Arta poetică a Vioricăi Răduţă este foarte apropiată de
perceptele existenţialismului, sentimentul tragic al fiinţei constituindu-se ca
sursă a creaţiei sale indiferent de formula literară pe care o adoptă. Într-un fel sau altul, cam toate temele
principale ale acestei orientări (v. Emmanuel Mounier, Gallimard, 1962), pot fi
lesne descoperite în toată creaţia scriitoarei. Dacă nu e mereu la îndemână
abordarea de către creator a evenimentelor încărcate de energii negative, nici
pentru cititor lectura nu este dintre cele reconfortante… Emoţia estetică,
însă, sublimarea dramei umane prin lectură asimilatoare înseamnă încărcarea,
îmbogăţirea trăirilor personale, aşadar din asemenea pricini m-am şi apropiat
de Arsura umblă peste trup, dincolo
de încrederea neostoită în scrisul ei. Este şi îndemnul / mărturisire /
profesiune de credinţă din Argumentul
cărţii care are ca punct de pornire tragedia incendiului din noaptea de vineri, 30 octombrie 2015, pornit şi sfârşit la clubul Colectiv,
din Bucureşti: „Pentru mine literatura nu trăieşte într-un ÎNTRE, […] ci în
arealul esteticului. […] Cred că orice act ficţional, fie el referenţial, dacă
se poziţionează în matrice estetică, nu e lovit de vulgarizare şi are dreptul
la o existenţă / receptare adecvată. […] Volumul […] se doreşte un gest
cathartic, comemorativ.”
Semnul tutelar este oximoronul. Îngheţarea şi arderea sunt
concomitenţă, moartea lentă şi sfâşietoare este gheaţă din foc, curgere de lavă
biologică, flacără în care clipa s-a împietrit, transparentă, evanescentă, o
uluire bruscă în faţa unei incertitudini ca o visare coborând în veşnicie.
Prima parte, fiecare
sac este frigul topit, conţine tablouri ale traumei văzute de „pe margine”,
de un spectator care caută o coerenţă a imaginii, a întâmplării. El îi vede
„aşezaţi unul lângă altul pe trotuar / fără piele // de fapt om lângă om / somn
lângă somn // […] // cei care ies din întuneric / ies cu ochelarii înfipţi
înăuntru şi văd clipa / o smoală curgându-le din gât în măruntaie / încet / să
nu se scurgă tot omul deodată / încet […]” (sacii). Şi văzând acestea, se simte în proximitatea infernului, în cercul
al şaptelea cu cele trei brâuri ale sale ce pare a înconjura scena dantescă:
„lumânări care se topesc în corpul celor călcaţi / de alţi morţi / din hrubă să
iasă ei cu două decese deodată / doar haina să rămână intactă pentru că ţine o
stafie dinăuntru […]” (sacii).
Materia vie se amestecă cu materia nevie şi amândouă devin materie moartă!
Corpurile se contopesc, „dansul băiatului / lipit de dansul prietenei lui” (aşa cum e jarul), totul se lichefiază,
„cuvintele rămase în metalul topit / se scurg ca şi carnea unele în altele /
lent / mai lent cu cât se-ngroaşă lumea / spre singura ieşire / un stat de om
peste alt stat de om peste altul / […]”, astfel că, „doar haina îmbracă singură
moartea / când nici moartea nu vrea să fie înăuntru // moartea e şi e a om” (arşii sunt acum murmure). Metafora
relevantă îşi desfăşoară nestingherită efectul epustuflant: „băiatul scoate în
stradă doar gândul / ca o limbă de clopot / şi el atârnat de mijlocul nopţii de
vineri” (păturile sunt oameni); ea devine mai mult evidenţă a
realului, decât ficţiune poetică, „Alex poartă fotografia direct în carne //
[…] // filmase clipa / nu cele 10 secunde / doar clipa care s-a blocat / cu
aparatul intrat în inimă / cu fâşiile de stofă de gând / sau chiar trupul era
gând nu ştia / cum moare pe dinăuntru mai mult decât împrejur // a ieşit din
lumina care se întuneca / […]” (cum
moare gândul). Dacă lumina devine întuneric, timpul devine lichid, „arsura
s-a întins în fâşii de carne / ca nişte secunde // […] // secunda curge direct
pe oase // zeamă de oase într-un cuib împietrit / […]” (doar 10 secunde).
Entropia este maximă, elementele toate ale Universului par
a fi ardere în esenţa lor, ardere de tot, „pielea
e ca o vedere // lipită de zi lipită de noapte / din ea fâşiile se rup /
ochii abia o ating prin geam / de parcă ea însăşi s-ar vedea prin crăpături //
fâşii de fum cu care te poţi fotografia / cu care ai înfăşura ziua / fugind din
focul care curge / cu vii şi cu morţi într-o singură rană / în care se mişcă
doar osul” […]. Muzica trupei „Goodbye to Gravity” a tăcut deodată şi „seara ploua cu foc // a spus
chitaristul // […] // pe chitarist l-a tras o mână afară / cealaltă mână murise
// afară chitaristul şi-a lipit fruntea de vânt să poată vărsa / bucăţile de
carne / în el // dar altă carne curgea pe sub geaca albastră / singura neatinsă
/ aşa vărsa noaptea”. Astfel că „pe
ciment se adunau sacii / strânşi cu arsurile scoase deasupra // […] // şi
toată mişcarea era nemişcare / timpul a fost un geamăt / aşa a văzut
chitaristul noaptea // apoi noaptea l-a văzut şi sa tras în el / […] // poate
dă Dumnezeu şi pune umbra în ochii topiţi / să ajungă din somn înapoi în
părinţi / […]”. Iată cum „cuvintele s-au
oprit / nu mai sunt // […] // gemetele stau fără corp / stivuite // […]” şi
aflăm imaginea ce a condus la titlul volumului: „deja arsura se dăduse jos de
pe scenă / luând forma trupurilor / pe rând / s-a izbit de haine apoi s-a dus
direct pe trahee /// […]”, „numai moartea nu s-a pierdut cu firea / a văzut
mâinile care pipăiau cearcănele / odată cu vederea / fiindcă se topeau împreună
/ […]”.
Imaginilor terifiante le ia locul, în partea a doua, Catapeteasmă, numărătoare inversă, un
lung lamento, un acatist, o pomenire a celor buni, tineri şi frumoşi şi a
vieţilor lor curmate, acum când „nici Dumnezeu nu mai avea cuvinte”. Cele 64 de
existenţe au parte de scurta poveste a sfârşitului, fiecare cu o imagine anume,
spre neuitare. Pentru unul dintre ei, „în Chemsford arsurile au sosit după el / cu viermii în ele”, iar „de fotografiile lui
Liviu s-a lipit sera de vineri / fiindcă nu aplecat dintre tuburi decât carnea
/ cumpărase un aparat nou şi din el / scena l-a tras înăuntru în poză / şi nu a
mai fost data viitoare ultimul concert / a fost doar fotografia asta” – un alt
Dorian Gray, ratat de Marele Distribuitor de existenţe. Şi aşa mai departe,
rând pe rând, „arsura trece prin sânge / sângele e rece / în prima jumătate
merge prin portrete / cu focurile de artificii şi un decor / fosta fabrică
Pionierul are o scenă lumini / şi moartea”, în ordine descrescătoare, de la 64
la 1 şi la zero – Neantul: „vineri 30 octombrie s-a făcut miercurea cenuşii s-a
făcut”.
Cartea Vioricăi Răduţă este un omagiu empatic adus
victimelor unei sorţi potrivnice, ale unei întâmplări neverosimile care capătă
sens numai dacă acesta ar fi al Lumii şi ar răspunde acelor întrebări
dintotdeauna retorice: Cine suntem? De unde venim? Încotro ne-ndreptăm? De ce? Viorica
Răduţă, fără să ne aducă liniştea dorită, ba întărindu-ne neliniştea şi
revolta, ne spune doar atât: suntem fii lui Dumnezeu. Ar fi de-ajuns?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu