Maria Vasilescu, alte figurine de ceară fierbinte
Dacă aş spune că poezia Mariei Vasilescu, în Priveghi la capătul sensului, Editura Vinea, 2025, (după debutul excelent cu Figurina de ceară, Art Creativ, 2021), se supune perechii lirice clasice eros-thanatos, n-aş greşi, dar ar fi simplist şi prea puţin. Avem aici o continuare, la acelaşi nivel reflexiv, a ceea ce numeam altădată tratat de erotica descompunerii. Poemul de deschidere – „M-am născut rădăcină/ într-un negru/ asurzitor/ […]” – m-a trimis instantaneu la întrebarea „ce are viteză mai mare decât viteza luminii?”, al cărei răspuns a fost: „întunericul, pentru că oriunde ajunge lumina, întunericul este deja acolo”. Locuind, născându-te în întuneric – ceea ce chiar nu este decât un adevăr banal –, poţi avea acces la lumină, o poţi cunoaşte nemijlocit în toate formele ei. Şi mai cu seamă poţi cunoaşte umbrele, cântecul, iluziile, visele, care din beznă izbucnesc în lumina cunoaşterii nemijlocite. Rafinamentul limbajului poeziei acesteia vine mai cu seamă din bogăţia de imagini, întâlnirea cuvintelor fiind atent şi mereu semnificativ regizată, totdeauna cu rost, cu iscarea emoţiei şi mai cu seamă a reflecţiei. Fiecare poem este o adevărată bijuterie lirică. Realul se refugiază pe neaşteptate în imaginar, elementele materiale se sublimează în elemente spirituale, uneori transcendentale, în sentimente şi trăiri cathartice. „La hotarul dintre absenţă şi plin/ mai creşte o dimineaţă –// pe braţul ei pâlpâie miop/ când un felinar galben/ când o îmbrăţişare/ rămasă de pază/ la rămăşiţele/ nopţii –/ […]” – totul se întâmplă la un hotar, la capătul sensului, aşa cum am fost preveniţi încă din titlul cărţii. Poeta rămâne să locuiască în spaţiul familiar din cartea excelentului debut, pe urmele unui Camus care crede că e absurd să cauţi sensul vieţii, pentru că omul (oricine) care încearcă va eşua în cele din urmă. Dar el nu se ocupă de o căutare abstractă a sensului, ci de sentimentul absurdului, care apare din conflictul dintre nevoia umană de sens şi tăcerea universului. Această vestală a poeziei, cum o defineam data trecută, face un pas mai departe, astfel că ideea că am putea avea de-a face cu ceva asemănător pisicii lui Schrödinger este foarte pertinentă, socot, o metaforă a iminentei coexistenţe a glasului cu tăcerea, a plinului cu golul, „Aripile vii ale îngerilor/ au fost tăiate/ demult –// […]// demonii îşi flutură mantiile/ simulând violuri perfide/ la capete negre de zi –/ […]”, a morţii cu viaţa [numai trăindu-ne viaţa putem cunoaşte moartea, cum spunea undeva un necunoscut], priveghiul fiind o recapitulare a argumentelor care să dea drept de existenţă Sensului, de a avea un început fără de care nu poate avea un capăt, în final… Poate finalul Sensului înseamnă pierderea sa? Finalul este dovada că Sensul a existat, că a fost, că ne-a condus cumva undeva. Maria Vasilescu îi acceptă existenţa doar ca să-i poată accepta capătul, locul în care, precum paznicul din Vor dem Gesetz (În faţa legii), povestirea lui Kafka, supraveghează intrarea (sau, aici, ieşirea?) din Sens. Ne aşteptăm să o auzim spunându-ne: „Nimeni în afară de tine n-avea dreptul să intre aici, căci poarta asta era făcută numai pentru tine; acum plec şi o încui.” Se păstrează ambiguitatea – dacă am fost ori nu înlăuntrul Sensului. Iar paznicul de aici îşi expune soarta nemiloasă: „Singurătatea creşte în mine/ ca o gheară –// mai trece un prag/ ultimul poate/ şi iese să prade un vis –// dar visul e roşu/ şi arde/ nu-i pasă de zidul de cenuşă/ care creşte în spatele lui –// aş vrea să te strig/ dar tu eşti/ şi focul şi cenuşa”. Dualitatea existenţei domină întregul volum, spirit şi materie, sens şi lipsă de sens, căutare şi pierdere a lui sunt prezente peste tot, mai explicit sau mai ascuns: „Eu sunt o întâmplare/ de sânge –// cu o gheară înfiptă/ în trup/ zic oamenii/ în cuvânt/ zice Dumnezeu// şi oamenii au dreptate/ şi Dumnezeu are dreptate –// de la începutul drumului/ şi până la sfârşitul nopţii/ gheara eşti tu –// o libertate ascunsă/ din care mă pot îmbăta/ cu singurul aer// de respirat”. Cam asta se întâmplă, în general, în secţiunea Cineva pleacă, apoi „noaptea/ face o pauză/ şi moare” şi urmează o a doua secţiune, Cineva rămâne, unde „fiecare femeie din mine/ iese de trei ori pe zi/ să caute cerul”, iar „rana paradisului/ niciodată închisă” e semn al neantului tot mai prezent, pe când „În luntrea rămasă fără vâslaş/ […]// viul se întinde de-acum/ galben ca miere/ de pe un mal/ pe celălalt”, iar „eu –// privire neterminată/ asupra lumii”. Cu toate acestea, Charon absent fiind de pe malurile Styxului, universul este „crăpat şi gol”, „cerurile îşi închid fereastra/ se pregătesc de fierbinţeala/ tăcerii”, „treptele/ mereu altele/ se desfac/ ca într-un evantai/ ţinut de o mână străină –// […]”. Astfel că „Sunt în ţipăt/ ai cărui paşi aleargă/ nesimetric/ dintr-o ureche în alta –// […]” – ar putea fi o definiţie a sinelui dominat de haosul interior supus, fără voie şi fără speranţă, haosului exterior, al lumii ce-şi caută zadarnic Sensul. Dar, ca şi Camus, poeta nu explorează pentru o căutare abstractă a sensului, ci constată un perpetuu sentiment al absurdului, care apare, iată, din conflictul între nevoia umană de sens şi tăcerea universului.
O carte cu poeme eminamente existenţialiste adevărată,
profundă, strălucitoare mai peste tot, provocatoare întrutotul la reflecţie
asupra existenţei celui care citeşte, asupra rosturilor existenţei sale în
această lume. Eros şi mai ales thanatos, lumină şi mai ales întuneric, trezire
şi veghe, pierdere şi mai cu seamă câştig este acest Priveghi la capătul sensului al unei magice vestale a poeziei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu