Constantin Marafet – Răzbunarea Mierii

Niciodată, cred, nu se va scrie destul despre destinele româneşti spulberate de ocupantul sovietic şi cozile de topor care s-au pus în slujba lor, cu o pasiune demnă de vremuri mai faste, şi au adus în Europa de Est dictatura comunistă. Pătura de intelectuali decimată în deceniul de după Al Doilea Război Mondial şi în anii următori nu a mai putut fi reconstituită niciodată. Spolierea ţării şi a tuturor locuitorilor ei, cu complicitatea laşă a multora dintre români, a condus la schimbarea paradigmei însăşi a tradiţiei democratice abia instaurate cu adevărat de mai puţin de un secol. România Mare a devenit mică, slabă şi sărăcită, la dispoziţia celor din Răsărit, care, totdeauna, de-a lungul istoriei, au adus nenorociri, abandonată de cei din Apus, care au fost dintotdeauna şi vor fi mereu artişti ai compromisului şi ai trădării în favoare propriilor interese. Viclenia, minciuna, laşitatea, ameninţarea au făcut casă bună cu „doctrina” marxist-leninistă peste tot în lume, mai cu seamă aplicată unui popor obişnuit oricum cu suferinţa, cu supunerea, cu proverbul „capul plecat sabia nu-l taie”. Sindromul Stokholm nu e departe de a fi o explicaţie nici a comportamentului lor de astăzi, cum nu era nici atunci. Trei decenii după căderea regimului comunist nu ne-au schimbat prea mult. Dar nu despre zilele de azi este vorba în romanul „Răzbunarea mierii”, de Constantin Marafet, chiar dacă finalul, situat în deceniul al şaptelea, trimite şi la ideea că istoria e ciclică şi că nimic nu devine mai bun după ce răul primeşte surdină. Inspirat, se pare, din întâmplări reale, romanul se dovedeşte a fi o ficţiune veritabilă, cu personaje bine individualizate, complexe, caracteristice prozei moderne din ultimele decenii dedicate vieţii trăite sub dictatura comunistă. Familia Sultănescu e strivită sub cizma vremurilor, cei doi fraţi atât de diferiţi – Gheorghe, sătean cinstit şi muncitor, peltic şi cu un uşor handicap mintal, Petru, avocat de succes şi activist liberal – îşi pierd libertatea după anul fatidic 1946, în condiţii şi din motive diferite, dar cu nimic mai puţin dramatice. Avocatul, responsabil la o secţie de votare, nu acceptă furtul voturilor de către comuniştii care vor prelua, apoi, samavolnic, puterea, drept pentru care este condamnat la 17 ani de închisoare cu executare. Gheorghe este sistematic chemat la poliţia comunală de către plutonierul major Bucurică (onomastica din această carte este şi ea de multe ori semnificativă, fie şi prin oximoron), un individ primitiv şi rău, care-l bate sălbatic, în fiecare zi, din motive mai mult sau mai puţin inventate, până reuşeşte să-l acuze de furtul unei funii de ceapă şi să-l bage în temniţă pentru şapte ani şi o zi, în speranţa stupidă că o va putea avea pe Ioana, nevasta lui. În sărăcia oamenilor satului, împovăraţi de cote şi taxe, lipsiţi de venituri, lipsa de reacţie, spaima de autorităţi amuţesc orice revoltă. Bucurică poate face orice, are complici pe care-i trădează cu prima ocazie, este întruchiparea Răului absolut. Autorul nu caută nuanţe, nu lasă loc de îndoială asupra caracterelor. Triada întunecată – machiavelism, narcisism, psihopatie – este lăsată să se manifeste liber la torţionari, fie ei de rang mai mic, fie de rang înalt. Dictaturile scot totdeauna la iveală ce este mai rău din om şi apoi lasă acest rău să se manifeste plenar, fără limite, fără morală. Aceasta este demonstraţia pe care, cu mijloacele prozei artistice, Constantin Marafet o vrea făcută în romanul „Răzbunarea Mierii” şi îi reuşeşte pe deplin. Dar mai este un aspect revelator, la o analiză atentă, întrucât autorul lasă fără explicaţie directă semnificaţia titlului cărţii. Gheorghe descoperă, din întâmplare, când se rupe malul râului, o comoară, un cimitir din epoci milenare, cu monede de aur pe care le ia acasă şi le ascunde sub duşumele, loc unde numai el vede, uneori, ridicându-se flăcări, conform tradiţiei miracolului cu încărcătură malefică a locurilor ascunse. Tocmai acest mister satanic al comorii se poate presupune (autorul lasă cititorul să judece) că ar aduce toate nenorocirile peste familia Sultănescu, de la început până la final, pentru că existenţa este dezvăluită, prin intermediul lui Petru, numai fiului Radu, înainte de moarte, cu o frază aparent enigmatică: „Să-i spui lui Radu că borcanul cu miere este sub duşumeaua din camera mea, a şaptea scândură. Dar să-l descânte mai întâi, că e blestemat.” Însă consecinţele sunt dintre cele mai rele. „Radu văzuse aurul de sub podea. Nu hotărâse încă ce va face cu el. Nu-i cunoştea povestea. […] De un lucru era sigur. Nimeni din familia nu va mai suferi de foame. Foametea începută în 1946 trebuia să înceteze.” Nu ştim dacă aşa a fost. Cel mai probabil nu. Pentru că „răzbunarea mierii” a continuat şi continuă să fie valabilă.

