George G. Asztalos – !frarouge; mi se ulise

Dacă aş fi un impresionist pur sânge, lectura versurilor lui George G. Asztaloş m-ar conduce lesne la sonoritatea, la muzicalitatea, la elaborarea subtil delicată, pură din poezia atât de violent rezilientă a lui Charles Bukowski. Analitic apropiindu-mă, poetul nostru este unul foarte personal, ludic, neliniştit, crud, sarcastic, truculent, exaspera(n)t, direct, anticalofil, inconformist, dar dincolo de cuvinte, în tăcerile abil strecurate, rezilienţa rămâne o constantă, ca şi ars poetica aflată sub benefică influenţă a Beat Generation, tot mai evidentă de la un volum la altul. Şi e bine. E bine pentru cititor, în măsura în care poetul şi-l apropriază, implicându-l, dialogând cu el, şi îl îmbogăţeşte cu răspunsuri şi cu noi întrebări asupra propriei vieţi interioare, îl împinge spre sublimarea, ca măsură de autoapărare, a vicisitudinilor unui real (nu şi realităţi!) strivitor, sălbatic. Poezia lui Asztaloş place tocmai pentru că scormoneşte locuri ascunse ori uitate din lăuntrul celui ce citeşte/ascultă poemele sale niciodată comode. Ea te poate face să plângi pe ascuns, fără să fie deloc sentimentaloidă, lacrimogenă, ba din contră. Cu siguranţă, trauma reală sau imaginată care provoacă acel catharsis producător de operă de artă nu este prezentă numai la el, dar evidenţa, pentru cine are ochi să vadă, este accentuată aici. În volumul „!frarouge” (2014) citim: „îmi amintesc o bătaie crunt-încasată / de la taică-meu vitreg / eram un ţânc curios am aprins un chibrit / şi l-am băgat în mingea nouă a lui soră-mea // habar nu aveam de ce primeşte doar ea / toate jucăriile şi toată atenţia” (p. 98) Ochiul cu care vede lumea dimprejur este unul special, dezghioacă adevăruri acolo unde nimic nu pare a fi semnificativ, în întâmplări banale, în situaţii fireşti, în întâlniri obişnuite. (Îmi amintesc de un poem al său mai vechi, „Miya şi Hammy. O altă poveste de dragoste”, veritabil comentariu la cotidianul candid bukowskian.) Parcă îl auzim pe Caragiale: „Simţ enorm şi văz monstruos” (ludicul rpin definiţie Asztaloş spune: „simt enorm şi văd pechinezi”…). Povestea poate curge lin, cuminte şi, deodată, izbucneşte cu scintilaţii care ionizează atmosfera, o face să sclipească într-o furtună de sensuri şi mai cu seamă de emoţie. Da, emoţia este factorul definitoriu la efectelor versului asztaloşian asupra receptorului. Emoţia bine dozată, bine administrată, nepericuloasă, dar cu mare şansă de persistenţă îndelungată. Efectul asupra afectului creează un soi de dependenţă, de transă meditativă, de reflecţie asupra sinelui aproape involuntară. Dacă el este aşa, cine şi cum sunt eu? De unde ştie el – poetul – asta despre mine? Şi aşa mai departe, cititorul se simte trezit  de/la o realitate interioară despre care poetul doar bănuia că există.

Declarat infrarealist (autorul unui manifest infrarealist în 2009!), socotit, într-o mare măsură pe bună dreptate, la modul general, suprarealist de unii critici, îmi pare mai degrabă fundamental un hiperrealist critic, angajat, care nu exagerează cu naturalismul, dar care-i explorează şi exploatează din plin valenţele forţându-i limitele până la atingerea absurdului. Chiar distinsul Paul Valéry spune (Analecta, 1935): „Le réel ne peut s'exprimer que par l'absurde”, iar Asztaloş realul vrea să-l exprime, în toată splendoarea lui contradictorie, cu toate adâncimile (infra!) lui întunecate. Singular, dar nu singuratic, poetul nostru este unul care ia atitudine, respinge dulcegăria, indiferenţa, este aforistic şi paradoxal, uzează lesne de jocuri de cuvinte, de calambur şi de oximoron, aspecte ce amintesc de optzecistul Ion Stratan, şi el şcolit, ca mulţi dintre congeneri (Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Matei Vişniec), la şcoala poeziei americane a deceniilor cinci şi şase, la Gelu Naum, Nina Cassian şi Nichita Stănescu. Apropierea lui Asztaloş de generaţia beat este prea vizibilă ca să o ignorăm, ţine şi de afirmarea lui ca infrarealist (de subliniat, însă, absenţa influenţei troţkiste remarcată la infrarealiştii autentici sud-americani - Roberto Bolaño, Mario Santiago Papasquiaro et comp.), mai ales că Poetul, „ca un zeu paradit din paradis” („!frarouge”, p. 50), aşa precum „călătorului îi şade bine cu scrumul”, declară ritos: „pentru mine poezie e când ajungi / să pui chiar şi moartea să danseze / ca ursul pe jar”. Adică adio comoditate, pace şi linişte, dacă vii cu mine pe tărâm poetic! Aici, în acest „hal de siècle” („!frarouge”, p. 92), – şi nu „fin de siècle”! –, „asta e realitatea ne scapă / şi anume ne scapă câte una / peste ochi / într-un asemenea hal / că totul e sefeu / cu stele verzi”. Asztaloş cam ia realul à rebours, îl parodiază dezinvolt şi plin de fantezie ludică (deloc economicoasă, contrar opiniei unui stimabil critic contemporan), astfel că descoperim „noaptea draculelor lungi”, „principiul tăcerilor comunicante”, „de ce mă bonsai”, „cel mai turbat şi mai dur trubadur”, „InfrActorul liber poezionist”, „întoarcerea Fiului Adunător” (nu Risipitor), „domnişoarele din Babilon” (nu Avignon), „anatomia melalcooliei” (expresie care-mi aminteşte de schimbul jucăuş de replici între doi poeţi ieşeni: „ce te legeni corbule, / fără ploaie, fără vânt / cu moralul la pământ? // de ce nu m-aş legăna / la alcoolemia mea?”), „o viziune a insentimentelor”, „calea adevărul şi ceaţa” (nu Viaţa), „al vouălea cer” (nu al nouălea!), „ApocaLipse de normalitate” etc., etc. Intertextualitatea se manifestă parcă fără limite, formulările aluzive, referinţele culturale fac din discursul poetic asztaloşian o sărbătoare a libertăţii de expresie şi de expansiune creativă, iar ironia şi autoironia trec dincolo de benignitatea ludicului de tip optzecist, curent asimilat, de altfel, la cotele cele mai înalte.

