Aura Christi – Treptele fericiţilor

 

Divinul ca miracol al sinelui

    Pace şi abandon benefic în îmbrăţişarea naturii divine oferă Aura Christi încă de pe prima treaptă-secţiune a cărţii, Elegii pentru Mama. Pot adăuga amprenta nostalgiei, care-i formă inerentă din orice stare elegiacă. Citind „Totul începe cu adevărat/ când nimic nu mai e de făcut” mă duce imediat gândul la afirmaţia ludică şi lucidă cum că „omul are două vieţi; cea de-a doua începe atunci când constată că are numai una”. La poeta de faţă viziunea este din aceeaşi zonă a pozitivului, poemul ce deschide cartea ilustrând un ciclu al renaşterii, ceva de tip samsara: „Se răsuceşte ceva în lut// ca un şarpe în pietre trezit;/ loveşte coaja vieţii rar, apăsat/ şi ferm, ca puiul unui ou/ pe marginea unui cuib sfâşiat.” Foarte potrivit temei declarate, de altfel, şi continuat, ca ton şi substanţă, în paginile următoare. Ni se oferă ritmuri aşezate, calme, „seara se prelinge/ din mâna lui Dumnezeu” „şi păsări atente abia te ating/ zigzagat şi dulce”. Prezenţa continuă a transcendentului este firească, face parte din peisajul şi limbajul comunicării comune, e o treaptă a fericiţilor (şi fericirilor) din „matricea vieţii” – „văd cum legeni, Doamne,/ mesteceni, egrete ce-au năucit/ văzduhul de atâtea ori” ori „Ridică-te şi mergi. Ridică-te/ cum se înalţă dimineaţa/ din tâmple şi focuri, miresme.” Este, astfel, la locul ei şi înclinaţia spre sunetul discret şi constant de lamento al celor mai multe dintre poemele acestei secţiuni: „Copilul cui, Doamne, am rămas/ aici? E noapte-n miresme,/ danaide şi vârfuri, şi ape…/ Na trecut nici un ceas/ de când.. O Doamne, unde e/ mama? Mama mea unde e?/ Printre brazi liniştea urcă,/ tot urcă arhangheli la cer/ şi cât ai clipi îmi răspunde…”. Nimic nu este care să ne surprindă dincolo de aşteptările unei lecturi de tip intens muzical, coerent, plăcut şi mai ales profund ataşat liricului înalt: „Frigul se retrage. Ia-ţi trupul! Ascultă:/ ia-ţi trupul înapoi, în acelaşi tipar…/ Totul e limpede şi nu e niciun hotar// […] Totul e din ce în ce mai limpede: trăim/ între lumi. Da, trăim între lumi…”

Vibraţia versului, va constata cititorul atent, este asemenea aceleia a unei nocturne de Chopin, incluzând contrapunctul ce conduce la o armonie a contrariilor. A contrariilor din lăuntrul fiinţei, desigur. Treapta a doua a cărţii, Utrenii şi vecernii, arată mai clar accentul respectiv, ziua şi noaptea fiind dedicate aceluiaşi scop de împlinire a sinelui prin cunoaştere şi mai cu seamă revelaţie. Cele două Laude alese din totalul de şapte sunt de la începutul nopţii – vecernia – şi de la sfârşitul ei – utrenia, astfel că ni se oferă atât prilejul de a mulţumi lui Dumnezeu pentru ziua ce a trecut şi de a cere ajutor pentru noaptea ce urmează, cât şi ocazia de a mulţumi Lui pentru odihna nopţii şi a cere ajutorul pentru ziua ce începe. Pentru Aura Christi e „Un joc totul parcă: te văd/ pretutindeni, te simt cum aş respira. Mireasma-ţi divină/ o adulmec. Aburul ţi-l simt: e/ acelaşi şi altul mereu. În vis/ sau aievea, te rog, arată-te!” Popasul evanghelic este al odihnei şi al descoperiri unei păcii paradisiace, unei păci a regăsirii şi împlinirii de sine, „Inima mea presimte când tu/ te regăseşti, brusc, adânc,/ acasă, în bezna-i dulce,/ unde râd şi tac, şi plâng// când fiinţa-mi toată e/ întoarsă deodată spre tine.” Sau: „Şi iarăşi nevoia de tine/ spre mine însămi definitiv/ încet de tot mă întoarce.” Seninul domină această treaptă a devenirii, întrebările au totdeauna un răspuns: „Drumul le află pe toate cum ai trage aer în piept./ Mierla respiră şi umbra, simplitatea şi zborul:/ Apa le recunoaşte pe toate în exilul ei: ulciorul.”

