Melancolie şi alienare
Ada Carol îşi
păstrează dependenţa de poezie afirmată în titlul volumului anterior. Ea o
ajută să dea înţeles lumii, să dezvrăjească şi, ca orice artist, să revrăjească
realitatea. Apropierea (y compris
& aproprierea) se face şi acum, poate mai lucid ca altădată, din direcţia
(auto)ironiei, a jocului adesea de sorginte suprarealistă ori dinspre cele mai
semnificative arii ale absurdului existenţialist. Fără a fi parcimonioasă în
expresie, autoarea potenţează cu măsură cuvintele, dă valoare metaforei
surprinzătoare, într-o vreme în care metafora este dispreţuită în favoarea
platitudinii accesibile spiritelor mici. De asemenea, este livrescă atât cât să
dea farmec şi frumuseţe poemului, rupându-l din chinga efemerului. Ada Carol nu
se teme de ritmuri şi de muzicalitatea interioară a frazei. Emoţia devine,
astfel, lesne accesibilă, zborul la care suntem invitaţi se face plutire la
înălţimi senine. Avem aici încă o carte-argument la imposibilitatea pierderii
de către fiinţa umană a dimensiunii sale poetice.
Fără a fi nouă,
ideea de a folosi personaje-mască pentru alcătuirea unei dramatizări a
sentimentelor se arată plină de beneficii. Aliona şi Vladimir sunt credibili şi
atrăgători, incită lectorul la proprie identificare. Poematica lor ludică
(prima dintre cele patru secţiuni ale cărţii chiar poartă numele „POeMATiCa DIsTRAcTIVă”
– chiar cu acest efect vizual creat de majuscule & minuscule) face ca
fiecare ultim vers al celor trei poeme dedicate strict lor să fie o anagramă: minars,
dabnor, leoapelep – a căror descifrare poate fi sau nu realmente
utilă lecturii (pentru curioşi – smirnă, bondar, pleoapele). Dar, înainte de acel
ultim vers, sunt altele care creează tensiunea necesară stârnirii emoţiei.
Astfel, «„un cuvânt / care nu se dă oricum pe buze” /…/ „trebuie / rostit cu
luarea aminte, seara pe nemâncate”» - este misterul poe…maticii; iar dragostea
se petrece în taină, «el trage cearceaful deasupra, / iar ea dedesubt stinge
luminile / una câte una / […]». Aliona (care „iubeşte enorm ceramica albastră”)
şi Vladimir mai revin de-a lungul volumului, alter-egouri pentru trăiri ce se
cuvine privite (şi) din exterior, iar secţiune ultimă conţine chiar fragmente
foarte lirice „Din Jurnalul Alionei”.
Cea mai prezentă
este reflecţia directă, personală, implicarea la persoana întâi: „privirea mea
nu ţi-a poposit vreodată pe culmi, / îmi spun cu remuşcare, doar genunchii /
ţi-au încercat cândva panta brusc ascendentă” şi „eu caut punctul de echilibru,
ca şi cum / doi-cu-trei-patru s-ar ţine de mâini”. Tentaţia definirii
ontologice virate în metaforă este irezistibilă pentru Ada Carol. „Viaţa e un
caleidoscop de recepţii bruiate.” Drept pentru care lirismul caută şi în
limbajele maşinismului, tehnicii: „Am încercat să te contactez dar vremea era
rece. Receptorii asurziseră de la chiciură şi mesajul nostru era bruiat. […] să
abandonăm minunea tehnică numită tranzistor, creierele noastre s-ar putea
transforma în relee şi inimile în bobine, iar generatorul pe care l-am purta
mereu cu noi pe sub hainele zdrenţuite din fabrică, ar alimenta o iubire demnă
până şi de urmaşii noştri”. (Iubire
„eco”) După cum se observă, versul e abandonat în favoarea paragrafului,
ritmurile în favoarea aluvionarului, iar ironia e lăsată liberă în substrat. La
acest nivel al jocului, tot felul de „sentinţe” populează această carte.
„Câinii şi iubitele fac parte din categoria fiinţelor credincioase” – Elegia sublunară (via Schopenhauer) este
un exemplu deplin, poem ce-ar putea fi citat în întregime.
