Mirel Lazăr - Interior cu lumină filtrată

 

 

Gestul poetic şi epica amănuntului

 

Dacă poezia este creatoare de dependenţă, poetul Mirel Lazăr este un posedat lipsit de şansa vindecării! Aparent, lirismul său pare indirect, susţinut de o lume domestică, dar tocmai acest lucru îi face mărturia accesibilă, bogată şi convingătoare. „Am visat că am făcut/ o poezie în vis chiar la/ capătul somnului” - declară cu sinceritate, dar întâmplarea, asemănătoare cu aceea povestită de Samuel Coleridge (care susţinea că a aflat toată povestea poeziei Kubla Khan într-un vis, dar a fost întrerupt de un vizitator din Porlock în timp ce o scria; Kubla Khan n-a fost niciodată terminată), îl conduce la o reflecţie interesantă: „nu lăsa poezia afară/ e un tovarăş de nădejde/ la drum”, fiind aici şi o adevărată ars poetica, întrucât „Cred că era o poezie frumoasă/ dar uite că m-am trezit/ şi nu mai ştiu să o scriu”. Pe de altă parte, realul este văzut prin lentila epică a detaliului, „Zăpada a căzut de pe cornişă/ Întâi s-a aplecat uşor/ să vadă ce-i dedesubt”, „Ghimpele a intrat în piele/ acum iar sângele ştie/ şi iese încet ca o mărgea rubinie/ Nu se opreşte/ se prelinge pe braţ/ E sângele nou, împins prin aortă/ ori sângele vechi, obosit/ dintr-o venă?”, dar tehnica poetului tot la o reflecţie, acum epustuflantă, îl conduce: „tot ce e cald/ curge dinăuntru afară,/ tot ce e cald/ curge de afară înăuntru”. Totul este poezie, „Nu e şi viaţa tot un poem? Unul/ care n-are sfârşit pentru cel care scrie/ [...]// Scrii poezie cu semne cu înţelesuri/ cu ceea ce ţes dintr-o minte sau alta/ (uneori doar un fum de-nţelesuri)/ şi viaţa cu trăiri cu gesturi şi fapte/ cu suferinţe trădări şi ratări şi regrete/ [...] // Poezia e un timp [...]/ un timp cuibărit şi zidit în cuvinte/ Viaţa e timpul chiar timpul/ poemul care curge clipă de clipă an după an/ şi va avea u sfârşit doar pentru cei/ ce rămân să ne coboare-n ţărână”. Am citat mai consistent din poemul ce deschide cea de-a doua secţiune a cărţii, Rămăşiţe din zile, precedată de Minimum şi urmată de cea care dă titlul volumului, Interior cu lumină filtrată. Lectura tuturor poemelor oferă imaginea unei deveniri a complexităţii, a profunzimii, treptat, pe măsură ce înaintezi, pagină cu pagină. Minimum se încheiase cu o demonstraţie de realism magic, ce aminteşte de canonul Massimo Bontempelli (O sirenă la Paraggi - 1931), „Şi acolo unde sunetele vor linge/ nisipul mai alb decât sarea/ se va întrupa o Marie din spuma/ tuturor mariilor ce vor fi fost/ Nu va fi niciuna din ele şi va fi/ toate de o dată”, într-o scenă eminamente domestică, încărcată de nostalgia tinereţilor, dar şi cu sugestii din zona transcendentului.

