trist / pe drumuri pe câmpuri pe şantiere rupt în gură de muncă / […] / vecinul şi-a tras maşină la scară / numai noi / citim facturi şi ne îmbolnăvim / […] / prinţi de supermarket şi cerşetori la patron” (arbeit macht frei). O urmuziadă kafkaeskă, după cu se vede, după cum era şi în celelalte cărţi semnate de Gerorge G. Asztalos.

Revolta, răzvrătirea, sfidarea sunt mărci ale celui ne-ngenuncheat, ale celui care nu iartă şi nu uită şi plăteşte prin poezie, prin atitudinea socială, unul dintre puţinii poeţi de acest fel, astăzi, pe meleagul acesta al deşertăciunii. El ne descoperă cu tristeţe „locul unde se duc cuvintele frânte”: „da dragii moşului va veni un fel de târziu / pe care tu şi ceilalţi o să-l numiţi seară / şi-n care toate vor fi agonii / ale unui cântec bocit de un mut // în care ultima mea şansă va fi să tac / să închid să sting nu mai aud nimic / şi la urmă dau drumul la câini / să scheaune lângă sicriu”, locul de unde, iată nu mai există întoarcere, doar călătoria în Lapsusia şi exilul în Amnezia.

Trebuie să luăm totul cum grano salis, pentru că „nu vedem lucrurile cum sunt / Pentru că pur şi simplu le vedem cum suntem” – spune într-o carte anterioară, „!nfrarouge”, şi reia acum –, poetul este un sceptic nemântuit şi, poate, nemântuibil, atâta vreme cât privirea sa asupra lumii descoperă totdeauna imaginea unui spaţiu închis, constrângător, ca să nu spun concentraţionar, în care trăiesc „şi poeţii / aceşti lacrima lui Ovidiu expulzată în bălării la capătul lumii”, şi nu alungaţi din Cetate, cum cerea Platon, spre a locui în preajma zeilor. Decădere, pentru că acolo ar fi locul celor care nu fac saltul de la mimesis la katharsis, cum spune undeva Noica, comentând Republica, „Artistul imită şi redă realul simplu numai atunci când nu ştie să se ridice la esenţă. Cum să dea afară din cetate Platon pe poetul care ştie, sau care măcar aspiră la o cunoaştere mai adâncă decât a realului imediat, prin creaţia sa?” Răzvrătirea lui George G. Asztalos din asemenea situaţie se hrăneşte, simţindu-se alungat dintr-o lume globalizată, în care individul nu are mai multă valoare decât aceea de component al turmei încolonate spre abator. Şi atunci el însuşi găseşte cu cale să se separe de Cetatea strivitoare: „nu dragii mei a fi singur nu e nici pe departe o tragedie / a fi singur e o binecuvântare un privilegiu / a fi singur e a realiza că ai scăpat întreg în sfârşit / e singurul mediu în care povestea merge mai departe”. (elegie de transport în comun)

S-ar putea spune că infrarealismul lui Asztalos este o reducere la absurd a realităţii, dar pare mai degrabă o împingere în absurd a acesteia, în absurdul existenţialist, cunoscut şi recunoscut, adică o punere la locul ei, pe patul dedicat disecţiei unei distopii trăite pe viu, care se dovedeşte a fi civilizaţia actuală, o scoatere la vedere şi punere în vedere. Disecţia aduce în prim plan eroarea ficţionarului: „evident că frumuseţea nu va salva lumea / nici Dostoievski nu a salvat-o / doar a decretat o enormitate ieftină / lucrurile stau altfel poate că lumea va salva frumuseţea / dar lumea oricât ar fi de ca lumea / n-are nici pomeneală de salvare!” Amplu poem infrarealist, marea mântuire de corali se încheie într-o notă fals optimistă, de fapt, un fel de «minte-mă, dar minte-mă frumos»: „nu dragii mei frumuseţea nu va salva nimic / nu putem face multe dar ce facem e destul de fain / dăm volumul tristeţii la minim şi ne trezim / că ne dansează ploaia / pe-o muzică zurlie care nu mai poate / de bucurie!” La fel se petrec lucrurile şi cu fericirea: „dar io vă spun că fericirea e chimie pură / şi e all inclusive / drogurile ei sunt deja în voi / nu trebuie să le cerşeşti şi mai ales / să le iei // […] // io de vă caut nu vin / să vă citesc lumina / şi să vă iau banii / io plec să şterg întunericul”, iar poemul se numeşte insulele Serotonine, fiind încă o dovadă a felului în care George G. Asztalos reuşeşte să salte banalul, cotidianul anost în semnificaţie înalt existenţială.

Cum subtilul volumului este Poeme de dincolo. De dragoste, observăm că autorul se lasă traversat şi de adierea sentimentelor amoroase, dar nu îşi trădează nicicum atitudinea de frondă, oximoronul fundamental, chiar dacă ridică imnuri femeii: „nu vă îndrăgostiţi de poeţi spun femeile / ei doar pretind că oau te iubesc / dar ceea ce iubesc e de fapt să scrie / despre minunea că sunt îndrăgostiţi // […] // da’ nimeni n-a văzut o creatură mai singură ca femeia / când singurul ei adevăr pe cale de dispariţie / e propria ei frumuseţe / şi faţă de care adevăr mai bine alegi moartea // […] // dar tu Con Tempo Rana mea care urăşti poeţii / aşa din senin / şi-o spun smerit / tu // eşti doar o notă de subsol sinucigaşă / a unui suflet rătăcit / minunea mea de dulce de venin” (minunea mea de dulce de venin).

Liber poezionistul confirmă cu asupra de măsură parcursul de până acum al lui George G. Asztalos, întăreşte particularitatea sa, individualitatea strălucitoare într-un concert poetic general adesea tulbure, originalitatea viziunii cu accent mai pregnant pe orfic şi pe colocvialitatea limbajului. O carte care rezervă cititorului numeroase şi binecuvântate surprize.