Astfel, Constantin Marafet nu se poate lăsa tentat de un final fericit al romanului. Pare că se alătură Anei Blandiana, care spune undeva: „Amestecul de Rău şi Urât nu are încă un nume, dar are o capacitate de-a dreptul diabolică de a deforma minţile şi sufletele tinerilor, de a şterge orice continuitate între generaţii şi între straturile memoriei. În plus, radiaţiile sale malefice pot să transforme noţiunile în opusul lor: drepturile omului se deosebesc tot mai mult de demnitatea umană, iar libertatea gândirii intră de bunăvoie în cămăşile de forţă prêt-à-porter ale corectitudinii politice, asemănătoare până la confuzie cu vechea cenzură interioară (de care îmi era mai teamă decât de cenzura propriu-zisă)” („Istoria ca viitor”). Drept care, viaţa vie şi tragică îşi revendică partea, prim-planul. Sunt anii ’60-’64. Petru Sultănescu, după ce se ascunsese 17 ani în podul casei, ca să nu fie închis ca „duşman al poporului”, este iertat, laolaltă cu alţii, şi crede că „Dintr-odată viaţa prinsese lumină”. Fals. Gheorghe Sultănescu moare în spitalul închisorii, după o a treia evadare, într-o iarnă ucigătoare, şi e înmormântat în cimitirul temniţei, de unde familia îl va putea recupera abia la finalul condamnării (recluziunea continuă şi după moarte, o pedeapsă perpetuă, despre care numai Infernul poate da seamă). Apoi, chiar fiul său este exmatriculat din anul cinci al Facultăţii de Drept pentru că ar fi „duşman al poporului”.

Cu  bună discreţie, fără să insiste prea mult pe amănunte, autorul reuşeşte să creeze o imagine verosimilă a satului românesc din deceniile cinci şi şase ale secolului trecut. Interesant este că aici nu există conflicte decât cu autorităţile şi oamenii lor, satul, locuitorii, încercând să-şi conserve tradiţia, stabilitatea sub vitregiile vremurilor. Cât vor reuşi, se va fi văzut mai departe, până astăzi. Constantin Marafet o spune direct, pe ultima pagină, chiar dacă metaforic, aşa cum o face de multe ori în paginile cărţii: „Clepsidra, în formă de cimitir ambulant, se pregătea de o nuntă mov. Ei croşetau din vidul rămas, viitorul lor. Un viitor în care doar întunericul vedea marginile vidului. […] / Străzile răsunau de cântece patriotice. Câtă veselie!”

______

Constantin Marafet, Răzbunarea Mierii, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2018