Tot noaptea este gazdă secţiunii a treia a cărţii, Trepte. Dar nu o noapte a beznei, ci o noapte a reflecţiei şi a revelaţiei luminoase. „Când te trezeşti peste noapte/ stăpânul unui imperiu/ şi graniţele fiinţei sunt/ lărgite – cât ai clipi – de tot,/ […] // Totul prinde un înţeles.”. Poemele au acelaşi ton de litanie, de ectenie care cheamă, convoacă cititorul să participe la dezvăluirea divinului, să asculte „o melodie care aduce/ liniştea în suflet şi fluturi,/ când apari din magmele nopţii/ şi anii mi-i aduni şi-i scuturi,// o, mamă.”  Metafora relevantă îşi arată mai mult ca oriunde aici bogăţia şi strălucirea: „Sunt, mamă, iarba în care greierii/ scoşi din minţi au uitat să se culce.// Poate, sunt valul izbit de malul muşcat/ de alge, crepuscul, uitare şi ape,/ brusc, întors spre-adâncimi luminate,/ unde vin, în stoluri, să se adape// păsări – copii de suflet ai aerului.” Pacea s-a-nstăpânit peste fire, „Să stai în livadă/ pe aripa serii/ iubind corcoduşii/ aprinşi ai verii.// Să respiri, să numeri/ fluturi plutind/ spre răsărit din coamă/ în coamă, azur şi gând.// Să fii, pur şi simplu.”

Cartea Aurei Christi este chiar ceea ce spune prin titlul ei: invitaţie de nerefuzat la o călătorie miraculoasă pe Treptele fericiţilor întru Credinţă, o călătorie spre lumină şi pace, spre Iubire.

Oana Mioara ARHIP – Gambit la timp

 