Asemenea se încheie şi secţiunea doua, cu un poem în acelaşi ton de realism magic, decorat acum cu elemente ale absurdului existenţialist, Oamenii îşi fac de lucru: „Sunt singur, nu e nimeni/ în tot cartierul şi pot locui/ oriunde îmi tună/ Casele nu mai au uşi n-au ferestre/ nu mai e necesar/ Oamenii au ieşit să-şi facă de lucru/ doar-doar va trece timpul mai iute/ doar-doar vor ajunge la capăt”. Ceva de Camus şi de Kafka pluteşte în atmosfera poemului, ecouri de mit sisific şi de rătăcire, în labirintul de străzi, de clădiri şi de experienţe absurde, a lui Karl, eroul adolescent din romanul America. „Viaţa e tot mai nemiloasă/ mai aspră, când viteza asta/ de rotaţie creşte - intră toţi/ vrând-nevrând, în galeria oglinzilor”. Pare o pregătire pentru secţiune care urmează... Am avut, însă, şi o parabolă demnă de reţinut în poezia Nu era necesar; aici ni se descrie o scenă din actul ultim al unei piese de teatru; actorul uită replica finală, sufleorul este incapabil să-l ajute, el „Făcu câţiva paşi spre/ pânza decorului parcă nesigur/ împinse o bucată de aer/ cu mâna - atât”; regizorul, care asistase la reprezentaţie, vine la cabină şi-i spune: „Bravo! Nu era necesar/ vreun cuvânt, gesturile/ mimica ta au fost de ajuns/ Hai noroc!”

Secţiunea a treia este campioana reflexivităţii şi a abundenţei de metafore, în aceeaşi dominare a realului văzut printr-o bogată epică a detaliului semnificativ. Poemele sunt mai ample, mai provocatoare, autorul se recunoaşte ca robit de teritoriul poetic, „Ar fi plăcut să mă trezesc într-o poezie/ n-aş mai avea griji toată ziua şi, mai ales/ n-ar trebui... să aleg - poetul ar spune/ când şi ce-i de făcut, încotro să merg/ şi la ce să gândesc [...]// Şi ar mai fi ceva care mi-ar plăcea grozav:/ aş putea intra o fărâmă în mintea lui şi în sufletul lui/ Vă daţi seama ce-ar putea fi acolo?” Această a treia şi ultimă secţiune a cărţii ne dezvăluie, oarecum, răspunsul la întrebare: ne dăm seama cam ce Paradis este în mintea şi sufletul autorului... sau ce Infern... Fiecare cititor poate să alegă teritoriul în care să-şi trăiască emoţia şi în care să cugete asupra rosturilor existenţei. A treia carte a lui Mirel Lazăr este o confirmare a harului cu care este înzestrat, argument pentru a susţine că viaţa este aici şi este un poem!

Carmen Secere - Insula apostaţilor

 

Cartea nefericirilor

 

