Va trebui să ignorăm, socot, de-acum, elucubraţiile, răsfăţurile privind „valorile postmoderne” ale unor scrieri, caracterul celor numite aşa nefiind altcumva decât pur şi simplu reacţii curat moderniste, în marja largă a modelului instaurat, la început, de inspiratul Baudelaire (bine hrănit cu spiritul lui Edgar Allan Poe) şi cei ce l-au urmat plini de har şi atitudine, mai cu seamă Rimbaud şi simboliştii Mallarmé şi Valéry. Baudelaire susţinea că arta nu are niciun scop dincolo de ea însăşi. Este autotelică. Nu are nicio obligaţie. Ar trebui să se considere liberă de relaţia auxiliară cu natura şi societatea căreia i-a fost încredinţată de estetica tradiţională, atât în doctrina aristotelică a mimesisului şi a reprezentării naturii. Postmodernismul, de pe aceleaşi baricade, contestă şi relativizează valorile moderne, pune sub îndoială elitele, îmbină expresia autenticului individual cu eclectismul, adoptă pluralismul stilistic, fragmentarea narativă, intertextualitatea şi autoreferenţialitatea, ironia, parodia, pastişa, neagă originalitatea absolută. Postmodernismul înseamnă, astfel, destabilizare narativă, ambiguitate, finaluri deschise şi o multiplicare a vocilor narative. Textele fac trecerea între ficţiune şi realitate fluidă şi insesizabilă, la fel ca între trăire personală a autorului şi pură imaginaţie. Curat Baudelaire! Sau, dacă vreţi, curat Rimbaud, pe bună dreptate considerat precursorul esenţial al avangardei, rebelul literar care a distrus structurile clasice prin vers liber şi proză poetică, prin fragmentare şi juxtapunere pentru a crea straturi complexe de semnificaţie şi a provoca percepţiile cititorilor. Influenţa sa a pavat drumul nu numai către simbolism şi suprarealism, dar şi către aşa-numitul postmodernism.
Paula Bârsan poate fi considerată o autoare postmodernă, după aceste principii noi, chiar rimbaudiană sadea. De ce cartea ei, apărută de curând la Editura Universitară, nu ar putea fi considerată un fel de Illuminations? – şi aici Sinele este învechit, precum în faimoasa formulare a lui Rimbaud, „Eu sunt altul” („Je est un autre”). Pentru Rimbaud, ca şi pentru psihanaliză, a afirma că „Eu sunt altul” înseamnă a recunoaşte că identitatea noastră nu este reductibilă la sinele conştient. Înseamnă a admite că există în noi forţe, gânduri şi dorinţe obscure care scapă controlului raţiunii şi voinţei. „Sinele nu este stăpân în propria sa casă”, ar adăuga Freud. Căci subiectul este locuit, prelucrat de un Altul, acest inconştient, care vorbeşte în interiorul său fără ştirea sa. Rimbaud subliniază, astfel, recunoaşterea alterităţii, a stranietăţii sinelui faţă de sine însuşi. Nimeni nu poate pretinde că are o cunoaştere suficient de completă a identităţii sale: va exista întotdeauna o parte din noi de care rămânem străini. „Eu sunt altul” nu este o observaţie resemnată, ci un strigăt de libertate. Libertatea subiectului care se eliberează de iluziile sinelui, care se aventurează dincolo de limitele conştiinţei. Libertatea poetului, care transgresează normele limbajului pentru a exprima indicibilul. Libertatea fiinţei umane care îndrăzneşte să se confrunte cu propria enigmă şi care găseşte în această confruntare sursa renaşterii perpetue. Declarând „Eu sunt gândit”, Rimbaud întrezăreşte descoperirea lui Lacan (1979 ) despre „fiinţa vorbitoare”, „le parlêtre”. Acest concept crucial este prezentat ca o încercare de a înţelege modul în care limbajul şi inconştientul interacţionează pentru a forma identitatea subiectului conceput.
Aşadar, Paula Bârsan poate nici nu are cum fi altfel decât neConvenţională, spiritul său creator este rob al [re]imaginării lumii dintr-o perspectivă solid hrănită din abstract şi metaforă. S-a observat lesne că vine stilistic dinspre postmodernii George Bacovia şi Ion Barbu, jocul de gol şi plin din retorica sa fiind eminamente provocator, voit incomod tocmai pentru a dezvolta realităţi aparent ascunse spiritului comun. Petre Isachi afirmă, pe bună dreptate, că personalitatea estetică a scriitoarei, care interglosează ironic „pe marginea existenţei”, cu sine şi cu Lumea, cum ar spune Cioran, se află în ştiinţa şi arta de a se apăra de „primejdiile înţelepciunii”, adică de a nu se înstrăina în „asfixia devenirii”, de a evita căderea în abisul melancoliei, al manierismului şi al epigonismului. De fapt, ea scrie despre viaţa de zi cu zi, care însă ascunde sub rutina cotidiană mai mult suferinţă decât bucurie, mai mult abandon decât angajare. Paula Bârsan se revoltă şi scrie, căci „nevoia de a salva ascunde nevoia de a stăpâni”. „Tăceri de năluci, contururi sparte şi umbre ale preamăririi de sine tornadă aşteaptă... Acelaşi spaţiu în prietenie cu minoritatea, alături de cuibul cu salamandre... Obligaţi la apel, au sosit să onoreze.” Textele sale, fundamental reflexive, te acaparează şi te chemă să te aşezi acolo, înlăuntrul lor, să călătoreşti alături de autoare pe meleaguri reale şi imaginare şi să descoperi sensuri ce păreau greu de aflat la o privire superficială. Iar autoarea pare de fiecare dată alta, joacă diverse roluri spre a te desprinde din mrejele convenţiei. „Când exişti fără să fii, dar EȘTI, musteşte savoarea. Cutezanţă este să curgi de la vărsare spre izvor, să dai peste cap emoţia răsărind sentimente chiar şi pentru perfizii ascunşi, la fel ca pentru cei buni, îndrăzneţi în sabia lor cu tăiş dublu.... Imaginea o iubim mult, ca fardul, indispensabil pe chipul defunctului ce zâmbeşte spre putrezit, uitându-l prematur pe viul, doar ascunzându-ne repede sub pânza uscată a negrei lentile polaroid, cât încă nu lăcrimăm, să nu ne expunem oricum.” Reflecţia merge în profunzime, în căutarea unor sensuri care să evite riscul ontologic. „Puterea, act de voinţă şi mare subjugare când moartea este mereu în sfidarea prea indecentă şi luptă, nu e absentă, nu-i pasă de expunerea goliciunii la intervenţia spre a ei salvare. Spoiala e preţuitoare minciunii aflate, prostituţie ascunsă... targă spre degradare. Indiferenţa nu e vidă, dar pare atunci când se retrage, naşte lanţul nepăsării amare, concentric încercuieşte până un timid soare răsare lângă neagra lună plină, sufocată... sângeriul picură în naştere strigăt de prunc... Ruşinea înfloreşte obrazul inocenţei, timiditatea răzbeşte pojghiţa.... Bunul simţ, curajul, cinstea sunt puse la colţ, iar singurătatea nu-i solitudinea neincluderii în laţul plăcerii, preamăririi.”
Este aceasta o carte de recitit, de păstrat pe noptieră, cu riscul, desigur, de a-ţi provoca adesea faste insomnii. „Puterea poate orice când e peşteră pentru muza sleită de pe sofa…” – zice Paula Bârsan şi, zău, chiar are dreptate!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu