Constantin Marafet - Febra pietrelor cărunte

Paradox şi nostalgie

O anume solemnitate intrinsecă are poezia domnului Constantin Marafet, dintotdeauna. El nu scrie/spune cuvinte, ci le celebrează, oficiază precum din spatele unui amvon, uneori chiar în faţa pustiului, pe deasupra nisipului „umblător / ca un şarpe albastru”, „pustiul ca o ironie”, „pustiul şi depărtarea fricii”.

El ne spune: „respir lumină”, „un fulger se plimbă prin mine”, dar, avem, în acelaşi timp, „căutările din sfântul amurg” sau „de pleoape am prinsă Luna / cu o funie de fum împletită  / şi mă îndrept cu ea spre noapte”.

Poeme de dragoste sunt, indiferent de temă, cele din această carte, de dragoste vie, angajantă, o invitaţie de participare deschisă a cititorului, de lăsare (şi chiar delăsare) în voia imaginaţiei, a fantasmelor strălucitoare: „în sărutul tău stă patria mea şi frigul / şi înălţimea şi fulgerul din furtunile Căii Lactee / ca o biserică în care eu păşesc sfios desculţ / ascultându-ţi inima cum întoarce / pe toate feţele lumina”.

Sărutul este marca relaţiei de iubire, atingerea buzelor devine comunicare şi comuniune, „darul ceresc – sărutul”. El este acela care „împachetează veninul în cuiburi de cuci, / alungă întunericul / peste bordul unei iluzii interzise”. Regăsim lesne «violenţa şi dulceaţa» de care aminteşte Umberto Eco atunci când comentează (în Opera deschisă) un vers de Petrarca, precum în această declaraţie de dependenţă: „dacă tu ai fi fost cerul / aş fi îngenunchiat / dacă ai fi fost pământul / te-aş fi însămânţat continuu / dacă tu ai fi fost apele lumii / nu mi-ar fi fost sete niciodată”, dar şi atunci când mărturiseşte: „sunt ca o biserică rătăcită / fără sărutul tău”.

Metafora este regina reginelor, la Constantin Marafet, poet ce nu are deloc porniri spre redundanţe înşelătoare: „la uşa unei flăcări cu petale adormite”; „taci în gura foamei / ca omida în vulcanul neputinţei”; „umbra unei răni mă doboară / şi focul arde această foame / sub coapsele tale letale; „peste înec trec basme în cămăşi ude”.

O temă cu care reflecţia poetului se simte familiară este aceea a timpului. „împreunarea eternităţii / cu braţele noastre”, „o clipă este eternitatea, / iar noi reparăm / clipă după clipă cu şoldurile goale”, „te aşezi în clipa ta căruntă / numărând darurile risipite  / în cripta eternităţii.” Este clipa egală cu eternitatea prin excelenţa şi profunzimea trăirii amoroase, un prezent permanent al iubirii, „tu eşti doar sufletul meu ce poartă pe umeri / dragostea într-o clipă plină de eternităţi”.

Există permanent o altă dimensiune, paralelă cu aceea în care pare că suntem, o altă faţă, misterioasă, a realului: „vişinul înflorit în oglindă”, „nu întrerupe zborul şi nici nu lasă flămând / sufletul tău rostuit în oglinda lacului iluzoriu”, cu un summum în autobiografie: „Eternitatea o folosesc doar ca monedă de schimb la încrucişarea apelor în oglindă.”

Oximoronul face casă bună cu acea complexitate a sentimentului ce iscă emoţia iubirii: „un zbor urmăreşte / căderea în adâncuri cereşti”.

Sunt numeroase alcătuiri antologice prin frumuseţea lor, aleg aici „dacă plânsul meu ar avea picioarele lungi / ar ajunge la tine într-o clipă şi te-ar ierta” şi „cea mai frumoasă muzică e frunza / ce-mi dezgoleşte cu sfială / coapsele tale”, care îmi aminteşte de spusa lui T.S. Eliot: „muzica poeziei nu e ceva care există separat de înţelesul ei”.

Constantin Marafet este, şi de astă dată, poetul vivace în limbaj şi profund în reflecţie, deschis mărturisirii de sine fără rest, cu adaos de frumuseţe delicată şi joc al nuanţelor.