Corina Monea – îmi iau pantofii, sufletul, rujul, dispar

O poezie în care ludicul îşi arogă locul de prim-solist am găsit în cartea Corinei Monea, din Slatina: îmi iau pantofii, sufletul, rujul, dispar (Editura Rafet, 2017). Un prim-solist provocator, impertinent, lovind din toate direcţiile módele şi modélele, începând cu titlul, în care pantofii (obiectul, materia, dar şi mişcarea ei), sufletul (fiinţa cu emoţiile aferente) şi rujul (masca, înţelesul care ascunde) definesc dintru început aria în care se va desfăşura demersul poetic încărcat de metaforă şi plătind tribut bogat sentimentului. Poeta noastră alcătuieşte un univers paralel, o lume altfel, a spectacolului integrator şi sincretic, în care iubirea e un fel de moarte (şi nu acea atât de prezentă, obsedant adeseori, în lirica feminină, „la petite morte”, cum numesc cu subtilitate francezii orgasmul!) şi moartea e o formă de iubire. Firesc, într-un asemenea concert de eros şi thanatos, fabulosul este la locul lui, concretul se combină cu abstractul, carnavalurile se-ntorc „prin sistemul digestiv al fiorului, / o invazie de şerpi calzi cu degete”, dragostea îşi pune vestă de salvare „într-un uragan venit fără vâsle”, „gurile îşi pun centuri de siguranţă”, cerul este exploatat „cu deltaplane cărnoase” „după ce somnul şi-a descălţat bărcile în port.”

Ars poetica, pe care o căutăm mereu la autorii de poezie serioşi, ar putea fi şi poemul de la pagina 61, intitulat pur şi simplu minţirea, ca formă de artă: „nu aşteptaţi răspunsuri, / nu căutaţi / înţelesuri convenabile, / nu mă trataţi cu naivitate, / nu mă încercaţi ca pe o mare / cu degetul, mint! // sunt eu o întrebare / cu neînţeles obraznic, / o balivernă cu ochi, / scornire de a fi / şi mint!” O întreagă estetică în aceste versuri, în care secole de eseuri şi filosofări  asupra creaţiei artistice se sublimează într-o replică rostită cu un zâmbet ştrengar de un măscărici regal. O lectură atentă la nivelul al doilea face şi din poemul nuanţe, alcool şi alte tangouri tot o artă poetică, de astă dată foarte generoasă cu cititorul.

Odată stabilite toate acestea, Corina Monea îşi vede de spectacolul ei, face cu ochiul spectatorului şi chicoteşte. Îl invită la joc, pe scenă. Nimic nu rezistă la un examen obiectiv, rece, aici nu prea au ce căuta sobrietatea, seriozitatea, ordinea prestabilită. Orice trece în orice, e o lume fluidă în care domneşte incertitudinea, ceva în genul pisicii lui Schrödinger, care e nici-nici şi-şi moartă&vie, „pentru că toţi oamenii / şi păsările, / şi pronumele / sunt captivi jos, / într-un punct nedumerit, / ouat de un semn de întrebare.” (un punct nedumerit). Atunci când „consumul autorizat de iubire / inventează visul cu solzi”, nu e de mirare că bestiarul ne va oferi „oameni / cu păsări pe limbă”, „păsări / cu oameni / în loc de aripi”, „un călcâi cu pleoapă”, „o pasăre / cu gene în locul aripilor, / cu priviri în locul zborului / care de fapt va fi un mare ochi haimana / ouând gerunzii şi pronume neutre”, o „pasăre cu frunze” care, începe să ni se pară firesc, desigur, face un „magnific ou pe jumătatea sâmbure”, de aceea, „port uneori şi acum pe aripi / mirosul de var şi de crud al naşterii”. Ultimele citate sunt din poemul pasăre rug, o viziune originală asupra mitului Păsării Phoenix, virând înspre o dublă natură a fiinţei, un fel de plantanimal, pentru că „din zbor îmi cresc rădăcini, / se înfig în pasta cerului să mă ţină / deasupra” şi „există în sângele meu / fascinaţia focului”.