Canonul Arhip sau imnul încântării

Aşezată temeinic în aria versului eliberat de constrângeri prozodice  stricte, autoarea caută o soluţie de continuitate în care să locuiască lejer, în vederea unui avantaj liric ulterior. Demers ratat, de vreme ce „aleargă în galop şi spume caii/ când timpul le aşterne moarte/ în lumea-n care mor şi craii”. Totul este de vânzare, totul se cumpără, atâta timp cât „noi trăim netrăitul”, „noi iubim neiubitul”, „se cumpără timp/ nu mai e de mirare/ se cumpără timp/ crea-i preţul la soare?” Ceea ce este câştig sigur în această alcătuire lirică se numeşte ritm, vibraţie subjugantă, cadenţă şi mai cu seamă iteraţii multiple, ce subliniază starea de fapt sau starea de suflet. Sonorităţi imnice te cheamă la încântare: „pe aurul greu/ de pe mâna nedreaptă/ goneşte arcaşul/ săgeta-i arată/ o altă o altă/ o cealaltă altă/ în cercuri polară/ prea-rece/ uşoară/ din foamea mirării / afară…/ porterul de fată”, şi aşa continuă adesea, spre a crea spaţii ale seninătăţii chiar în situaţii neguroase, când „vai noaptea/ carul marii mirări/ poveşti risipeşte”. Poeta alcătuieşte pas cu pas, vers cu vers, poezie cu poezie un puzzle de semnificaţii ale trăirilor interioare şi dă mereu seama de puritatea şi profunzimea emoţiei: „am ştiut că prin rănile deschise/ lumina va miji curcubeie// am ştiut că numai dintr-o durere mare/ se va ivi liniştitoarea bucurie/ ca un scâncet de copil/ zămislit cum se cuvine”. Melancoliile cheamă în ajutor spaţii ce pot fi senine: „în cerul meu e loc cât lumea/ ecou de-al albastrului târziu/ şi-aş arăta mirare răsăritul/ da-i morganatic şi-i târziu // […]//în cerul meu e loc cât lumea/ ici-colo doar comete iluzorii/ o linişte se lasă de-nserare/ cobor din cerul meu // vin norii”. Melancoliile sunt, de fapt, surse de cercetare a vieţii interioare, dar sunt şi refugiu când apar „umbra din mine”, „cenuşa pasului gingaş”, „înfrigurate căi/ sub tălpile grele”, „căldură cu dinţi/ măduvă uscată/ irosire apăsată/ de murmur/ în pustiu// pe malurile lumilor/ uimire/ teamă/ nelinişti/ potop”. Tot realul ce se străduieşte să ni se arate este, întrutotul, magic, aparţine unor lumi paralele, în care orice este posibil, semnele şi semnificaţiile vin dinspre toate lucrurile şi locurile unor naturi înconjurătoare care au viaţă proprie şi ne trăiesc chiar şi vieţile noastre. Până şi erosul, destul de  discret, mai degrabă rece, acolo îşi are sursa, acolo se ascunde: „ţi-aş spune ceva/ să-şi fie de lună/ să-şi fie de soare/ pe timp de furtună”, dar şi „să nu m-aştepţi când se deschide cerut/ să bei din setea-ţi până la genunchi/ să te hrăneşti cu rugineşte fierul/ din oxigenul sângelui pe trunchi”). Realul în care ne aşezăm, ni se demonstrează fără de tăgadă, este o rană, „un duel de nebuni/între lumi peste lumi/ sângerând de-nţeles/ astăzi ies şi iar ies/ la o luptă astrală/ sublimată cabală”. O carte de cântare şi încântare, un gambit în care, dacă se sacrifică secunda, se câştigă veşnicia.

Daniela GIFU – Păcatul neliniştii

 