O poemă, „răpirea Europei”, e declarat inspirată de „America” lui Ginsberg: „America ţi-am dat totul şi acum nu mai sunt nimic”. Asztaloş zice, contradictoriu: „Europa ţi-am cedat un deget şi îmi iei toată mâna”. Dar Ginsberg are şi o „Europa! Europa!” („Lume lume lume / stau în camera mea / şi-mi imaginez viitorul / soarele se revarsă peste Paris / sunt sigur că nu e / nici un altul a cărui dragoste să fie perfectă /[…]/ nici un beţiv nu-ndrăzneşte / a visa cum a murit Maiakovski / de mâna sa”), de unde şi aşteptarea noastră pentru o poemă asztaloşiană intitulată „răpirea Americii”, chiar dacă nici un Tizian, Veronese ori Boucher nu a pictat (încă) un tablou cu acest nume! Revenind din acoladă, constat că poetul nostru iubeşte cu năbădăi Europa: „mă simt drăguţ de urât în relaţie cu frumuseţea ta schizoidă / şi poet sunt copil faţă de libidoul tău / Europa politicienii tăi nu mai au mijloace / să-mi fure sărăcia / unde mama mă-sii să mă duc?”; Europa care-l trădează mereu, dar de care nu se poate despărţi nicicum. Aluziile culturale şi aforismele în răspăr abundă în acest „!nfrarouge”, „legenda continuă norii / se duc uşuraţi de sine / ca nişte vaci în flăcări” (şi ne vine în minte „girafa în flăcări” a lui Dali), „lumea nu va fi în veci / destul de regulată / după grămada de Auschwitz kaputt / urmează fireşte Playboy şi Hollywood // suntem un fel de erou un fel / de vierme călare / şi chiuind pe un ou // viaţa e foarte joasă în schimb / tocurile foarte înalte”, tot poemul „branduri exclusive cu discount”, asemenea „ora neagră” ori „delicioase cadavre de altădată”.

Manifestul infrarealist se şi manifestă aici, în poemul „cele zece alternative infrarealiste”, o colecţie de paradoxuri cu aer aforistic, încântătoare prin ludicul lor urmuzesc, dar şi provocatoare printr-un puternic accent etic. „2) din perspectiva oceanului nu noi suntem specia care a inventat înotul ci peştii. oricum planeta rămâne albastră.” „5) inima oraşului nu e la mall ci la Fabrica de Gunoaie Menajere în care se pompează apă de colonie sare zahăr şi grăsimi.”