Pare că avem în faţă Bestiarul din Aberdeen, peste care se suprapun pagini din Cartea minunilor a lui Marco Polo, cu vagi detalii de Hieronymus Bosch, în arhitecturi imaginate de Escher - un spaţiu holografic miraculos, labirintic. Mereu, ca un contrapunct bine temperat, prezenţa îngerului şi metafore luminoase, delicate: „Eu voi veni la tine / cu cămaşa curată ca laptele strecurat. //[…]// mă primeşti lângă pielea ta / pe care apar florile de tei?”, „cu privirle tale, / degete simple de cuvinte ce văd”. Există o metafizică în subsolul acestei creaţii lirice, o convingere că lumea este, totuşi, congruentă şi comprehensibilă, totul e să re-punem toate elementele la locul lor, lucrând cu sârg la un puzzle imens, care acoperă concomitent exteriorul şi interiorul fiinţei, inclusiv mediul înconjurător. Cel mai convingător mi se pare că se aşază cuvintele, în acest sens, în frumosul şi, aparent, atât de simplul poem etic îngerul cal: „ce înger vine / să ia tristeţea unui cal / care ştie că moare? / cine îi deschide grajdul / pe lumea cealaltă? / îngerul-cal? // atunci, / furnica strivită sub talpă / are înger furnică… / corcoduşul uscat se ridică la cer / sub aripă de înger-copac… // trebuie să existe undeva / un Rai la frunzelor, / un Iad la hienelor… // povestea e aceeaşi / cu îngerul ploii, / al pietrelor, / al gândurilor, / al iubirii, / toate mor… // şi totuşi… / când vine îngerul-cal / să aline tristeţea / din oceanul negru de iris?”. Melancolia, care hrăneşte totul, la Corina Monea, printr-un sistem de capilare extins în întregul univers, atinge atât iubirea, în scene benigne de amor („femeie, / ţâşneşte vara din pântecul tău, / mă ard macii pe buze. / mă rătăceşti în sălbăticia ta, / îmblânzeşte-ţi dorinţa //[…] // fiinţă, / tace-mă, / vorbeşte-mă, / inundă-mă şi arde-mă-n tine, / femeie, / în ce lan narcotic m-ai scufundat?”), cât şi moartea („azi nici moartea nu a fost fericită. //[…]// o moarte cu tristeţe în buzunare / nu e de trăit / într-o singură zi. / s-a plictisit şi a plecat.”), atâta vreme cât „călăul / îşi ascute securea / pe fluture”.

În fine, poezia acestui volum de debut matur pare a fi una preponderent egoistă, centrată pe sinele feminin, ceea ce devine reconfortant de vreme ce autoironia şi tandreţea se adaugă drept mărci importante ale unei patimi de a trăi: „darling, zice, / dă-o în paradisul mă-sii de iubire, / mai taie din ea. / ia ceva ascuţit şi retează / pe margini ceva - / fericiri dantelate, / gingăşii mătăsoase, / răsfăţuri spumoase, / prea nu e trist deloc. / nu mai pot, / am problem cu pancreasul /şi cu metafizica. // darling, zic, / se rup singure firele putrede, / nu ai nimic fiziologic / sau existenţial, / te-ai plictisit în prezent. / trage la poartă / plecarea. // îmi iau pantofii, sufletul, rujul, / dispar.” (darling). Spectacolul e gata (poemul este ultimul din carte!), nu se mai aşteaptă aplauzele, „e o încleştare / până la ruperea sângelui, / os lângă os, / cuvânt în cuvânt, / piele pe piele, / rană în rană. // o golire de rest, / o lovire de ape, / înfruntare în patimi, / orbi, / muţi, / născând nopţi.” (ruperea sângelui). Toate drumurile, mai ales cele ale dragostei, duc la acelaşi final, la acelaşi lamento, de astă dată foarte serios: „paradise, paradise, / de ce ai porţile-nchise?” Partenerul de joc nu rezonează, nu este oglindă, este mai degrabă instrument: „mâinile tale / în flăcări de zbor / vin pe trupul / cuvântului meu”, cei doi sunt „necunoscuţi, / neştiuţi / singuri, / străini / împreună…” (hoţi de dor), pentru că întotdeauna între noi e un ascuns doar bănuit, „e ceva neînţeles / ca frumosul nevăzut / al norilor noaptea”, pe care Corina Monea face tot posibilul să ni-l dezvăluie ascunzându-l în cuvinte meşteşugite şi seducătoare.