Vibrato – Eros şi Logos

Iată aici o carte a absenţelor, neliniştea – absenţa liniştii, a calmului – nu înseamnă prezenţa zgomotului, ci tensiunea aşteptării lui, aşteptarea unei sosiri, unei întâlniri, unei re-găsiri. Singurul zgomot este Logosul care deschide căile de comunicare într-un calendar de simboluri şi credinţe. Poeta îşi spune păsul, îşi clamează şi calmează suferinţa perpetuă şi îşi inventează răspunsul aşteptat de la un partener. Dialogul este, astfel, mai degrabă cu sine, cu un celălalt dinăuntru, pus să joace un rol cu replici strict definite. Dramatizarea are rol de acceptare a capcanei singurătăţii ca loc în care siguranţa pare că domneşte. În condiţiile în care avem „inimile vătămate de înşelăciunile întrupate ale trecutului” şi „Senzaţia unei căderi printre râpe tot mai adânci, în care conştiinţa se rafinează ca un fir de lumină deşteptător la căinţă”, comunicarea există doar ca o înstrăinare, răspunsul este numai mimarea unui eros imaginar. Un alter-ego oferă răspunsul aşteptat: „Îţi chem inima, îmbobocită, să se lase răsfăţată” şi „Cu tine pot înfrunta până şi demonul desfrânării.” Vibraţia erotică se dezvoltă odată cu trecerea timpului – lunilor anului, tehnic vorbind, cum se desfăşoară textul liric –, „Până şi mintea, ce-şi autocenzura pornirile lumeşti, s-a deschis asemenea crinului trezit de hârjoana pisoilor vagabonzi, ce poposesc în ograda casei tale.” Ea se lasă în voia visului: „Cu ultimele frânturi de putere reuşesc să mă furişez în braţele tale. Mă abandonez alintului lor.” El [alter-ego] se oferă ca salvare pe calea divinului: „două inimi pustiite, mocnind pe acordurile vântului Văii Plângerii Ierusalimului. [...] Pe Crucea Iubirii ele îşi jură vindecarea împreună, căutând să nu se abată de la dâra de Lumină lăsată de îngeri, perceptibilă doar de cei aleşi…” Nici nu mai părăseşte iluzia iscată de inebranlabila nelinişte a păcatului imaginat. Daniela Gifu reuşeşte, lesne, să definească personajele, Logosul este mijlocul prin care cele două Eu-ri se definesc, ritmurile intime al discursului fac diferenţa. Ea este languroasă şi dedată metaforei semnificative, unei melancolii subterane („Îmbătată de o neaşteptată fericire, alung gândurile răuvoitoare. Fiindcă sufletul meu nu se mai simte singur. Am scris primul cânt de înserare a inimilor noastre, ghemuită pe malul lacului secat de tăcerea îndelungatei aşteptări.”), El vine dinspre contemplarea de genul Cântării Cântărilor, versul său are o patină imnică („Acum la această povăţuitoare vârstă, aş dansa cu tine neîntrerupt. Braţele noastre s-ar preschimba în aripi de înger. Raţiunea face eforturi să nu te sufoce, prea dulce fiinţă, atât de mult-aşteptată. Nu îndrăzneşte să se întregească în realitatea revelatoare. Dincolo de conştiinţa unui destin, fericirea e atât de vie! Fi-vom binecuvântaţi!”). Imnicul este, de fapt, prezent în subterana Logosului dominant. Dar schimbul de replici se face de-o parte şi de alta a oglinzii, ca într-un fel de lume a lui Alice; Ea şi El nu par a se auzi, doar îşi citesc cuvintele pe buze, numai peisajul le este familiar, se privesc şi cuvântează spre a mima păcatul. El este categoric: „Ne regăsim într-o realitate deplină şi concretă, unde totul pare că are un ritm previzibil pentru cei ce îndrăznesc să creadă că poate mâine va fi altfel.” Ea acceptă iluzia: „Îmbrăţişarăm pământul. Mă priveşti cum mă rotesc orbită-n jurul tău şi mi-e bine. Zâmbim uluiţi de lăcomia noastră. Fiori de beţie grăbiţi de atingerea ameţitoare. Repet mereu, fără glas, numele duhului ce mi-a mângâiat împovărarea.” Lectura acestei alcătuiri lirice pline de farmec, inspirat aşezată calendaristic – din martie până în februarie –, se cuvine făcută sub influenţa unui fundal muzical baroc, pe-nserat, în faţa unui şemineu… Astfel emoţia va putea fi trăită deplin, în toată splendoarea sentimentului de împlinire interioară.

Ecaterina Botoncea - Poveşti pe o pânză de in. De vorbă cu Hipocrate

 

Poveşti despre bucuria de a trăi

 