De la „!nfrarouge” din 2014 (Editura Karth, Bucureşti), George G. Asztaloş ajunge la „mi se ulise” în 2016 (Editura Grinta, Cluj-Napoca), titlu provocator, dacă nu cumva găsim o dezlegare aproximativă în poemul „misterioasa armurăreasă” din cartea anterioară (p. 93): „apropo de plăcere vecina mea Iollanda / cu pensie (de) la stat fără dinţi / fără litera R în vocabular / zice îmi pare hău / zice pe mine m-a dar afahă iubihea / zice nu mai hecunosc nicio plăcehe în ea”. De ce nu, copilul din „zăpada roşie”, superbul poem emblematic ce deschide cartea din 2016, peltic, „fără litera R în vocabular”, să nu poată spune corect „mi se urâse”? Pentru că marca poeziilor de acum aceasta pare a fi, o continuare a dimensiunii lehamitare din „!nfrarouge”, pe o direcţie oarecum mai autohtonizată a constelaţiei beat, urmând cumva şi calea contradicţiilor lui Bukowski cu ideologia congenerilor săi. Poemul cu acelaşi titlu din secţiunea cu acelaşi titlu dat volumului poate fi relevant, oricât de înşelător: „mă întreb cum paştele cailor troieni / aş mai putea fi drag cuiva / când e limpede ca dimineaţa / câtă exuberantă exasperare / duc în mine // măi omule şi ce linişte de prăpăd / ce zbor de înotat pe jos // Ithaca mea întoarsă pe dos / e realitatea / şi orice aş face / nebuna nu vrea să-mi semneze actele de divorţ // Orfeu fratele meu / care îmblânzise cu mine fiare / a fost sfâşiat de AMAzoane la modul duios / dar eu sunt un întârziat cu stea în frunte / mie mi se ulise / a calamitate / a tot ce mi-a rămas mai frumos”. Procedeele specifice autorului îşi dau (şi) aici măsura: ambiguitatea formulei „paştele cailor troieni”, poate un niciodată mincinos, oximoronul din „exuberanta exasperare” şi din „linişte de prăpăd”, „mie mi se ulise”, care poate fi „mie mi se urâse”, dar şi „mie mi se ursise”, dar este „mie mi se făcuse să fiu un pierdut pe mare în căutarea unui final care să nu fie irealitate, «Ithaca întoarsă pe dos», ci infrarealitate”. Drama poetului este că în infrareal nu este nimic, cobori şi tot cobori şi golul este tot mai evident. Când „luăm o pauză ne vine să sperăm / să dăm cu pesimismul de toţi pereţii”, „dar toată şmecheria nu e să prinzi peştişorul de aur / ci direct cele trei dorinţe deodată”. Poemul infrarealist de la pag. 77, din care am citat, conduce la poemul de la pagina 105, Cu alte cuvinte, unul cât se poate de explicit, aproape pedagogic: „Cu Alte Cuvinte nu vedem lucrurile cum sunt / Pentru că pur şi simplu le vedem cum suntem / Vedem cum sunt doar ambiţii bolnave / De a defini sau idolatriza totul / CU Aceleaşi Cuvinte //[…]// Cu Aceleaşi Cuvinte intim-frumoase nu e nimic Acolo şi Atunci // Luaţi Aminte că toată neruşinata aia de frumuseţe e doar în ochii mei / Toată neruşinata de frumuseţe e doar Aici şi Acum // Ieri a murit şi mâine o fi în chinurile facerii //[…]”. Pentru „că totul e şi se duce naibii”, în infrarealul asztaloşian oamenii, lucrurile şi faptele nu îşi găsesc locul, cu excepţia Poetului, care se simte în elementul său: inspiraţie, joc şi joacă de-a viaţa, de-a trăitul, de-a câştigul, libertatea de a alege temniţa cea mai comodă, de a fi, parafrazând un aforism kafkian, o cuşcă aşteptând dintotdeauna o pasăre. Lumea naturală e dislocată, „poate umblau nişte păsări / îngropate sub apă // dar zborul ne sugera ceva prea zoologic / de pildă un roi de oi / sau o turmă de fluturi” (p. 46). Aşadar, „Trageţi tare pentru că dacă lumea l-ar avea / Pe dumnezeu drept sprijin / N-ar mai exista religii biserici partide parlamente // Ar exista doar oameni: oameni fericiţi // Dar aşa n-are / N-are nici pe dracu”.

 Doza de infrarealism dăruită odată cu aceste două volume reiterează cele afirmate în manifestul din 2009: „spiritul infrarealist este acela al îngerilor căzuţi. Orfeu, primul dintre infrarealişti, care îmblânzea fiare, dresorul harpist, a căzut sfâşiat... de femei. nu înainte de a coborî chiar în infern, pentru iubita lui... da, infrarealismul e orfic, dar şi realist în acelaşi timp. e realitatea care nu se vede, dar pe negândite se simte. în lumea consumeristă de azi se simte prea puţin; ce să mai supra sau re-simţim? rezultatul e stresant sau oniric.” Sau, cu vorbele de la pag. 27: „cam asta e toată visătoria realităţii / viaţa găseşte o cale oricât ar fi de nedreaptă / şi fiecare face pace cu singura lui faţă / aceea a solitudinii”.

Dacă, în bună măsură, liricul asztaloşian se hrăneşte din epic (un epic derutant, defazat, alienat), judecata sa asupra lumii ridică miza dincolo de nivelul de recunoaştere care i se atribuie ştiinţei, în aerul rarefiat şi rafinat al reflecţiei filosofice, fie şi ascunsă în figuri retorice dintre cele mai convingătoare. Până la urmă, important este să nu te pierzi pe tine de tine, ne sfătuieşte George G. Asztaloş, „e aşa de suprarealist să ai / cel mai tâmpit de mărunt lucru / încât mai bine te lipseşti / sau mă rog / poţi să rămâi cu tine în braţe”, pentru că, nu-i aşa?, „sistemul e foarte utilitar / perfect conştient / că totul va fi inutil”.