Nicoleta Crăete – femeia cu trupul de ceară

De la Ubu, spre un alt Godot şi-napoi

Debuturile în poezie aduc azi multe surprize, paşi siguri spre trecerea în surdină a casandrelor ce-i prorocesc dispariţia – uitând ori ignorând că poezia s-a născut deodată cu Lumea şi va dispărea deodată cu Ea. Mais, passons…

Debutul Nicoletei Crăete la Editura Grinta din Cluj-Napoca, urmare a premiului obţinut la secţiunea „Manuscris” a Festivalului Internaţional de poezie de la Sighetul Marmaţiei, ediţia 2018, este un bun exemplu că realitatea inspiratoare, trăirea directă a existenţei nu are a-şi epuiza vreodată valenţele şi misterul. De asemenea, este şi un argument că actul scrierii artistice nu se poate produce fără o pregătire interioară laborioasă, fără o stăpânire solidă a expresiei, fără o asumare critică a experienţei antecesorilor, a viziunii lor asupra universurilor interioare şi exterioare.

În cartea intitulată femeia cu trupul de ceară găsim poezie proaspătă, dezinhibată, neconformistă, neintimistă, senină mai cu seamă prin oximoron, ludică, reflexivă, în marginea suprarealismului de cea mai bună calitate, cu incursiuni în zona fertilă a absurdului existenţialist, fie şi avant la lettre. Dacă în multe locuri Nicoleta Crăete pare a descinde din Ubu-ul lui Alfred Jarry, este pentru că jocul ei o cere, cu abordarea din perspectiva abadonării deliberate a sensului prim în favoarea sensului secund. Tablourile sunt un fel de peisaje animate de obiecte aparent aleatorii, ca în picturile lui Yves Tanguy, suprarealul impunându-se fără oprelişte, însă, paradoxal, spre dezvăluirea unui straniu subreal. Evident, o afirmaţie de genul „poeţii sunt nişte animale sălbatice” (poemul roşu, pag. 31) este în ton cu toată întâmplarea fiinţei din acest volum, mai cu seamă că luciditatea este o omniprezenţă, întrucât „poezia nu se scrie sub anestezie” (dacă e să scrii poezie, pag. 83). Arta poetică a Nicoletei Crăete fiind astfel dezvăluită, să vedem de care „gen proxim” ar putea aparţine creaţia ei. La fel de evident, ea vine dinspre goticul cel mai aplicat, întunericul/ umbra/ noaptea fiind mereu în contrapondere cu lumina/ albul/ ziua. Iată o schiţă extrasă de la pag. 20: „ai bătut uşor cu degetul/ în apa neagră/ o pasăre albă/ dormea// a deschis o zi rece/ într-o rochie rece/ cu faţa pătată/ de sens” (tuşe). Atmosfera sumbră, grotescă, concomitent ubuescă şi kafkaescă poate fi descoperită de-a lungul întregului volum, lumea e o farsă în care rolurile sunt deja stabilite, nu avem altceva de făcut decât să le descoperim şi să le jucăm: „o crinolină albă într-o oglindă spartă/ ca spaima călăului// nişte nervuri obosite ale mâinii pocnesc/ prin aparatul foto sânii visează// fără îndoială din spaţiu oamenii/ au devenit un om care se joacă// un vis locuia pe partea cealaltă a pielii/ îşi spune dumnezeu// copii furiei hrăniţi în corzile vocale/ cu spaimă// erosul spânzurat de o rază de soare// o groapă s-a surpat atunci la mijloc/ o maşinărie ne-a luat locul” (câteva fotografii cu tentă gotică din ziua x, pag. 21). Absurdul e la el acasă, distopia stăpâneşte totul, iubirea se stinge aprinzându-se de la „o rază de soare”, ba chiar „iubirea e un eşafod pe care dormim/ iar somnul nostru are ferestre cu vedere spre păsări” (vis răsturnat, pag. 18). Inversarea polilor sensului practicată consecvent de Nicoleta Crăete înseamnă că nu întunericul este absenţa luminii, cum credem de obicei, ci lumina este absenţa întunericului, ea este dependentă de el, el o însoţeşte neabătut, ea este doar o mască pe care el o poartă adesea, de aceea vom avea „lumina carbonizată a somnului”, „muzica neagră foşnind pe podea/ într-o rochie albă”, „şarpele negru ce poartă cu sine/ o pasăre albă pe care o înghite frecvent”, „somnul cel negru în cearcăne albe”.

