luni, 12 februarie 2018

Ada Carol – despre dragoste şi alte păsări


Melancolie şi alienare


Ada Carol îşi păstrează dependenţa de poezie afirmată în titlul volumului anterior. Ea o ajută să dea înţeles lumii, să dezvrăjească şi, ca orice artist, să revrăjească realitatea. Apropierea (y compris & aproprierea) se face şi acum, poate mai lucid ca altădată, din direcţia (auto)ironiei, a jocului adesea de sorginte suprarealistă ori dinspre cele mai semnificative arii ale absurdului existenţialist. Fără a fi parcimonioasă în expresie, autoarea potenţează cu măsură cuvintele, dă valoare metaforei surprinzătoare, într-o vreme în care metafora este dispreţuită în favoarea platitudinii accesibile spiritelor mici. De asemenea, este livrescă atât cât să dea farmec şi frumuseţe poemului, rupându-l din chinga efemerului. Ada Carol nu se teme de ritmuri şi de muzicalitatea interioară a frazei. Emoţia devine, astfel, lesne accesibilă, zborul la care suntem invitaţi se face plutire la înălţimi senine. Avem aici încă o carte-argument la imposibilitatea pierderii de către fiinţa umană a dimensiunii sale poetice.
Fără a fi nouă, ideea de a folosi personaje-mască pentru alcătuirea unei dramatizări a sentimentelor se arată plină de beneficii. Aliona şi Vladimir sunt credibili şi atrăgători, incită lectorul la proprie identificare. Poematica lor ludică (prima dintre cele patru secţiuni ale cărţii chiar poartă numele „POeMATiCa DIsTRAcTIVă” – chiar cu acest efect vizual creat de majuscule & minuscule) face ca fiecare ultim vers al celor trei poeme dedicate strict lor să fie o anagramă: minars, dabnor, leoapelep – a căror descifrare poate fi sau nu realmente utilă lecturii (pentru curioşi – smirnă, bondar, pleoapele). Dar, înainte de acel ultim vers, sunt altele care creează tensiunea necesară stârnirii emoţiei. Astfel, «„un cuvânt / care nu se dă oricum pe buze” /…/ „trebuie / rostit cu luarea aminte, seara pe nemâncate”» - este misterul poe…maticii; iar dragostea se petrece în taină, «el trage cearceaful deasupra, / iar ea dedesubt stinge luminile / una câte una / […]». Aliona (care „iubeşte enorm ceramica albastră”) şi Vladimir mai revin de-a lungul volumului, alter-egouri pentru trăiri ce se cuvine privite (şi) din exterior, iar secţiune ultimă conţine chiar fragmente foarte lirice „Din Jurnalul Alionei”.
Cea mai prezentă este reflecţia directă, personală, implicarea la persoana întâi: „privirea mea nu ţi-a poposit vreodată pe culmi, / îmi spun cu remuşcare, doar genunchii / ţi-au încercat cândva panta brusc ascendentă” şi „eu caut punctul de echilibru, ca şi cum / doi-cu-trei-patru s-ar ţine de mâini”. Tentaţia definirii ontologice virate în metaforă este irezistibilă pentru Ada Carol. „Viaţa e un caleidoscop de recepţii bruiate.” Drept pentru care lirismul caută şi în limbajele maşinismului, tehnicii: „Am încercat să te contactez dar vremea era rece. Receptorii asurziseră de la chiciură şi mesajul nostru era bruiat. […] să abandonăm minunea tehnică numită tranzistor, creierele noastre s-ar putea transforma în relee şi inimile în bobine, iar generatorul pe care l-am purta mereu cu noi pe sub hainele zdrenţuite din fabrică, ar alimenta o iubire demnă până şi de urmaşii noştri”. (Iubire „eco”) După cum se observă, versul e abandonat în favoarea paragrafului, ritmurile în favoarea aluvionarului, iar ironia e lăsată liberă în substrat. La acest nivel al jocului, tot felul de „sentinţe” populează această carte. „Câinii şi iubitele fac parte din categoria fiinţelor credincioase” – Elegia sublunară (via Schopenhauer) este un exemplu deplin, poem ce-ar putea fi citat în întregime.