Lumea pe care o locuieşte poeta Carmen Secere a fost dintotdeauna străină şi familiară. Ei şi nouă, cititorilor. Trăieşte Poezia intens clipă de clipă, e ca o mare care-şi loveşte valurile de ţărm, fură nisip şi-l returnează mai strălucitor. Linii axiatonale, despre care scriam altădată, o conectează cu reţelele energetice ale universului, de fapt, reconectează scânteia ei divină interioară cu sursa întregii creaţii. De aici, suferinţa perpetuă şi îndrăgostirea necontenită. Faţă de momentul acela (vol. viaţa pe gheaţă / carmen contra carmen/), a trecut la alte trepte de trăire interioară şi de cunoaştere, la modalităţi mai complexe, mai profunde de manifestare lirică. Poate de aceea poezia ei abundă, de astă dată, de lumină şi strălucire. Parcă ar vrea să argumenteze afirmaţia Doamnei Smith din piesa Cântăreaţa cheală a lui Eugen Ionescu: „În viaţă trebuie să priveşti pe fereastră”, referirile la fereastră/geam apar de vreo sută de ori. „Ştii câte sunt de învăţat de la o fereastră?/ Lumină-întuneric, afară-înăuntru, cer-pământ, somn-veghe,/ aproape-departe, bucurie-tristeţe, viaţă-moarte/ şi piatra din pumn.” (pag. 9). Evident, metafora este a privirii, a semnificaţiilor deschiderii spre ceea ce este afară, dincolo de limitele spaţiului care închid, izolează, căci „Coliviile ar trebui construite după mărimea zborului”, cum afirmă ca-ntr-un paradox autoarea noastră. Şi în aceeaşi idee, a spaţiului concentraţionar, cu totul semnificativă mi se pare şi frecvenţa prezenţei gardienilor: „Gardienii poartă mănuşi termorezistente./ Porţile infernului ard./ În locul de la geam scriu un poem despre un vis/ şi o marionetă bunraku./ Mâna îmi plânge, aşteptând./ În camera izolată totul e transparent.”; „Gardienii joacă şah. Îi privesc absentă, cu fruntea lipită de geam.”; „Gardienii încuie uşa şi habar n-am dacă sunt înăuntru sau am/ rămas afară.”; „Gardienii îmi strâng brăţările./ Nimic nu mă doare mai mult ca dorul de tine./ În mila cea mare, aud moartea plângând.”; „Gardienii se chinuie să înţeleagă ideea de absolut./ Regulamentul limitează înălţimea zborului.” Este firească această situaţie epică, vom afla de ce, într-un târziu (pag. 174):  „Camera mea este o temniţă şi un loc de joacă, în acelaşi timp.” Izolarea face imposibilă relaţia cu Celălalt, care chiar este o absenţă, o iluzie, pare a fi vorba de un spaţiu septic, în care „Femeile în alb îmi închid zilnic fereastra, spunând că sunt un/ pericol pentru mine/ Toţi învăţăm să trăim cu demonii şi să vorbim cu statuile.” Lipsa comunicării cere omniprezenţa monologului, aşa că poemele astfel sunt, niciunul nu reproduce un răspuns real, de vreme ce „Niciun răspuns este tot un răspuns.” (pag. 101) Şi acum, ca altădată, salvarea prin iubire este imposibilă, Femeile în alb (tot nişte Gardieni, se pare) au grijă să nu existe vreo cale de eliberare, să nu existe un Celălalt decât ca închipuire: „Tu,/ cu vocea ta legănată. Tu, cu atingerile tale moi. Tu, cu toţi/ licuricii târâş. Tu, purtându-mă pe unde nimeni n-a mai fost./ Femeile în alb aprind lanterna, îmi caută ochii, iar ochii mei/ sunt o rugă de noapte. Vino, strânge-mi inima! E un burete/ înmuiat în tine.” Enunţuri de felul „formula fericirii / e simplă // două periuţe de dinţi / într-un pahar de plastic” (din vol. mon amour ma tristesse) nu îşi mai au locul în această izolare strictă. Izolarea eului doar cu sinele, care pare a nu se fi înstrăinat încă, implică o bogăţie de trăiri inventate, de spaţii aglomerate, de o mişcare a lucrurilor într-o ordine mereu în schimbare. Carmen Secere pune în vers şi metaforă aceste trăiri eminamente interioare ale personajului său, ale renegatei, ale revoltatei, cerând(u-şi) confirmarea existenţei reale, o va obţine sau nu?, de vreme ce „femeile în alb poartă măşti şi spală perdelele de lacrimi/ în trei ape/ schimb perspectiva/ în locul de la geam măscăricii execută numere de dresură/ extrag din context epitetul depreciativ/ viaţa e perfectă/ sunt aici fără să fiu”. Coborât în Infern, personajul asistă la spectacole care nu clarifică nimic, care au un sens abscons, dacă-l au... Este locul unde se „experimentează tristeţea/ alb-negru/ podeaua e gri lacătul e gri oamenii sunt gri/ gri nu are opus/ este zgomotul de fond al lumii sunetul ce poluează/ gri rămâne întotdeauna gri”, unde „toţi au uitat unde sunt/ nu îi învinovăţesc şi eu mă uit/ în locul de la geam nu văd clar decât înăuntru/ malformaţii şi delir/ măcar s-aşez în ordine tot ce este posibil/ a început să-mi placă întunericul/ în întuneric sunt liberă nu dezvolt ataşamente/ şi mi se face milă uneori”. În insula apostaţilor, „Lumea mea e atât de largă încât încape între patru pereţi”, cum se numeşte una dintre secţiunile dinspre sfârşit, şi treptat, se pierde şi voinţa sau capacitatea de a comunica – „nu găsesc nicio metaforă pentru tăcere / nici pentru frigul din rochia mea eterică”, pentru ca singura concluzie finală să fie că „sunt mai multe ziduri decât ferestre”, iar aici dorinţele nu au şanse de a se împlini – „uneori vreau să mor mai puţin/ şi mă refugiez în alte vieţi/ caut oameni neînfrânţi de frică/ oameni care au de spus mai multe decât spun/ oameni care fac exerciţii de contopire cu alţi oameni/ până devin unul sau se fac bucăţi/ [...] / acum stau închisă între patru pereţi şi fac împărţiri exacte/ [...]/ apoi încui uşa de parcă nimeni n-ar trebui să vină vreodată/ uneori simt nevoia să plâng/ şi plâng”.

Insula apostaţilor este o nouă confirmare a forţei poetice de care dispune deplin Carmen Secere, nu numai har, ci şi ştiinţă a construcţiei unui edificiu complex şi cuprinzător; o carte completă, o bijuterie pe care dacă o citeşti cu o lacrimă în colţul ochiului înseamnă că ai reuşit să treci şi tu dincolo de graniţa suferinţei şi a purităţii dragostei.

Liviu Ioan Stoiciu - Mersul lucrurilor

 

De te-ai lăsat dus cu vorba de poet şi chiar crezi că vei afla cum merg lucrurile, că vei afla adevărul despre lume şi viaţă şi mai câte altele, te-ai înşelat amarnic! Ar trebui poate să-ţi amintesc vorbele lui Lucian Blaga, comentându-l pe Nietzsche: „Adevărul e, în ultimă analiză, un fel de eroare, o «eroare fără de care o anumită specie de fiinţe vii nu poate să trăiască, valoarea pentru viaţă e hotărâtoare.» [Der Wille zur Macht – Voinţa de putere, p. 156]” Eu aş spune, mai degrabă, adevărul e o iluzie. LIS îmi demonstrează, şi de această dată, că am dreptate. Disperarea sa este o probă că mersul lucrurilor nu este altceva decât o cale spre aproprierea deplină a haosului. „Se aude hap-hap, fiori reci îi cuprind pe toţi,/ ce-i? Din lac iese câte un cap, pe/ fruntea căruia scrie «Pescuitul interzis». Cap,/ cap!, femeile de pe mal ţipă, iar au visat/ astă-noapte că fac dragoste, semn rău, erau sigure că asta/ avea să li se-ntâmple dacă vin aici [...]” (Hap-hap). Nu ne aflăm, cu ar putea părea, în preajma erotosferei, ci gravităm în jurul thanatosferei, cu viteze diferite, cu întreruperi şi căderi, conform voinţei poetului, care ne supune şi ne captivează. Dacă te cam cuprinde, pe alocuri, ameţeala, nu te speria, este emoţia care te inundă la lectura poemelor provocatoare, în care metafora cea mare se hrăneşte dintr-o epică aluvionară a amănuntului. „Nicio măreţie. Florile dau înapoi în prezenţa lui, îi frâng/ inima. E în plină degringoladă. Din/ când în când are vârtejuri, e drept, se mai emoţionează – şi/ nu e înălţător? Nu. [...]” (Un om deznădăjduit). Îndoiala, neîncrederea, absenţa speranţei „Că n-ai de unde să iei altă lume” – „La mijloc e o degradare a trecutului, nu?”, „Îşi risipeşte zilele care i-au mai rămas nefăcând nimic”, „Lucrurile nu mai sunt ceea ce par a fi” – sunt constatări lucide, sunt sentinţe despre mersul lucrurilor ceea ce am citat din noianul de afirmaţii semnificative ale lui LIS cu privirea la o realitate pe care o desface într-un fel de puzzle uimitor, tentant, dar imposibil de rezolvat. Realul ca iluzie, adevărul ca eroare sunt definiţii eventuale ale abordării lirice pe care o descoperim aici. Totul este împotriva ta, omule, „[...] accident de maşină mică, după/ care a fost diagnosticat cu o boală/ incurabilă, lasă că şi-a pierdut toate cheile şi că s-a/ stricat şi maşina de tuns iarbă, toate într-o lună şi ceva [...]”, asemenea evenimentelor exterioare este şi viaţa interioară, „aceleaşi stări negative, deşi încerci să le/ ascunzi şi bravezi, faci în continuare experimente pe tine, / pe fondul unui nou declin [...]”. Declin – acesta este o altă definiţie a stării fiinţei pe care poetul ne-o pune în lumina existenţialismului său manifest. Pentru că vom detecta o atmosferă ce aminteşte de Meursault, (nu vinul de pe Côte-d'Or, ci personajul din Străinul lui Camus), de acea psihologie a abandonării, dar într-un spaţiu cu decor rural, cu obiceiuri rurale, însă şi destule popasuri urbane, la fel de lipsite de coerenţă: „Ce-a mai rămas din mine, vizibilă de la o poştă? Numai/ singurătatea. Mi-am pierdut toate/ abilităţile şi închipuirile că am însemnat cândva/ ceva în faţa propriilor ochi.”