La editura Bibliotheca din Târgovişte apar destule cărţi de noptieră! Una dintre ele este semnată de Ecaterina Botoncea şi se numeşte, sugestiv, Poveşti pe o pânză de in. De vorbă cu Hipocrate. A obţinut şi „Marele premiu Cartea anului 2024”  la Festivalului Internaţional „Vrancea Literară”, în 2024. Este aceasta o călătorie într-un trecut familiar multora dintre noi, autoarea chiar fiind o călătoare pasionată, mai cu seamă către locuri sfinte – Ierusalim, Roma, Santiago de Compostela – (a şi publicat o carte cu puternice accente diaristice, Camino, drumul spre lumină. Din jurnalul unui medic anestezist, în 2018), dar nu numai. „Pelerinul este un căutător, poate chiar un alchimist spiritual în căutarea Luminii aurite de îngeri şi sfinţi, dar mai ales de cuvântul Mântuitorului.” – scrie în textul mai degrabă eseistic Pelerinul şi Calea. Magia povestirii, însă, cu poetica ei, domină şi de această dată textele sale tematice, inspirate mai ales din mediul medical, amintiri modelatoare recuperate dintr-un trecut care nu poate fi (şi nu trebuie!) uitat. În povestiri, este invocat (şi evocat), evident, întemeietorul Şcolii Hipocratice de Medicină şi al codexului moral al medicilor din totdeauna. Reînviind în imaginar personalitatea lui Hipocrate, i se adresează direct, ca unui prieten şi învăţător, într-un dialog peste secole. Cunoscut din copilărie („Te iubeam, dragul meu Hipocrate. De când mă ştiu, te-am simţit ca pe un frate mai mare. […] Câteodată mă simţeam un învăţăcel în lumea iniţierii din templele antice”), el o susţine la nivel psihic în momentele de cumpănă ca medic anestezist. Odată stabilită convenţia, „fratele mai mare” este nu doar ascultător, ci şi participant la întâmplările cotidiene ale specialistului angajat în salvarea de vieţi – „Hei, ce faci prietene, vreau să vorbim!” Povestirile conţin multe scene de acest fel, destule drame ale bolnavilor internaţi la Terapie intensivă, unde a lucrat multă vreme autoarea; ele ne aduc în atenţie, cu delicateţea nostalgiei şi a semnificaţiei etice, şi personaje semnificative, în primul rând bunica (şi casa bunicilor, care „era pentru mine o sursă nesfârşită de bucurie”), părinţii, apoi „doamna cu pălărie şi mărgele roz”, profesoara de înot, sau bătrâna Sofia ori Ilincuţa, alte şi alte fiinţe care au participat la formarea personalităţii autoarei în copilărie, adolescenţă, tinereţe. Mereu este prezent cel ales: „te întreb pe tine, prietene Hipocrate, miracolele au legătură cu logica, cu raţiunea? Suntem noi cei care ne conducem destinul prin ramificaţiile conştiente sau subconştiente ale minţii noastre, ne deschidem sau închidem singuri nişte uşi, în aşa fel încât miracolul devine o iluzie împlinită, sau avem mesageri?” Interogaţia este în mare măsură retorică, desigur, asemenea intervenţii apar adesea în textul povestirilor, ele dau seama de semnificaţiile unei reflecţii continue asupra sensurilor existenţei, rosturilor ei. Metafora dinspre finalul cărţii – „Masa de operaţie poate semăna cu un altar, iar somnul anestezic, o călătorie prin străfundurile fiinţei…” –, cu nişte cuvinte de încheiere – „Şi dacă vă spun că masa mirosea a mir…?” – dă întreaga măsură a po(i)eticii acestei seducătoare alcătuiri cu excelente accente lirice, care, dacă stilistic poate aminti de le nouveau roman, (mai degrabă Marguerite Duras, decât Nathalie Sarraute…), este greu încadrabilă în contextul concertului prozei contemporane. O carte de noptieră pentru că este o carte despre bucuria de a trăi.

Matei Georgescu - Gândesc, deci nu exist. 101 dulcezenii de acrit mintea

 

Editura Cartea Daath, 2010

 

