De te-ai lăsat dus
cu vorba de poet şi chiar crezi că vei afla cum merg lucrurile, că vei afla adevărul
despre lume şi viaţă şi mai câte altele, te-ai înşelat amarnic! Ar trebui poate
să-ţi amintesc vorbele lui Lucian Blaga, comentându-l pe Nietzsche: „Adevărul e,
în ultimă analiză, un fel de eroare, o «eroare fără de care o anumită specie de
fiinţe vii nu poate să trăiască, valoarea pentru viaţă e hotărâtoare.» [Der Wille zur Macht – Voinţa de putere, p. 156]” Eu aş spune,
mai degrabă, adevărul e o iluzie. LIS îmi demonstrează, şi de această dată, că
am dreptate. Disperarea sa este o probă că mersul lucrurilor nu este altceva
decât o cale spre aproprierea deplină a haosului. „Se aude hap-hap, fiori reci
îi cuprind pe toţi,/ ce-i? Din lac iese câte un cap, pe/ fruntea căruia scrie
«Pescuitul interzis». Cap,/ cap!, femeile de pe mal ţipă, iar au visat/
astă-noapte că fac dragoste, semn rău, erau sigure că asta/ avea să li
se-ntâmple dacă vin aici [...]” (Hap-hap).
Nu ne aflăm, cu ar putea părea, în preajma erotosferei, ci gravităm în jurul
thanatosferei, cu viteze diferite, cu întreruperi şi căderi, conform voinţei
poetului, care ne supune şi ne captivează. Dacă te cam cuprinde, pe alocuri,
ameţeala, nu te speria, este emoţia care te inundă la lectura poemelor
provocatoare, în care metafora cea mare se hrăneşte dintr-o epică aluvionară a
amănuntului. „Nicio măreţie. Florile dau înapoi în prezenţa lui, îi frâng/ inima.
E în plină degringoladă. Din/ când în când are vârtejuri, e drept, se mai
emoţionează – şi/ nu e înălţător? Nu. [...]” (Un om deznădăjduit). Îndoiala, neîncrederea, absenţa speranţei „Că
n-ai de unde să iei altă lume” – „La mijloc e o degradare a trecutului, nu?”,
„Îşi risipeşte zilele care i-au mai rămas nefăcând nimic”, „Lucrurile nu mai
sunt ceea ce par a fi” – sunt constatări lucide, sunt sentinţe despre mersul lucrurilor ceea ce am citat din
noianul de afirmaţii semnificative ale lui LIS cu privirea la o realitate pe
care o desface într-un fel de puzzle uimitor, tentant, dar imposibil de
rezolvat. Realul ca iluzie, adevărul ca eroare sunt definiţii eventuale ale
abordării lirice pe care o descoperim aici. Totul este împotriva ta, omule, „[...]
accident de maşină mică, după/ care a fost diagnosticat cu o boală/ incurabilă,
lasă că şi-a pierdut toate cheile şi că s-a/ stricat şi maşina de tuns iarbă,
toate într-o lună şi ceva [...]”, asemenea evenimentelor exterioare este şi
viaţa interioară, „aceleaşi stări negative, deşi încerci să le/ ascunzi şi
bravezi, faci în continuare experimente pe tine, / pe fondul unui nou declin
[...]”. Declin – acesta este o altă definiţie a stării fiinţei pe care poetul
ne-o pune în lumina existenţialismului său manifest. Pentru că vom detecta o
atmosferă ce aminteşte de Meursault, (nu vinul de pe Côte-d'Or, ci personajul
din Străinul lui Camus), de acea
psihologie a abandonării, dar într-un spaţiu cu decor rural, cu obiceiuri
rurale, însă şi destule popasuri urbane, la fel de lipsite de coerenţă: „Ce-a
mai rămas din mine, vizibilă de la o poştă? Numai/ singurătatea. Mi-am pierdut
toate/ abilităţile şi închipuirile că am însemnat cândva/ ceva în faţa
propriilor ochi.”
Scriind despre sine, LIS scrie despre fiecare dintre noi, ne
dezvăluie lumii aşa cum, uneori, nici măcar nu ştim că suntem, vieţuind în
iluzia unei mişcări a lucrurilor pe care credem că o putem controla cumva,
facem toate eforturile, toate sacrificiile, pentru a constata, într-un sfârşit,
că ne-am înşelat, că nu există un rost, chiar dacă în căutarea lui am călătorit
de-a lungul şi de-a latul unei lumi aparent reale, dar eminamente imaginare. În
mişcarea neliniştită pe acea traiectorie atrasă de obsedanta thanatosferă,
personajul pe care îl controlează LIS pare şi un alter ego al lui
Zarathustra, căutându-se pe sine în traversarea cercurilor infernului. Este şi
o evidentă ars poetica ce domină întreg discursul poetic, chiar şi o
cămilă-poem, „[...] cu versuri/ adunate grămadă, care exprimă univers închis/
în cuşcă de carne şi oase sub/ formă de cămilă. Versuri care exprimă chestiuni
curente şi viziuni apocaliptice.” Dar este şi o carte-dialog, în care Eul se
adresează Sinelui, îl desfide sau se desfide, – „Deşi îl văd/ demult pe altul
crescut în mine:// altul, care doarme cu gura deschisă, îi curge saliva pe/ pernă
acum, când eu am insomnie, săracul./ [...]/ las la o parte faptul că el se
întâlneşte/ pe drum cu Dumnezeu... Eu// sunt o bestie, nu-mi mai pot ascunde duhoarea
mândriei. [...] (Prăpăstios)” –, ori vorbeşte
unui Celălalt care poate fi chiar cititorul, întrucât, cel mai adesea, acesta
din urmă este tentat să „locuiască” în spaţiul bogat mobilat cu „lucruri” de
către autor. Retorica include, s-a mai remarcat, destule accente sapienţiale,
exprimate direct sau sugerate, „ce am eu de împărţit cu/ mine? [...]/ Numai
durerea e vie. [...]/ Totul e redus la singurătate. [...]”, mai degrabă sub
forma unor interogaţii care nu aşteaptă răspuns: „o lume îndepărtată şi
sălbatică – lumea/ noastră, pusă sub blestem”. Oricât s-ar strădui să ne convingă
de cunoaşterea stării lucrurilor, a mersului lor, descriindu-le mişcările, de
fapt, haotice, LIS este nevoit a recunoaşte, sprijinindu-se pe trecut
(„Cantonul 248 este viu/ înlăuntrul meu, e u organ intern în plus”): „N-am
ţinut/ cont de starea lucrurilor”. Către sfârşitul cărţii, aflăm „Ce-ar mai fi
de spus - că nu se dau cu capul la fund/ lebedele şi că totul are un rost.”
Rost pe care nu-l cunoaştem, desigur, nici autorul nostru nu-l cunoaşte, dar
cel mai indicat este să ne lăsăm pradă iluziei: „Te-ai ridicat la înălţimea/
ta. Ţi-ai demonstrat că poţi determina orice interacţiune.” Poetul acesta ne
salvează de noi înşine, punându-se pe sine, din nou, în lumina crudă şi
strălucitoare a universului plăcerii şi suferinţei.
