Ecaterina Botoncea - Poveşti pe o pânză de in. De vorbă cu Hipocrate

 

Poveşti despre bucuria de a trăi

 

La editura Bibliotheca din Târgovişte apar destule cărţi de noptieră! Una dintre ele este semnată de Ecaterina Botoncea şi se numeşte, sugestiv, Poveşti pe o pânză de in. De vorbă cu Hipocrate. A obţinut şi „Marele premiu Cartea anului 2024”  la Festivalului Internaţional „Vrancea Literară”, în 2024. Este aceasta o călătorie într-un trecut familiar multora dintre noi, autoarea chiar fiind o călătoare pasionată, mai cu seamă către locuri sfinte – Ierusalim, Roma, Santiago de Compostela – (a şi publicat o carte cu puternice accente diaristice, Camino, drumul spre lumină. Din jurnalul unui medic anestezist, în 2018), dar nu numai. „Pelerinul este un căutător, poate chiar un alchimist spiritual în căutarea Luminii aurite de îngeri şi sfinţi, dar mai ales de cuvântul Mântuitorului.” – scrie în textul mai degrabă eseistic Pelerinul şi Calea. Magia povestirii, însă, cu poetica ei, domină şi de această dată textele sale tematice, inspirate mai ales din mediul medical, amintiri modelatoare recuperate dintr-un trecut care nu poate fi (şi nu trebuie!) uitat. În povestiri, este invocat (şi evocat), evident, întemeietorul Şcolii Hipocratice de Medicină şi al codexului moral al medicilor din totdeauna. Reînviind în imaginar personalitatea lui Hipocrate, i se adresează direct, ca unui prieten şi învăţător, într-un dialog peste secole. Cunoscut din copilărie („Te iubeam, dragul meu Hipocrate. De când mă ştiu, te-am simţit ca pe un frate mai mare. […] Câteodată mă simţeam un învăţăcel în lumea iniţierii din templele antice”), el o susţine la nivel psihic în momentele de cumpănă ca medic anestezist. Odată stabilită convenţia, „fratele mai mare” este nu doar ascultător, ci şi participant la întâmplările cotidiene ale specialistului angajat în salvarea de vieţi – „Hei, ce faci prietene, vreau să vorbim!” Povestirile conţin multe scene de acest fel, destule drame ale bolnavilor internaţi la Terapie intensivă, unde a lucrat multă vreme autoarea; ele ne aduc în atenţie, cu delicateţea nostalgiei şi a semnificaţiei etice, şi personaje semnificative, în primul rând bunica (şi casa bunicilor, care „era pentru mine o sursă nesfârşită de bucurie”), părinţii, apoi „doamna cu pălărie şi mărgele roz”, profesoara de înot, sau bătrâna Sofia ori Ilincuţa, alte şi alte fiinţe care au participat la formarea personalităţii autoarei în copilărie, adolescenţă, tinereţe. Mereu este prezent cel ales: „te întreb pe tine, prietene Hipocrate, miracolele au legătură cu logica, cu raţiunea? Suntem noi cei care ne conducem destinul prin ramificaţiile conştiente sau subconştiente ale minţii noastre, ne deschidem sau închidem singuri nişte uşi, în aşa fel încât miracolul devine o iluzie împlinită, sau avem mesageri?” Interogaţia este în mare măsură retorică, desigur, asemenea intervenţii apar adesea în textul povestirilor, ele dau seama de semnificaţiile unei reflecţii continue asupra sensurilor existenţei, rosturilor ei. Metafora dinspre finalul cărţii – „Masa de operaţie poate semăna cu un altar, iar somnul anestezic, o călătorie prin străfundurile fiinţei…” –, cu nişte cuvinte de încheiere – „Şi dacă vă spun că masa mirosea a mir…?” – dă întreaga măsură a po(i)eticii acestei seducătoare alcătuiri cu excelente accente lirice, care, dacă stilistic poate aminti de le nouveau roman, (mai degrabă Marguerite Duras, decât Nathalie Sarraute…), este greu încadrabilă în contextul concertului prozei contemporane. O carte de noptieră pentru că este o carte despre bucuria de a trăi.