În cazul de faţă, mi se pare că se cuvine o minimă contextualizare,
pentru că demersul artistic nu este atât de simplu precum ar părea la o privire/lectură
superficială. Esenţială îmi pare aserţiunea „lumea întreagă e o poveste”, aşa
cum susţin, pe urmele nu-ştiu-cui, comentatorii contemporani (mai cu seamă din
perspectiva psihologiei receptării). Aceştia scotocesc după înţelesuri într-o
realitate dominată de ceva ce numesc „transmedia”, în care „building out a
storyworld” a devenit regulă de [co]existenţă, iar „transmedia storytelling”
atracţie irezistibilă pentru lumea şi lucrarea artistică. Destul de
romantic-sentimentală viziune, aparent, dacă nu ne-ar aminti, totuşi, şi de
transmodernismul lui Enrique Dussel, concept teoretizat, la noi, de reputatul
eminescolog Theodor Codreanu. Domeniul include, mai mult sau mai puţin discret,
şi dimensiuni de gradul al doilea, ale poveştii despre poveste, ale poveştii
despre facerea poveştii, dezvoltată în mediile informaţionale de toate
categoriile. „Transmedia storytelling” tinde să devină o acţiune totalizatoare,
y compris ceea ce se numeşte, de obicei, autoreferenţialitate. Dar ce
mişcare nu tinde să devină totalizatoare, la un moment dat? Iată-ne trăind în
plină civilizaţie a reţelelor sociale dedicate textelor, imaginii, sunetului.
Youtube, Facebook, Twitter, Instagram – ca să le numesc pe cele dominante – îşi
amestecă şi amplifică mesajele şi umplu din ce în ce mai mult din viaţa
cotidiană, intimă şi socială. Canal de exprimare pentru oricare posesor de device
electronic, haos incontrolabil ce împinge la dependenţă, fiecare dintre acestea
ajunge repede să fie exploatat artistic la cel mai înalt nivel.
Twitter, de pildă, platformă de social media cu limita textelor la 140
de semne (tweet) dezvoltată mai cu seamă în America de Nord, a condus repede la
Twitteratură, poezie, proză, dar şi mijloc educaţional în Quebec, însă a rămas,
pentru domeniul artistic, de nişă. Facebook, însă, cu peste un miliard şi
jumătate de utilizatori, găzduieşte multiple manifestări cu caracter artistic,
de la simple texte, la activităţi sincretice de sunet, imagine, cuvânt. Unele
dintre acestea sparg bariera digitalului şi ajung în lumea fizică, apar ca
obiecte ce pot fi cântărite, pipăite, mirosite, păstrate pe noptieră sau sub
pernă, în cea mai bună tradiţie a receptării îndrăgostite tradiţionale.
Am în faţă un asemenea „obiect” de răsfăţ estetic: o carte elegantă,
tipărită pe hârtie lucioasă, cu coperţi cartonate şi ilustraţii pe jumătate din
numărul paginilor. Textele sunt semnate de Laurenţiu Damian, cunoscut regizor
şi scenarist, autor a peste o sută de filme de toate genurile (documentare,
experimentale, de ficţiune - scurt şi lung metraj), dar şi profund pasionat de
istoria şi estetica artei cinematografice, căreia i-a dedicat sute de articole
şi câteva cărţi. Autorul ilustraţiilor este scenograful şi cineastul Daniel
Răduţă, un artist dăruit generos cu har, complex şi sugestiv narativ în grafica
sa ce dezvăluie experienţa vastă a platourilor de filmare europene.
Laurenţiu Damian este un artist complex prin excelenţă. Actele sale
sunt, volens-nolens, eminamente estetice, indiferent de platformă.
„Cioburi de viaţă” conţine texte
publicate mai întâi pe Facebook, oferite, aşadar, atunci, unui public mai
degrabă indefinit, consumator de poveşti cu factor de atracţie ce ţine cu
precădere de anecdotic. Dar producţiile sale sunt mai mult decât anecdotă. Ele
sunt altfel, sunt artistice şi îndeamnă continuu la reflecţie şi la [re]trăire
personală. Proba de accesare din lumea digitalului, a publicului aleatoriu, fiind
trecută, Laurenţiu Damian are inspiraţia de a schimba suportul şi formatul mesajului,
de a trece la faza artei perene, la cartea de literatură tipărită, o culegere
de proză scurtă real-fiction a unui povestitor de aceeaşi înaltă ţinută din
producţiile de cinema, cu o inevitabilă dimensiune poetică, ce potenţează
ritmurile naraţiunii şi captivează cititorul.