Delicateţea şi seninătatea remarcate şi de alţi comentatori atenţi face clou-ul ofertei poetice: „În braţele tale e tot atâta linişte / ca în ocolul unei mănăstiri”; „te voi iubi până vom amuţi amândoi”. Ceea ce nu exclude, ba chiar cere, impactul dur cu cotidianul, din care stoarce toată emoţia s(t)imulând banalul şi dramaticul cancanistic, dar virând brusc în metafora semnificativă, precum în Pretext: „Voi trece pe la tine astăzi / să îmi recuperez elasticul de la păr. / Îţi voi aduce cartea lui Prévert şi poate / o vom răsfoi împreună. La Radio Europa FM / aud despre o femeie cu arsuri grave / şi că a reînceput şcoala… Nu se spune / că îţi aduc sufletul ca să decupăm din el / urma buzelor tale. Mai ştiu / că ne vom iubi şi-apoi voi pleca/ cu părul strâns într-un coc / artizanal.” Această pendulare continuă între imaginea vieţii de zi cu zi, cu obiecte şi obiceiuri, cu stări şi evenimente, şi imaginea interioară, derivată, fabuloasă, refugiu în lumi de fantasme şi eliberări domină întregul volum. Alegând poziţia aparent neutră de observator dintr-un spaţiu intermediar, Ada Carol poate oricând un actant care să facă incursiuni în poe(ma)tica fiecărei existenţe. Romantismul ei se hrăneşte din faptul firesc, „În priviri ai picături de café frappé”, „în fiecare zi la metrou te aştept infinit”, „luăm micul dejun lângă o coadă de mătură şi / convenim să nu ne mai îngrijorăm” şi creşte din evadarea în semn şi sens secundar: „Un băiat pe o bancă / e un punct de sprijin pentru un(i)vers, / la intersecţia magistralelor / inimă-pas-gând-faptă”; „Alunecăm în crevasa muntelui albastru, / proaspăt răsărit dintre valuri. El arde pe / dinăuntru, ca un soare orb”; „timpul mai umflă şi el din / umeri şi uneori mi se revarsă în braţe”; „te ţin de mână şi coborâm atenţi / prin mansarda maşinăriei infernale / care ne poartă numele”. Alienarea, evidentă chiar în fragmentul tocmai citat, nu îşi impune prezenţa cu deosebire, dar traversează toate trăirile generatoare de poezie. Ludicul, ironia, metafora uneori stridentă tocmai de alungarea prin asimilare a unei înstrăinări inevitabile dau seamă. Lumea în care socializarea a devenit regulă de viaţă este minată de însingurarea individului, de lipsa de comunicare reală, de accesul tot mai dificil la interiorizare, de unde predispoziţiile schizoide, ruperea de repere solide tot mai dificil de stabilit. Jocuri de umbră este poemul ales să ilustreze, în parte, alegaţia de mai sus. „Mergeam unul în spatele celuilalt / într-un târziu de aprilie / şi mi s-a părut că umbra ta / cea cu mers şovăielnic / de umărul meu ar fi vrut să se sprijine. / Atunci ţi-am oferit un braţ, / pe care l-ai respins cu demnitate / şi ne-am continuat călătoria / însă ceva mai trişti, cu umbrele înlănţuite. / Era târziu de tot în aprilie şi încă speram / să ajungem departe.” Melancolia se insinuează tot mai mult spre finalul volumului: „mă trezesc nu ca să trăiesc / (sunt imună la acest lichid salubru /  numit viaţă)”; „De obicei ziua nu face decât să mă poarte / de la o palmă de pământ la alta, / iar pe la amiază începe destrămarea, / care ţine uneori până la lăsatul serii.” Mica melodramă este şi ea semnificativă pentru dezvrăjirea de care are parte lumea înconjurătoare: „[…] // Mă deghizasem perfect în mine însămi, / iar tu îţi potriveai măştile toate deodată. / Cu pumnii la tâmple şi coatele / pe genunchi, contemplam neabătuţi / iubirea şiroind pe la geamuri.” Pare că este singura atitudine potrivită, salvatoare: contemplarea, absenţa acţiunii.
Ada Carol a pierdut (a renunţat la) candoarea care marca Declaraţia de dependenţă, cartea anterioară, a câştigat, însă, în luciditate şi… independenţă, ecourilor bacoviene, de exemplu, luându-le locul acelea dinspre Sylvia Plath, chiar dacă vagi, mai puţin lăsate în voia umbrelor depresiei.  O maturitate a creaţiei sale se arată a fi această carte, cu o siguranţă în construcţia discursului ce mă îndeamnă să privesc optimist spre viitoare sa propunere lirică.

Un comentariu:

  1. Ce sa zic?? M-ati coplesit!! O lectura atenta si la fel de incitanta pentru mine ca originalul discutat aici...Cel mai mult ma bucura ca se poate spune ca m-am maturizat, desi dependenta de dragoste ca sursa de inspiratie lirica ramane o boala grea, incurabila :-))

    RăspundețiȘtergere