Delicateţea şi
seninătatea remarcate şi de alţi comentatori atenţi face clou-ul ofertei poetice: „În braţele tale e tot atâta linişte / ca
în ocolul unei mănăstiri”; „te voi iubi până vom amuţi amândoi”. Ceea ce nu
exclude, ba chiar cere, impactul dur cu cotidianul, din care stoarce toată
emoţia s(t)imulând banalul şi dramaticul cancanistic, dar virând brusc în
metafora semnificativă, precum în Pretext:
„Voi trece pe la tine astăzi / să îmi recuperez elasticul de la păr. / Îţi voi
aduce cartea lui Prévert şi poate / o vom răsfoi împreună. La Radio Europa FM /
aud despre o femeie cu arsuri grave / şi că a reînceput şcoala… Nu se spune /
că îţi aduc sufletul ca să decupăm din el / urma buzelor tale. Mai ştiu / că ne
vom iubi şi-apoi voi pleca/ cu părul strâns într-un coc / artizanal.” Această
pendulare continuă între imaginea vieţii de zi cu zi, cu obiecte şi obiceiuri,
cu stări şi evenimente, şi imaginea interioară, derivată, fabuloasă, refugiu în
lumi de fantasme şi eliberări domină întregul volum. Alegând poziţia aparent
neutră de observator dintr-un spaţiu intermediar, Ada Carol poate oricând un
actant care să facă incursiuni în poe(ma)tica fiecărei existenţe. Romantismul
ei se hrăneşte din faptul firesc, „În priviri ai picături de café frappé”, „în
fiecare zi la metrou te aştept infinit”, „luăm micul dejun lângă o coadă de
mătură şi / convenim să nu ne mai îngrijorăm” şi creşte din evadarea în semn şi
sens secundar: „Un băiat pe o bancă / e un punct de sprijin pentru un(i)vers, /
la intersecţia magistralelor / inimă-pas-gând-faptă”; „Alunecăm în crevasa
muntelui albastru, / proaspăt răsărit dintre valuri. El arde pe / dinăuntru, ca
un soare orb”; „timpul mai umflă şi el din / umeri şi uneori mi se revarsă în
braţe”; „te ţin de mână şi coborâm atenţi / prin mansarda maşinăriei infernale
/ care ne poartă numele”. Alienarea, evidentă chiar în fragmentul tocmai citat,
nu îşi impune prezenţa cu deosebire, dar traversează toate trăirile generatoare
de poezie. Ludicul, ironia, metafora uneori stridentă tocmai de alungarea prin
asimilare a unei înstrăinări inevitabile dau seamă. Lumea în care socializarea
a devenit regulă de viaţă este minată de însingurarea individului, de lipsa de
comunicare reală, de accesul tot mai dificil la interiorizare, de unde
predispoziţiile schizoide, ruperea de repere solide tot mai dificil de
stabilit. Jocuri de umbră este poemul
ales să ilustreze, în parte, alegaţia de mai sus. „Mergeam unul în spatele
celuilalt / într-un târziu de aprilie / şi mi s-a părut că umbra ta / cea cu
mers şovăielnic / de umărul meu ar fi vrut să se sprijine. / Atunci ţi-am
oferit un braţ, / pe care l-ai respins cu demnitate / şi ne-am continuat
călătoria / însă ceva mai trişti, cu umbrele înlănţuite. / Era târziu de tot în
aprilie şi încă speram / să ajungem departe.” Melancolia se insinuează tot mai
mult spre finalul volumului: „mă trezesc nu ca să trăiesc / (sunt imună la
acest lichid salubru / numit viaţă)”;
„De obicei ziua nu face decât să mă poarte / de la o palmă de pământ la alta, /
iar pe la amiază începe destrămarea, / care ţine uneori până la lăsatul serii.”
Mica melodramă este şi ea
semnificativă pentru dezvrăjirea de care are parte lumea înconjurătoare: „[…]
// Mă deghizasem perfect în mine însămi, / iar tu îţi potriveai măştile toate
deodată. / Cu pumnii la tâmple şi coatele / pe genunchi, contemplam neabătuţi /
iubirea şiroind pe la geamuri.” Pare că este singura atitudine potrivită,
salvatoare: contemplarea, absenţa acţiunii.
Ada Carol a pierdut
(a renunţat la) candoarea care marca Declaraţia
de dependenţă, cartea anterioară, a câştigat, însă, în luciditate şi…
independenţă, ecourilor bacoviene, de exemplu, luându-le locul acelea dinspre
Sylvia Plath, chiar dacă vagi, mai puţin lăsate în voia umbrelor
depresiei. O maturitate a creaţiei sale
se arată a fi această carte, cu o siguranţă în construcţia discursului ce mă
îndeamnă să privesc optimist spre viitoare sa propunere lirică.
Ce sa zic?? M-ati coplesit!! O lectura atenta si la fel de incitanta pentru mine ca originalul discutat aici...Cel mai mult ma bucura ca se poate spune ca m-am maturizat, desi dependenta de dragoste ca sursa de inspiratie lirica ramane o boala grea, incurabila :-))
RăspundețiȘtergere