Transferul din aria virtualului în aria materialului, simplă
manifestare transmedia, se manifestă aici la nivelul cel mai înalt al
conceptului, în acord cu Henry Jenkins, care, în „Convergence Culture”,
subliniază cerinţa obligatorie a aplicării asupra unor fenomene similare, dar
diferite, de neconfundat cu „cross-platform” ori „media mixes”. Textelor preluate
de pe Facebook li se adaugă la tipar grafica în tehnica peniţei (simbolistica
secundară este lesne observabilă!), ilustraţie şi comentariu vizual care
include şi forma/prezentarea textului. Deja conţinuturile, prin dispersie informală,
beneficiază de o augmentare a ariei de recepţie. Ne aflăm, fără îndoială,
înlăuntrul transmodernismului, cu tentaţia manifestă a întoarcerii la origini,
la începuturile cărţii tipărite, cu ilustraţiile, anluminurile, vignetele moştenite
de la manuscrisele copiştilor din mănăstiri ori biblioteci imperiale.
Şi totuşi, despre ce avem a citi, cuminţi, în acest elegant volum al
unuia dintre artiştii de seamă ai ultimei jumătăţi de secol? Dincolo de orice
interpretări teoretice, de eventuale referiri la diferenţa ontologică dintre
„este” şi „se află” demonstrată aici, avem pur şi simplu literatură! Şi ceea ce
este cel mai important: avem Stil. Ne sunt descrise întâmplări, întâlniri din viaţa
de zi cu zi, oameni obişnuiţi sau deosebiţi, prezentate adevăruri cotidiene
trăite şi comentate, toate la contactul realităţii cu subiectivul ficţiunii,
fără de care Omul contemporan nu este complet. Laurenţiu Damian este un
reflexiv romantic şi melancolic. El nu ia nimic din lumea înconjurătoare ca
atare, totul are semnificaţie şi este trecut prin filtrul bogatei redundanţe pe
care se sprijină orice bună comunicare. De unde şi referinţele livreşti care
fac clou-ul naraţiunilor sale. De unde şi portretele unor personalităţi (sau „personulităţi”),
reflecţiile despre cea de-a şaptea artă etc. Şi satira. Omniprezenta ironie,
discretă sau manifestă. La care se adaugă, firesc, dimensiunea morală,
nelipsită din reflecţia autorului. Nicio întâmplare nu este povestită gratuit
ori numai pentru frumuseţea ei, ci pentru a se desprinde din ea o învăţătură,
dincolo sau împreună cu nostalgia care străbate întreaga carte. Senzaţia de deşertăciune
a lumii oamenilor, domină şi ea întreaga construcţie narativă, de parcă un moto
ales din Ecleziast ar sta la începutul oricărei lecturi: „Soarele răsare,
soarele apune şi zoreşte către locul lui ca să răsară iarăşi.” Ori versul
eminescian „vreme trece, vreme vine”…
Nu am în intenţie, aici, să re-povestesc întâmplările pe care Laurenţiu
Damian le alege pentru a ni le dezvălui spre neuitare. Le pot şi trebuie citite
pe îndelete de fiecare. Sunt texte din genul memorialistic, dar stilul le
ridică la nivelul la care nu mai contează adevărul realităţii, ci adevărul
ficţional, cu toată încărcătura estetică şi etică aferentă. Iată o scenă de la
Moscova, unde ajunge în 1986 şi vrea să cumpere o pâine: «- Hleb, Hleb!, am zis
eu. / Mirată, fata a luat o pâine, mi-a zis ceva, dar eu tot spuneam „HLEB!”,
şi mi-a dat-o. Când m-am întors, toată coada s-a uitat la mine de parcă nu avem
în mână o pâine. Am simţit că ceva e nelalocul lui şi am mai stat un moment, ca
să văd cum cumpără ceilalţi hleb-ul. Ei cumpărau… o felie! Dievuşca lua graţios
câte o felie şi o învelea în ţiplă. Am dar pâinea unei bătrâne, care a început
să plângă, cu pâinea în braţe.» Simplitatea cinematografică a povestirii nu mai
cere nicio explicaţie, nici un comentariu. (Altfel, adevărul acestei imagini
l-am constatat eu însumi, în decembrie 1988, tot la Moscova, dar şi la Kiev şi
Leningrad…) În acelaşi text avem şi un exemplu de excelentă sugestivitate a
prezentării personajului: «Bătrânul în zdrenţe arăta precum un conte rus, iar eu,
îmbrăcat cu un palton larg şi cu un şal aruncat pe spate, aşa ca Toulouse-Lautrec,
eram un maidanez sadea.»