Grotescul, goticul, aluzia la spaţiul concentraţionar chiar cu semnificaţii de ordin psihanalitic nu lipsesc în construcţiile suprarealiste ale poetei. Un tablou (pag. 7) pardă desprins din Sabatul (Aquelarre) lui Francisco Goya sună ca aşa: „se mănâncă după program/ în mod organizat civilizat neconversat/ primul îi mănâncă celui de-al doilea/ ochiul stâng/ cel de-al doilea îi mănâncă celui de-al treilea/ ochiul drept/ cel de-al treilea următorului/ faţa/ următorul următorului/ îi mănâncă răbdarea/ şi tot şa/ în caz că nu i s-a mâncat ceva relevant/ ultimul îi mănâncă primului ceva irelevant”. Imaginile simbolice, aparent paradoxale, trec de la un poem la altul, după „fericit cel ce râde când plânge/ căci a lui va fi tihna/ din urme” (pag. 8), citim, câteva pagini mai departe, „am lăsat un cimitir de poeme în urmele trupului tău/ […]/ dar tu să nu plângi îmi spuseseră/ ce rost ar mai avea acum când toate s-au schimbat între ele/ iar ţipătul s-a despărţit de trupul/ care a scris cel mai frumos poem” (pe plajă, pag. 11).

Transcendentul este dezbrăcat de mister şi coborât în lumea cotidiană, amintindu-mi distihul lui Schiller, din Dorinţa „Crede doar ce inima ta îţi doreşte/ Căci nimic cerul nu-ţi mai făgăduieşte”, citat de Dostoievski în Marele inchizitor. Dumnezeu (pag. 30) „a adormit în patul nostru/ cât era de lung/ şi imediat/ vreo câteva cutremure s-au îmbrăcat în ploi/ dintr-o dantelă neagră/ deşi niţel jenaţi/ i-am sugerat să se dea mai încolo/ însă doar a zâmbit”, ori „[…] un dumnezeu trist şi mânjit/ de frică bate scurt/ îl port de mână/ ca pe un copil […]” (ştiu că exist, pag. 40); iată, aşadar, un Anti-Godot, revers al celui din textul beckettian, care se multiplică la limita dintre întuneric şi lumină: „ei locuiesc pe partea stângă a inimii mele/ partea imobilă/ în imaginaţie sunt mereu trei/ umbre/ ce poartă pe umeri o cruce/ pe care o rotesc/ un fel de cercul situaţiei/ şi fiecare umbră pare a fi umbra celei de dinaintea sa/ un mecanism închis/ cât să taie lumina din jur/ în bucăţi egale/pe care să le împartă apoi la copii/ singurii care mai pot vedea/ cum se naşte distanţa/ şi cu ce este populată distanţa/ dintre corpul şi mintea mea” (pentru ce rămân nemişcată mereu şi cum se naşte distanţa, pag. 70).

Poemele Nicoletei Crăete debutează firesc, arareori cu vreo metaforă, pentru ca, deodată, să se producă virajul în straniu, în alienare, în rescrierea unor situaţii (arareori, stări) diferite de ceea ce se poate observa cu ochiul liber, privind doar (de) afară, iară nu (din) lăuntrul fiinţei. Moartea însăşi „face nudism pe o plajă sălbatică”, e „mireasă virgină de fiecare dată”, „corpul s-a deprins să facă dragoste/ cu lipsa corpului”, „dimineaţa [e] o cârpă umedă rece uitată / în sertarul de sus”, însă poeta, prin eul ei, prin forţa ei, declară ritos: „sunt victima perfectă devorez călăi”! Iată o lectură incitantă, incomodă tocmai pentru că obligă la introspecţie şi bucură estetic prin siguranţa scriiturii. Bine ai venit, Nicoleta Crăete!