Scriind despre  sine, LIS scrie despre fiecare dintre noi, ne dezvăluie lumii aşa cum, uneori, nici măcar nu ştim că suntem, vieţuind în iluzia unei mişcări a lucrurilor pe care credem că o putem controla cumva, facem toate eforturile, toate sacrificiile, pentru a constata, într-un sfârşit, că ne-am înşelat, că nu există un rost, chiar dacă în căutarea lui am călătorit de-a lungul şi de-a latul unei lumi aparent reale, dar eminamente imaginare. În mişcarea neliniştită pe acea traiectorie atrasă de obsedanta thanatosferă, personajul pe care îl controlează LIS pare şi un alter ego al lui Zarathustra, căutându-se pe sine în traversarea cercurilor infernului. Este şi o evidentă ars poetica ce domină întreg discursul poetic, chiar şi o cămilă-poem, „[...] cu versuri/ adunate grămadă, care exprimă univers închis/ în cuşcă de carne şi oase sub/ formă de cămilă. Versuri care exprimă chestiuni curente şi viziuni apocaliptice.” Dar este şi o carte-dialog, în care Eul se adresează Sinelui, îl desfide sau se desfide, – „Deşi îl văd/ demult pe altul crescut în mine:// altul, care doarme cu gura deschisă, îi curge saliva pe/ pernă acum, când eu am insomnie, săracul./ [...]/ las la o parte faptul că el se întâlneşte/ pe drum cu Dumnezeu... Eu// sunt o bestie, nu-mi mai pot ascunde duhoarea mândriei. [...] (Prăpăstios)” –, ori vorbeşte unui Celălalt care poate fi chiar cititorul, întrucât, cel mai adesea, acesta din urmă este tentat să „locuiască” în spaţiul bogat mobilat cu „lucruri” de către autor. Retorica include, s-a mai remarcat, destule accente sapienţiale, exprimate direct sau sugerate, „ce am eu de împărţit cu/ mine? [...]/ Numai durerea e vie. [...]/ Totul e redus la singurătate. [...]”, mai degrabă sub forma unor interogaţii care nu aşteaptă răspuns: „o lume îndepărtată şi sălbatică – lumea/ noastră, pusă sub blestem”. Oricât s-ar strădui să ne convingă de cunoaşterea stării lucrurilor, a mersului lor, descriindu-le mişcările, de fapt, haotice, LIS este nevoit a recunoaşte, sprijinindu-se pe trecut („Cantonul 248 este viu/ înlăuntrul meu, e u organ intern în plus”): „N-am ţinut/ cont de starea lucrurilor”. Către sfârşitul cărţii, aflăm „Ce-ar mai fi de spus - că nu se dau cu capul la fund/ lebedele şi că totul are un rost.” Rost pe care nu-l cunoaştem, desigur, nici autorul nostru nu-l cunoaşte, dar cel mai indicat este să ne lăsăm pradă iluziei: „Te-ai ridicat la înălţimea/ ta. Ţi-ai demonstrat că poţi determina orice interacţiune.” Poetul acesta ne salvează de noi înşine, punându-se pe sine, din nou, în lumina crudă şi strălucitoare a universului plăcerii şi suferinţei.