Alte scene semnificative, ce dau seama de forţa artei povestitorului în
a crea portrete, găsim în «Suzana, calul şi privighetoarea», cu trimiteri
livreşti bine alese. Astfel, «Tovarăşul Dulea avea ceva de Akaki Akakievici
după ce i s-a furat mantaua» sau «- Dar e un basm cinematografic, am îngânat
eu, simţind cum devin gândacul lui Kafka, în dorinţa de a o apăra cât de cât pe
Milena.»
De un umor nebun – şi aici ficţiunea domneşte total! – se arată a fi
«Un film cu sponsori», scenariu pentru un film independent, finanţat de o
mulţime de sponsori: bănci, fabrici de medicamente, cosmetice, materiale de
construcţii, salam – cu toţii implicaţi în viaţa personajelor prin produsele
lor! Nostalgii de care cu toţii ne-am lăsa prinşi se desprind din texte precum «Poveste
de iarnă spusă lui Anghel într-o vară toridă» (despre experienţa de sărman Moş
Gerilă a autorului în anii comunismului, o combinaţie vioaie de persoana întâi
şi a treia), din «Atelierele din Emil Pangrati» (construite la cererea lui Gheorghiu-Dej
pentru artiştii vremii sale – Baba Corneliu, Jalea Ion, Irimescu Ion, Catargi
Henri etc. etc.), unde vine ameninţarea că se va tăia lumina, din pricina
datoriilor: «Lumina vine de la Dumnezeu, nu poate nimeni să-mi taie mie
lumina!» - comentează Silvia Radu, care-şi plătise factura, din cele «Trei
scurte poveşti despre iubire» ori «El a fost când era… el e când nu e» (evocare
Radu Beligan).
Sunt multe evocări, scrise cu talent şi cu dragoste, despre oameni ai
platourilor de filmare ori ai scenei de teatru mai mult sau mai puţin
cunoscuţi, dar la fel de importanţi pentru viaţa trăită de Laurenţiu Damian,
chiar dacă s-au mutat demult în Paradis sau tocmai de aceea. Un personaj
reprezentativ este, însă, bunica, „o femeie foarte frumoasă”, care născuse nouă
copii, din care au trăit trei. «Prima care a trăit a fost maică-ta. Hai, ia o
gogoaşă”, a mai zis ea şi m-a privit cu iubire. Cred că mă iubea pentru că
trăiam.»
Sunt cioburi de viaţă din care se pot alcătui oricând scurtmetraje (şi
găzduite pe YouTube!) pentru momentele în care ne întrebăm (şi ne îndoim) de
rosturile existenţei. Pentru că, e nevoie să reiau, mereu şi mereu, în
substratul acestor povestiri evocatoare, creşte fără păs senzaţia din spusa
Ecleziastului: «Deşertăciunea deşertăciunilor, deşertăciunea deşertăciunilor,
toate sunt deşertăciuni! Ce folos are omul din toată truda lui cu care se
trudeşte sub soare? […] M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se
fac sub soare şi iată: totul este deşertăciune şi vânare de vânt.» Astfel face
scenaristul şi regizorul de film, astfel face el şi când se preface scriitor de
poveşti, traversând mediile de comunicare, folosindu-le pentru a ajunge cât mai
lesne la sufletul „consumatorului”.
Aducerea într-o carte, pe hârtie – elegant obiect, aproape de colecţie –,
a postărilor sale de pe facebook îmi pare o excelentă şi necesară realizare a
lui Laurenţiu Damian, cel puţin spre salvarea pentru viitor a unor experienţe
de viaţă şi a unor profiluri de oameni ce nu trebuie daţi uitării. Când face acest
lucru cu talent şi excelenţă, cu atât mai mult binemerită de la lumea
cititorilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu