miercuri, 22 noiembrie 2017

Liana Sabău – Vreme de dragoste

Un eroticon dezinhibat

Poezia de dragoste implică întotdeauna măşti de purtat şi roluri de jucat. Oricât de intimistă, ea îi solicită autorului să se pună în situaţia /starea de dialog cu un partener, fie real, fie imaginat, el însuşi interpretând stări variate, de la extaze înalte la spleen şi tristă depresie. Erotismul implicat poetic înregistrează, în fapt, o mare varietate de niveluri, de la pastoral şi sentimental(oid), la trivialul pus într-o sistemă de cartea omonimă a lui Radu Voinescu. Esteticianul bucureştean decelează în artă categorii ale sexualităţii, numite şi licenţioase: obscenul, lascivul, lubricul, luxuriosul, orgiasticul, pornograficul, sexy, promiscuul. Ar fi cu deosebire de folos să avem în literatură o abordare critică serioasă, care să ţină cont şi de astfel de principii strict estetice în judecata axiologică, îndepărtându-ne de impresionismul superficial, minat de suficienţă şi pripeală. Materie poetică de judecat, în domeniul ludicului amoros, există azi din belşug, mai cu seamă că „scrisul oricum sugerează mai mult decât spune” (R.V., p.251), iar cele mai de seamă creaţii se adună sub steaua lascivului, care nu lezează cu deosebire sentimentul ruşinii, „aflându-se la limita dintre tolerabil şi licenţă”, cum ni se şi citează, acolo, dintr-„un splendid tratat de erotism în versuri” al lui Ovidiu. Lascivul reiese din imagini ale corpului omenesc în mişcare, în acţiune, în contact cu sine şi cu alte corpuri, obiecte, fiinţe… paleta fiind realmente dificil de epuizat vreodată, limitele imaginaţiei omeneşti fiind singurele de atins cândva.
O lectură a celei mai recente cărţi a Lianei Sabău, „Vreme de dragoste” (Editura Tim, Reşiţa, 2016), o autoare consecventă cu sine, [vezi anterioarele „Verb carnal” (1996) şi „Mireasma trupului tău” (2002)], al cărei „remarcabil curaj artistic” a fost remarcat de atrăgătorul critic Alex Ştefănescu, mi-a sugerat utilitatea reflecţiilor de mai sus. Citindu-i versurile, părea că auzeam o muzică leneşă, vocea Mariei Răducanu şi un text care începe cu „până când nu te iubeam / unde mă culcam dormeam”, chiar nu ar fi fost de mirare să găsesc pe pagina de gardă un astfel de moto. Avem de-a face cu o poezie carnală, deliberat antipastorală şi antisentimentală, demitizantă şi, concomitent, remitizantă. Obiect al iubirii exclusiv erotice, corpul în toate părţile sale este reflectorul trăirilor amoroase în diferite spaţii mai mult sau mai puţin intime: „pe un drum de cartier”, „pe fotoliul tău preferat”, „pe partea dreaptă a patului”, „prin troleibuze”, „chiar acolo / pe scaun / în timp ce / actorii ne-ar fi aplaudat / la scenă deschisă”, „în gara / unei staţiuni de vară”, „luminând loja veche / a cinematografului”, „pe parchetul lustruit”, „pe scăriţa cuşetei /[…]/ într-un tren de noapte”, „pe covorul / de pe podeaua dormitorului”, „pe masa din bucătărie”, „pe pământul proaspăt arat” etc.
Două cuvinte-simbol îmi par a avea importanţă în dezvăluirea lirică a trăirii lascive în relaţia cu partenerul: sânul şi sămânţa.
Primul trimite lesne la zona erogenă aferentă, singura, de altfel, omniprezentă explicit, uneori violent, cu rol esenţial în arta seducţiei, dar se impune, direct sau indirect, subtil, şi ca simbol al stării de sursă esenţială a hranei pentru copil. Cele două sunt uneori prezente împreună, combinate, iniţiatice: „până când ţi-ai amintit / sfârcul / din ziua în care / l-ai muşcat / şi l-ai supt / ca un nou născut / în prima zi de libertate!”, dar sensul erotic domină şi susţine contactul şi comunicarea neîngrădită cu celălalt: „în ritmul insistent al ploii / degetele şiroiesc pe sânii plini”, „transpiraţia sclipeşte magic / doar pe sânii mei”, „n-ai uitat ce ţi-am spus atunci: / «sânul meu e atât de mic / încât îţi încape în palmă»”, „prin troleibuze / sânii / călătoreau clandestin / în bluze transparente / decoltate”, „palma ta cu cinci degete / se răsfrânge ca un păianjen / pe sânul meu”, „pieptul asudat / sânii muncitori / învăţ cum să mă simt / deasupra / lumii / dominându-te”, „sfârcuri erecte / ce străpungeau / aşteptarea”, „cu sânii escaladând / marginea de sus a şorţului”, „Flămând / îmi muşti sânii / de parcă n-ai mâncat de 40 de zile. / Aproape că îmi smulgi / sfârcurile / iar plăcerea / se-mbină cu durerea”, „şi sânii să mi-i acoperi / cu lacrimi de clei / să nu mai simt / că m-ai chemat”.
