miercuri, 8 mai 2024

Provocarea jubilării continue

 

Poezia Mihaelei Oancea este mereu aceeaşi şi mereu alta, jocul său înseamnă consecvenţă cu sinele şi divergenţă cu eul; sau invers; un psiholog ar putea afla ori nici măcar el nu ar şti care-i adevărul. Dar există un adevăr dincolo de acela al emoţiei complexe pe care poezia mereu provocatoare a Mihaelei îl afirmă? Avem mereu acelaşi discurs îndrăgostit (despre el aminteam altădată), care, cum spunea Roland Barthes, „este un portret care se propune; dar acest portret nu este psihologic; este structural: ne oferă un loc în care să vorbim: locul cuiva care vorbeşte în sine, cu dragoste, în faţa celuilalt (obiectul iubit), care nu vorbeşte.”[1] Astfel ne vorbeşte Mihaela Oancea, în cartea sa De-a viaţa (Limes, 2024), despre sine ca despre noi, „puisque c’est tout le discours amoureux qui est tissé de désir, d’imaginaire et de déclarations”[2]. Din această perspectivă, demersul ei se umple de sens: este lumea acelui „ca şi cum” povestită Celuilalt şi Celeilalte, fiinţei interioare care o locuieşte. Lumea unui „ca şi cum” ai trăi cu adevărat, „şi te trezeşti din suflul continuu al adrenalinei/ paznic într-un muzeu ce adăposteşte/ ultimele ei atingeri.” (felinare de hârtie). Existenţialismul manifest, agrementat, mai puţin, de astă dată, cu suprarealismul care-i vine bine acestei poezii, domină viziunea autoarei. Ideea contingenţei fiinţei umane traversează cartea întreagă, „nu ştiai pe atunci că toate se vor preface în frunze/ că trecutul trăieşte în tine doar până ce şi tu/ te vei transforma într-o frunză.” (frunze), y compris fragilitatea şi alienarea, precum şi sartriana idee că „omul este o absenţă” („treptat/ te obişnuieşti cu gustul sălciu al absenţei” -  în inima unui bâlci) şi trebuie să se construiască pe sine continuu («L’homme, […] s’il n’est pas définissable, c’est qu’il n’est d’abord rien. Il ne sera qu’ensuite, et il sera tel qu’il se sera fait. […] L’homme n’est rien d’autre que ce qu’il se fait.»[3]). De aici, dezvăluirea celor trei concepte satriene de la care se hrăneşte creaţia Mihaelei Oancea: l’en-soi, le pour-soi et le pour-autrui (ceea ce o va conduce, inevitabil, la „l’enfer, c’est les autres” – dar despre asta, altădată, altundeva). Ca dovadă, poemul efectul Werther, ce aminteşte de atmosfera din piesa Huis clos: „mă trezesc în lătratul unui dulău./ scot cuie deformate fără să simt vreo clipă/ greutatea pietrelor./ nu ştiu de ce s-au prăbuşit podurile/ de ce pantele nu sunt line ori/ ce e cu aceste particule de pudră./ voi privi într-un punct fix/ până când vor înflori cireşii./ aşa nu mă voi mai simţi ca un paznic/ într-un bizar muzeu/ în care lumea dispare lent/ în ţârâitul din ce în ce mai vag al greierilor./ întuneric şi umezeală –/ melcii intră sub efectul Werther.” Simbolistica poemului este complexă, nimic nu este întâmplător în construcţia acestuia: zgomotul spaimei, crucificarea, apăsarea poverii, Golgota, pulberea, omul martor inert la finalul concertului lumii ce va dispărea. Decodificarea este lesne de realizat, expresivitatea versului este bogată şi sugestivă, amintind de vorbele aceluiaşi Roland Barthes: „Limbajul este o piele: îmi frec limbajul de celălalt. Parcă am cuvinte în loc de degete sau degete la vârful cuvintelor mele. Limbajul îmi tremură de dorinţă.”[4]

Şi totuşi, dincolo de limbaj, dincolo de structurile verbale, este Poezia, cu majusculă, în cazul acestei Autoare. Poezia realului bântuit de banal şi suficienţă – „fiinţele de hârtie cresc distopic/ captive în decorul de carton –/ unde ronţăie noaptea lumina prinsă în năvoade/ altele o risipesc şi apoi bâjbâie cum orbii/ căutându-se/ şi negăsindu-se cu adevărat/ niciodată.// fără ştiinţa de a-şi opri căderea/ curg gălbui adulmecând vuietul de cascadă.” (mistuirea de sine). Poezia zarathustriană grăită à la Nietzsche – „când priveşti în prăpastie/ nu ştii niciodată cine te urmăreşte de acolo./ cauţi cu pupilele dilatate realitatea despuiată/ lume jupuită până la somnul dintâi/ intervalul dintre primul şi ultimul ţipăt.// […] distanţele ucid/ iar apropierile strivesc. în celule răcoroase/ singurătatea construieşte ferestre oarbe” (prin lentilele unui binoclu). Poezia erosului romantic – „mă desenezi mereu cu un nou înveliş. uneori/ mă strecori în căptuşeala pardesiului/ alteori mă culegi pe rouă cu tălpile goale şi strigi/ cât eşti de fericit.” (deliberat); „prin lanurile noastre verzi/ suntem din nou două cercuri/ cu atâtea începuturi şi sfârşituri/ că nici noi nu le mai ştim.” (ciudat de uşor); vezi şi tandrele poeme orbită de iarbă, la intersecţia lumilor et alii. Poezia transcendentului salvator – „încăperile te cuprind cu braţe uscate de pământ/ te dau de-a dura prin întunericul gol/ şi-ţi adulmecă frica – singura care te despoaie/ fără sfială// şapte demoni cu chimirele pline de păcate/ umblă în voie prin galeriile de cârtiţe.// ultima ta falangă descleştată apucă/ degetul lui Dumnezeu.” (degetul lui Dumnezeu); „în case/ oamenii ard salvie./ ai nevoie de o singură clipă/ să te împaci/ cu Dumnezeu.” (glissando).

Dar frumuseţea şi emoţia vin uneori chiar din refuzul deriziunii – „nu poţi împacheta şi uita în vreun sertar/ răni ce în loc să se estompeze/ devin sonore/ viscole ce spulberă năzuinţe/ focuri ce îşi exilează urletul/ până dincolo de punctele cardinale.// în hainele lui albe viitorul se profilează/ ca o replică a trecutului./ îţi croieşti drum prin fumul acru/ şi-n liniştea vătuită încerci să respiri/ calm.” (rug). Iar arta poetică înseamnă salvarea clipei: „se lipea de zidurile iatacului răcoros/ ascultând bâzâitul indiscret al muştelor.// câteodată putea fi zărit ghemuit/ lângă troiţa din sat/ cu gândurile fracturate/ tăcut ca o stelă egipteană.// s-ar fi aruncat în Sena cum Celan ori Gherasim/ însă aici – aproape de creştetul păpădiilor –/ poetul a izbutit să facă timpului/ nod” (poetul). 

Ca să nu mă depărtez de contextul pe care l-am ales la început, pot spune că lectura Poeziei acesteia îi dă dreptate lui Roland Barthes: „suntem încântaţi de limbaj, ca nişte copii mici, cărora nimic nu le-ar fi refuzat, reproşat sau şi chiar mai rău: «permis». Aceasta este provocarea jubilării continue, momentul în care, prin excesul ei, plăcerea verbală se sufocă şi se transformă în voluptate, în delectare.” [5]

Aşadar, ceea ce reuşeşte şi de astă dată Mihaela Oancea este realizarea cerinţei lui Goethe: „Opreşte-te, clipă! Eşti atât de frumoasă!” Clipele petrecute citindu-i poeziile sunt, într-adevăr, clipe frumoase”

_____

[1]  Roland Barthes, Fragments d'un discours amoureux, Éditions du Seuil, 1977, p. 7.

[2] Roland Barthes, op. cit., p. 7

[3] Jean-Paul Sartre, L'Existentialisme est un humanisme, (1946), Éd. Nagel, 1970, p. 17

[4] Roland Barthes, op. cit., p. 8

[5] Roland Barthes, Le plaisir du texte, Collection „Tel Quel”, Éditions du Seuil, 1973,  p. 17

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu