Dumitru Manolache - Nunţi înecate

Arheologia suferinţei

La răscrucea vremurilor, care încearcă omul şi-l doboară, se desfăşoară acţiunea romanului „Nunţi înecate (Fals tratat de supravieţuire)” semnat de Dumitru Manolache, cu o generoasă prefaţă a regretatului Ciprian Chirvasiu. Încheiată chiar în anul în care comunismul părea că se sfârşeşte, în sânge, pe meleagul românesc, cartea dă seamă de tragedia ţăranilor de la câmpie atunci când a venit valul distrugător al colectivizării, al desfiinţării proprietăţii, apoi al industrializării forţate, al construcţiilor megalomanice şi toate celelalte „idei în marş” care promiteau să creeze „omul nou” şi „lumea nouă”. Subiectul nu este, aşadar, original în proza românească din ultima jumătate de veac, însă diferenţa esenţială constă în calitatea naraţiunii, în construcţia convingătoare a personajelor, în forţa evocativă a prozei realizate de un autor cu subtilă aplecare spre gândirea alienării („de sine şi de Dumezeu”) din perspectivă existenţialistă, cu incursiuni în absurdul literar cel mai profund, dar şi înspre oniricul de bună calitate („forţa magică de a transforma realitatea chiar şi în agresivitatea unui vis”). Folosindu-şi cu pricepere toată ştiinţa construcţiei narative, a unei arhitecturi ce sugerează formele calde, calme, înălţătoare şi totuşi neliniştitoare ale catalanului Antoni Gaudí, maestru şi inovator al Art Nouveau, prozatorul Dumitru Manolache subjugă cititorul şi-l obligă să se implice sufleteşte, să iubească, să sufere şi să plângă, să se încrânceneze şi să abandoneze, când nimic nu se mai poate face, împreună cu personajele. Toată atmosfera este a unei capcane umede, întunecate; pare că plouă continuu sau stă să-nceapă un potop, oamenii au pierdut reperele, siguranţa de sine, se rup de o veche şi solidă tradiţie, însă nu găsesc sprijin în nimic, totul este străin, nu durează.

La Gurbăneşti se construieşte un baraj. Oamenii trebuie să plece, pentru că valea în care au casele, gospodăriile, acareturile (ce a mai rămas din ele) va fi acoperită de ape. Sunt despăgubiţi de formă, se mută care unde poate, la rude, cumpără ruine în alte sate. Deja sunt dezrădăcinaţi, pentru că au pierdut pământurile, animalele, rostul. Decadenţa vieţii rurale a devenit ireversibilă. Cei care ajung la oraş, în fabrici şi uzine, navetişti sau cu vize de flotanţi, îşi pierd iremediabil identitatea, nu mai sunt ţărani, nici orăşeni nu pot deveni („Stau acolo la oraş, că n-am ce face, da io tot din sat sunt.”). Un exemplu oarecare, din nefericire, dintre multele care se pot da din România ultimei jumătăţi a secolului al douăzecilea. Dar de aici, urmează povestea destinelor, asemănătoare şi diferite, personale şi colective, pe care ni le descrie cu multă pricepere scriitorul Dumitru Manolache.

Prefaţatorul cărţii subliniază, într-un fel, existenţa unui personaj colectiv, dar este evidentă centrarea naraţiunii mai cu seamă pe Radu Călin, cu incursiuni de genul „povestire în ramă” mai mult sau mai puţin dezvoltate şi dispuse sub forma unui puzzle de-a lungul romanului. Acţiunea este prezentată sub forma unor secvenţe flash semnificative ele însele, povestea avansând din mai multe direcţii, precum numeroşii afluenţi care alimentează un râu tot mai bogat şi învolburat pe măsură de lectura avansează. Tehnica aleasă de autorul nostru este dintre cele mai dificile, dar deosebit de folositoare unei astfel de alcătuiri arborescente, bogate în multiple semnificaţii şi încărcate de emoţie. Momente de mare tensiune dramatică sunt pregătite cu grijă, pas cu pas, în dialoguri ce dau măsura unei scriituri bine strunite, convingătoare.

O călătorie cu trenul, sufocantă („Înghesuiala şi căldura ne transformă în câteva minute într-un fel de melci băloşi, fără cochilii, care trăiesc prin canale.”), spre o nuntă a unei rude („nunta asta a fost doar decorul în care noi, ca nişte animale de circ, ne-am făcut numărul”) este cadrul principal pentru rememorarea unor întâmplări ce-au declanşat schimbările ireversibile din viaţa eroilor romanului. Momentul în care primarul vine la poarta lui Radu Călin şi-i spune „trebuie să plecaţi” (pentru că: „Aici va fi apă. Foarte multă apă. Adică lac.”), însoţit de şeful postului de miliţie şi Iordan, un „străin”, e prilej de amintire („Gândurile lui, păsări călătoare, se întorceau cu ani în urmă.”) a momentului în care a semnat pentru pământul dat la colectiv („Miliţianul de atunci stătea în pragul uşii cu mâna pe puşcă.”), a momentului în care „Cel mai tare l-a durut când şi-a dus calul la colectiv. Pe Bălan.” „După treaba cu pământul şi cu calul au urmat altele: via […]. Petecul de gârlă […]. Şi câte şi mai câte.” Vieţi distruse, ale lor, ale urmaşilor. „Radu nu zicea nimic. Simţea cum se micşorează. Aproape atingea cu fruntea pământul. […] Sentimentul că a mai murit puţin îl năpădi din nou.”

Un alt destin individual ratat care serveşte excelent demonstraţia apariţiei teribile a tragicului în viaţa acelor oameni este aceea a lui Ion Chimigeru, zis Fitoi, tractorist care-şi bate sistematic nevasta; acesta se duce tam-nisam la Fănică Ivan, fost primar, acum şef la zootehnie, şi îl loveşte cu toporul în cap dintr-un motiv obscur, toată întâmplarea cu urmările ei amintind transparent de semnificaţiile şi psihologia cazului Meursault din „Străinul” lui Albert Camus. Este exemplul cel mai vizibil în susţinerea orientării spre absurdul existenţialist ce caracterizează, în fond, întreaga naraţiune a lui Dumitru Manolache, dimensiune care se va regăsi şi mai accentuat în scrierile sale următoare. Sunt şi alte destine exemplare pentru imaginea unei perioade dramatice din istoria lumii rurale româneşti, toate alcătuind un tablou final semnificativ, foarte convingător din punct de vedere emoţional.

Dar cel mai demn de remarcat cu privire la scriitura autorului de faţă îmi pare a fi apartenenţa sa la categoria restrânsă a scriitorilor artişti, atenţi la expresivitatea poetică a limbajului, în vecinătatea unui contemporan precum Ştefan Mitroi, răsărit ca şi el de sub mantaua lui Gogol şi Cehov, amândoi (post)moderni de stirpe flaubetiană, crescuţi/hrăniţi cu literatura gen Zaharia Stancu şi Marin Preda. Bogăţia descrierilor de stări şi de caractere este remarcabilă, o nostalgie profundă străbătând rândurile acestei cărţi. O mărturisire clarifică demersul: „Ceea ce este foarte clar e faptul că eu am pierdut o lume. Ceea ce fac eu este o încercare de a o recompune. Lucrare de arheolog.” La care se adaugă numeroasele reflecţii asupra existenţei: „Ce este viaţa noastră altceva decât un permanent sfârşit?”

O carte a cărei primă elegantă ediţie din 2013 (Editura „Cununi de stele”, Bucureşti) ar trebui readusă în atenţia publicului, într-un fel sau altul, cu beneficii pentru literatura contemporană.