Iată o carte-obiect provocatoare şi deliberat au rébours pentru contemporani, plină de afirmaţii cu care nu prea ai încotro să nu fii de acord, dacă te uiţi foarte atent înlăuntrul tău, aşa cum, de pildă, s-ar uita abisul lui Nietzsche. Avem obiceiul de a ne tot întreba despre motivele existenţei noastre, despre rosturile care ne cer să fim şi să credem şi aşa tot mereu, în fiecare zi. Ce caut eu aici? – îmi spun, adesea fără să recunosc public îndoiala care mă cuprinde. Psihoterapeutul formator Matei Georgescu face terapie cu pacientul-cititor invitându-l la o porţie de poezie – e o terapie lirică, aş spune, după ştiinţa mea, foarte eficientă, dacă o accepţi deschis. Profesionistul ştie foarte bine ce face! Minimalismul expresiei oferă posibilitatea maximizării interogaţiei interioare a pacientului-cititor. „Realitatea e simplă, lumea e complicată./ Mintea noastră e ca lumea./ De aceea, pentru a regăsi simplitatea e suficient să te tâmpeşti.” (O minte ca lumea) Ironia este o altă caracteristică ce vine tot dinspre acel răspăr omniprezent în textele volumului. Nu lipseşte, cum este firesc, reflecţia filosofică, cu precădere de origine orientală, însoţită, agrementată de jocurile de cuvinte cu rost, cu sens, lipsite de orice gratuitate: „Cei care se roagă îşi coboară mintea în inimă./ Sunt inimoşi./ Cei care fac ştiinţă îşi ridică inima în minte./ Sunt mintoşi./ Cei care fac zazen îşi lasă mintea şi inima pe loc./ Nu se ştie ce sunt.” (Minte şi inimă) Ca să nu ne pierdem în ignoranţă, trebuie să ştim că zazenul nu este nici raţionament, nici teorie, nici idee. Nu este o cunoaştere destinată creierului, este doar o practică, un veritabil acces la fericire, la pace şi la libertate înterioară, cf. maestrului Kodo Sawaki. Provocarea lui Matei Georgescu este spre o armonie a posturii cu respiraţia, pentru a ne întoarce chiar la originea vieţii. Pe alocuri, este mai explicit: „În jurul acestor cuvinte se află fundamentul lor:/ hârtia nescrisă, de neînţeles./ În jurul acestor gânduri se află sursa lor:/ liniştea mentală, de neauzit./ Nici cuvânt,/ nici gând.../ De neînţeles,/ de neauzit.” (Nici gând) Şi concluzia este evidentă: „Cu cât vrei să schimbi lumea, cu atât nu te poţi trăi pe tine.” Afirmaţia din prefaţă înţeleptului nostru Ioan Gyuri Pascu defineşte clar valorile acestei cărţi-obiect: „Eu văd evoluţia spirituală ca pe o implozie ce va deveni mai apoi explozie de Lumină pentru cei din jur. Cerul pe care-l căutăm în afară este întâi şi-ntâi înlăuntrul nostru. Găsindu-l îi vom putea vedea proiecţia în exterior, în acel exterior pe care interiorul îl va fi creat.” Dulcezeniile lui Matei Georgescu pare că ne acresc mintea, dar, de fapt, ne provoacă să căutăm pacea interioară, viaţa adevărată cu noi înşine, cu sentimentele şi emoţiile adevărate. Greu, desigur, dar poate că merită o lectură cu rost.

 

 

 

Amelia Stănescu - Singurătăţi de împrumut

 

 
Secretul acestei alcătuiri lirice este călătoria discretă, aproape secretă, către sine. Costumul pe care-l îmbracă spre a-şi interpreta rolul artista de faţă (altădată i s-a spus „mască”) este declarat de împrumut, este fie un petic de cer („Eu reinventam dorinţa/ până îi găseam o fereastră/ spre cer.”), fie o foaie de hârtie („Iei o foaie de hârtie/ şi aştepţi inspiraţia./ Iei o foaie de hârtie/ şi aştepţi/ inspiraţia/ şi aştepţi inspiraţia./ şi aştepţi./ nici nu mai ştii ce sau pe cine aştepţi.”), fie cine mai ştie ce, doar-doar va prinde „ultimul tren spre fericire.” (Mai ales dacă „Să fii fericit poate fi o aventură... interesantă”…). Zadarnic. Fiecare poem este o demonstraţie a ratării, a eşecului, a ideii străvechi cum că nu atingerea scopului contează, ci calea urmată înspre el. Iar calea Ameliei Stănescu este foarte bogată şi provocatoare. Împrumutul de singurătăţi este, de fapt, o asumare benefică a însingurării, a reflecţiei asupra lumii şi locului fiinţelor umane înlăuntrul ei. Evident, „Nu găseşti niciun martor serios/ care să-ţi vorbească despre rolul lor pe aici./ Toţi îşi dau cu presupusul.” Şi totuşi, o bibliotecă de sentimente se deschide unei lecturi amoroase (v. „Fragments d'un discours amoureux” – unde cititorul are propria lectură a textului, îl rescrie pentru sine, iar autorul nu mai este singurul garant al sensului operei sale), intimidante pe alocuri şi tocmai de aceea inerent adictive. Numindu-le „de împrumut”, singurătăţile se dovedesc a fi mai degrabă simulări spre a face proba experienţei clipei de absenţă a unui Celălalt, proba ieşirii din realitatea zilei „pe uşa din dos”, părăsirii fără succes a peisajului cotidian cu „prea multă dezordine în casă/ cărţile stau răvăşite pe duşumeaua/ bunicilor/ fotografiile îngână/ momentele lor depăşite”. Iluzia merge dincolo de orizont, în poemul cea mai frumoasă singurătate ni se spune: „cu tine/ iubesc până la limita gândului/ până la pragul de sus al limbajului/ simt rarefierea cuvintelor/ şi ultimii tăi paşi, tăcerea adiacentă/ cu tine am trăit/ cea mai frumoasă despărţire/ în fiecare zi/ până se năşteau din nou constelaţii/ şi se umplea clandestin/ cerul/ de stele.” Asta poate fi „cea mai frumoasă dintre/ lumile imaginate”, dar atât, melancolia îţi permite să ţi se pară că locuieşti aici, „într-o casă mare/ cu pereţii de sticlă/ văd lacul, văd cerul şi păsările/ care unesc nevoia de speranţă”, dar „o clipă doar separă minutul de acum/ de următorul/ pe care, poate, nu îl vei afla/ niciodată.” Toate poemele cărţii acesteia dau seamă de balansul continuu între ceea ce îmi imaginez că este şi ceea ce este cu adevărat – dacă nu cumva adevărul stă în ceea ce simt şi nu în ceea ce văd... Ambiguitatea pe care o păstrează autoarea te face pe tine, cititorule, să alegi ba o cale, ba alta de a înţelege ce se-ntâmplă. Dar niciodată adevărul nu va fi accesibil, de unde refugiul în vis, în iluzie: „în interiorul fiecăruia e/ o industrie de vise, trucuri fabuloase/ abracadabrante”, „şi totuşi/ lumea pare frumoasă/ ar trebui să oprim timpul pentru un vers copleşitor/ să gândim un poem-descântec pentru fratele geamăn/ pentru sufletul nostru pereche/ un poem pentru cel care îţi vinde iluzii/ pentru fiecare zâmbet plătit în avans/ ai credit la băncile de fabricat starea de bine/ de azi de demult de apoi.” Amelia Stănescu nu oferă soluţii, ea oferă acces la emoţii care dor, ea oferă secţionări ale sufletului lipsite de vreun sentiment al milei, al protecţiei – asta sunt, acesta eşti, împacă-te cu suferinţa, din ea nu poţi ieşi decât imaginându-te prins în capcana singurătăţii… Avem aici invitaţia de a renunţa la zbor pentru siguranţa coliviei? Poate… Uneori avem de ales… Ea stă de vorbă cu sinele creator: „ai crezut c-ai adormit dar de fapt visai cu ochii deschişi/ că ai scris/ vers după vers nu te mai puteai opri/ degetele trimiteau durerea spre braţ/ braţul spre antebraţ antebraţul spre umăr/ şi tot aşa până când durerea te copleşea/ în fine ştiai că visezi”, dar „Ce faci când te plictiseşti:/ ţii ochii închişi şi visezi/ te aşezi pe o bancă în parc/ laşi apa să te plouă/ laşi toate amintirile să treacă”. Vraja sub care te ţine versul Ameliei Stănescu este aceasta, a universului increat, de mister barbian – nu ai cum să-ţi apropriezi singurătatea, trăieşti în iluzia împrumutului, iluzia posesiunii, dar când îmbrăţişezi nimicul afli realitatea vagului, absenţa: „plaja poate fi la fel de pustie şi cu tine/ în realitate/ sau pe uşa din dos/ noaptea/ atunci când vrei să prinzi/ oricare tren spre fericire // constaţi că toate destinaţiile/ nu sunt altceva/ decât/ castele de nisip/ la poarta sărutului”. Ar fi superfluu să remarc şi eu, cum au făcut-o alţii, vitalitatea stilului metaforic, muzicalitatea subterană a expresiei, forţa sugestiei care acaparează, care cheamă mai degrabă să asculţi cu ochii închişi decât să citeşti tu însuţi vers cu vers. Dacă vreau să împrumut şi eu singurătăţi de la autoare, cer prea mult?