Mariana Cîlț - Străluciri

 Erotica inocenţei

 

Moto:

„Învaţă-mă din nou ce e iubirea,

ajută-mă să strălucesc!”

 

O poiană inundată de flori şi de umbra copacilor, în care rătăcesc în zbor îngeri diverşi, pare a fi spaţiul în care ne invită cu seninătate autoarea noastră – acolo unde locuieşte sufletul ei luminos! Magia dimineţilor şi a înserărilor se nutreşte din prezenţa unui sentiment al transcendentului discret şi mereu protector, acela care înseamnă perpetue începuturi, niciodată finaluri, poate cel mult un eternel retour. Un zvon al unor energii de sorginte beat îmi pare a răzbate din spatele versurilor, acea „mânie divină a revoltei” detectabilă la poeţii nouăzecişti, o sinceritate, însă, fără violenţa recunoscută a exprimării, dar cu un adaos de calm şi o delicateţe adiacente asumate deplin. Totul este organizat, la început, zilele săptămânii, apoi lunile anului, desigur, e numai o convenţie care să permită lejera aşezare a emoţiei în cuvinte atent alese spre a ne dezvălui „o lume brodată cu taine”. „Poezia este imaginea unei primăveri risipite în cel mai frumos răsărit” afirmă Mariana Cîlţ, poetă care nu îşi propune să descrie o lume, ci o reinventează spre a i se potrivi dorinţelor. „Lumea e ca o cutie de cadouri din care, / odată ce o deschizi, / îţi alegi scenariul fiecărei zile”, ne spune, ca să nu avem vreo îndoială asupra intenţiilor sale, asupra relaţiei cu ceea ce o înconjoară şi cu ceea ce îi defineşte trăirile interioare. Interesant este că pare a se rezuma la rolul de observator, dar imaginea este înşelătoare, e menită a deruta, în vreme ce mărturiseşte, lăsând să răzbată melancolia: „mi-e tot mai dor să vorbesc, / dar cuvintele încă îşi învaţă zborul / crud, / aşteaptă şi ele semnul, încuviinţarea / să se ridice spre cer / să-şi cheme ecoul” şi „Întrebările mele s-au îndrăgostit atât de mult / de răspunsuri / încât le caută silabele cu înfrigurare / la intersecţia / dintre efemer şi etern.”

Mariana Câlţ lucrează cu categorii clar definite ale spiritului, decorul natural, natura creată, este numai scena în care natura creatoare se manifestă deplin, în cea mai bună atmosferă spinoziană, cu o prezenţă mai discretă a Supremului, însă una mai pregnantă a omului şi a (căutării) fericirii sale. Până acolo încât „nu mai e nevoie de ploaie, de dimineţi, de curcubeu, / strălucirea am descoperit-o în noi...” În definitiv, Edenul e mai degrabă natura naturata care şi-a pierdut intrinsecul de natura naturans, şi poeta tocmai la acest spectacol epustuflant ne invită, o combinaţie intelectuală dintre cele mai particulare.

O continuă dezvăluire a sinelui se arată a fi poemele din această carte a strălucirii. Sinele care se lasă în voia unui nesfârşit şi înrobitor extaz la întâlnirea simţurilor cu viul din jur, cu „mângâierea enigmatică” a acestuia. Siluete de arbori, frunze proaspete sau uscate, „întunericul ce striveşte apusul”, „un mesaj / pe coala vie / a luminii”, „aripile păsărilor călătoare” sunt toate la fel de importante („Important e să scriu, mi-am spus /[…]/ Important e să vorbesc, m-am gândit /[…]/ Şi galaxiile au continuat să existe... […]”), toate se adaugă drept argumente pentru concluzia, descoperirea deloc uimitoare: „A trăi continuă să fie o minune.”

Nimic mai semnificativ pentru a şti ce este, cine este şi ce vrea Mariana Cîlţ decât continua sa bucurie de a trece în cuvinte, în vers o realitate cotidiană „construită din nimicuri, secvenţe, tăcere”, „un joc / în nuanţe, umbre, impresii”, astfel încât aceasta să capete sens, rost, greutate, semnificaţie, frumuseţe, profunzime, pentru că, aflăm, „Versurile vin năvalnic la mine, / pictându-mi în suflet / cu frânturi de armonie”, în vreme ce „Ochii mei au culoarea / unui infinit / ce aşteaptă / să fie risipit în stele”. Poeta se lasă în voia inspiraţiei, mai mult sau mai puţin divine, oricum miraculoase, aducând cititorului secvenţe luminoase, strălucitoare, dăruindu-i din preaplinul sufletului său generos puritate, inocenţă, iubire. Gândurile-i sunt „fluturi de argint”, „flori de nu-mă-uita, / lavandă / […] / şi stele îngheţate, / şi multă lumină…”, „stelele care cad / când se plictisesc de atâta noapte”. O noapte care niciodată nu persistă, sub „adierea zefirului”, „când roiuri de fluturi / albi şi albaştri / conturează linia fină / a orizontului”. Ca orice creator stăpân pe uneltele sale, îşi permite să se răsfeţe, să provoace: „Nu ştiu să scriu poezie, / poezia ştie să îmi (de)scrie sufletul / fără rimă, / fără măsură, / ca într-o zi de septembrie în care cerul / îşi răsfrânge simplu, senin / frumuseţea peste înălţimea muntelui.”

Însă este evident că ea trăieşte în poezie şi întru poezie, caligrafiind „cu aripa unui heruvim” (personaj destul de prezent în cartea de faţă, mesagerul cu patru aripi şi patru chipuri al Domnului, menit a-i slăvi sfinţenia şi puterea), de exemplu, o rugă nevinovată: „Doamne, dă-mi o frântură / de inspiraţie / să pictez cu ea un fior / de fericire / pe chipul aspru / al neînţelesului!” Şi versurile din paginile cărţii sunt martore că Domnul îi răspunde, o dăruieşte cu har, îi luminează existenţa şi o îndeamnă să dăruiască, mai departe, celorlalţi, seninătatea şi strălucirea primite.

Este de remarcat, neapărat, simplitatea şi claritatea expresiei, fără încărcătură inutilă şi zorzoane „metaforistice”, delicateţea construcţiei verbale, cu o oarecare calofilie, reconfortantă pentru cititorul dedat la deliciile lecturii de plăcere.

Poemele din partea finală – care trimit şi la titlul volumului –, mesaje, mărturii şi reflecţii despre trăire şi creaţie, decodifică, parţial, sensurile poemelor anterioare, le completează, le amplifică. Există aici şi o nostalgie tot mai greu ascunsă, o recunoaştere a neatingerii împlinirii, de unde cererea manifestă: „Am obosit de atâta realitate, / hai să trăim în visul nostru”. Şi, astfel, Mariana Cîlţ, trăindu-şi visul, ne oferă şi nouă şansa de a-l trăi, încă o dată, pe al nostru, „cel mai adânc şi neliniştit ocean al acestui tărâm”.

Florin Dochia