Cel de-al doilea cuvânt-simbol, sămânţa (cu varianta sâmburii), trimite la ritualuri ale fertilităţii. Femeia iubitoare (bună de iubit) se visează şi roditoare, asta fiind, de altfel, împlinirea ei supremă, pe care, însă, adesea, o ascunde sub (ne)vinovata dorinţă sexuală. Explorarea interiorului, intruziunea ţine fie de jocul / actul pur erotic, fie şi de scopul reproductiv. Poemul atât de pasional Fantezie este semnificativ pentru cel din urmă numit aspect (şi chtonic) al fertilităţii: „M-ai trântit pe pământul / proaspăt arat / mirosea puternic a petrol / m-ai dezbrăcat / sfâşiindu-mi hainele / o ploaie torenţială / ne-a biciuit / ore-n şir / în timp ce tu / mă-nsămânţai disperat / de-a nu fi pierdut / ovulaţia lunii august!” Trimiterea evidentă la zicerea populară „femeia neiubită e ca ogorul nearat” face din versurile Lianei Sabău o excelentă punere în operă a bogăţiei şi profunzimii imaginilor legate de ideea de fertilitate şi aminteşte, în acelaşi timp de cunoscutul tablou al lui Gustave Courbet, ori de comentariile grafice ale lui Horia Bernea. Dacă femeia se lasă dominată, adeseori domină, căci jocurile fertilităţii includ şi schimbul de roluri: „într-un final / recunoşti că eşti sclavul meu / oferindu-mi / în semn de pace / sâmburii cărnii tale.” A se vedea şi poemul Ispită, ceva mai complex în încărcătura de semnificaţie a metaforelor. O altă faţetă, chiar preponderentă, e aceea a pierderii, a risipirii: „Asta înseamnă / viaţă? / Te întreb / după ce ţi-ai împrăştiat / sămânţa / în palma mea.” (Viaţă); „[…] am putrezit / cu sărutul tău pe buze / şi doar gustul de francez / mi-a umplut gura. / Instinctiv / m-am ridicat / ca un falus / te-am părăsit / purtând ca un stigmat / sămânţa neroditoare / a cărnii tale.” (Imagini dintr-un colţ de femeie). Tristeţea se adaugă deodată cu falsa, pasagera împlinire prin actul erotic, şi momentele nu sunt singulare. Mai mult, virează spre mituri întemeietoare, dezvăluind o dublă natură a feminităţii, mai mereu ocolită, ascunsă, semnificată aici prin semnul dual Lilith-Eva. Dacă pe Eva o regăsim în poemul deja citat Ispită („Tot jumătate de măr / mănânc / iar seminţele le păstrez / poate-poate / va răsări un copac bogat / iar şarpele lui / te va ispiti / din nou.”), nehotărârea în alegerea unei singure căi de trăire interioară, imposibilitatea depăşirii acestei situaţii schizoide, se arată pe deplin în poemul Aş vrea să mor. Aici Lilith ar vrea să fie şi Eva, dar fără să piardă din avantajele părţii sale libere („Aş vrea să mor / deasupra ta / în timp ce tu te chinui plângând / să-mi rosteşti numele”), de unde „Tristeţea ta / pătrunde în mine / ca o suflare uscată de vânt / ştergându-mă ca pe o / oglindă veche / în care noi doi nu ne-am / cunoscut niciodată.” Imaginile puternice fac din acest poem lung unul dintre cele mai bune ale volumului, un fel de sfâşietor rămas-bun al aceleia care trebuie să plece de la partenerul incapabil să lupte pentru dragoste. Finalul este, toate celelalte poeme stau mărturie, înşelător: „adu-mi un măr / aşează-te lângă mine.” Iubitul este supus, un bărbat slab, are „dulapul încărcat cu frică”,  altfel „ar fi memorabil / să vezi cum doi ardei iuţi / ard în flăcări / pe acelaşi vrej”. El este doar un obiect al vânătorii, „Nu eşti decât o pradă, / iar sângele tău atrage alte fiare”, un câştig temporar, dar potrivit pentru un rol într-o nuntă de tip mioritic, precum în Toată dimineaţa: „M-ai ridicat cu forţă de jos / rochia mea de mireasă / cu miros de răşină / sângera în braţele tale / m-ai învârtit prin toată curtea / râdeam amândoi fericiţi / nu-mi amintesc altceva… / …doar capacul sicriului / vălul nupţial cu trenă / căzând peste mine.” Exemplul acesta îmi oferă prilejul să remarc o îngemănare strânsă a erosului cu thanatosul, bine reprezentată în poezia scrisă de femei. Numit sau nu ca atare, orgasmul extatic (şi în accepţia cunoscută ca „la petite mort”) este prezent precum firul roşu în inima parâmelor pentru velierele din Royal Navy. „Vremea de dragoste” înseamnă trăirea deplină a eroticului la nivel corporal şi sentimental, dincolo de controlul raţional, ba chiar în ciuda acestuia. Tot mediul înconjurător participă la acest spectacol, în care şi prezenţa prea-timidului mascul este mai mult decât necesară, ca obiect şi ca subiect al actului.
Scriind un reconfortant eroticon dezinhibat, ameliorat cu subtile reflecţii asupra rosturilor existenţei umane, Liana Sabău îşi confirmă încă odată talentul şi ştiinţa jocului cu limbajul relevant, uneori alegoric, alteori frust, mereu cu un tribut încântător şi subtil plătit poeticii seducţiei, mirajului refacerii cuplului primordial, într-un paradis al iubirii fără de limite.


2 comentarii:

  1. Cuvintele criticului literar,Florin Dochia,curg asemeni unui izvor nesecat!Incredibil! Critica lui pare poezie!
    Mioara Pavelescu

    RăspundețiȘtergere