Valentina Becart - Aş frânge tăcerea

O poetă din categoria acelora pe care le-aş numi deliberat reflexive, cu o privire atentă şi critică asupra lumii înconjurătoare şi mai cu seamă interioare, evitând cu abilitate tentaţiile sentimentalismului facil, este Valentina Becart. Neliniştea caracteristică orientărilor gândirii de sorginte existenţialistă asupra realului, constatarea incoerenţei haosmosului contemporan, impactul întâlnirii contondente cu viaţa de fiecare zi şi cu relaţiile interindividuale răzbat dincolo de metafora bine construită, adesea bogat semnificativă printr-o ambiguitate controlată cu preciziune. Chiar din deschiderea volumului suntem puşi în gardă: „Timpul s-a lovit de ziduri, ca un liliac orb, ca o nepăsare.” (pag. 7). Ceea ce urmează se desfăşoară sub acest semn al incomprehensibilei penitenţe, dar şi al preeminenţei iubirii ca posibilă şi unică salvare, într-o pendulare de la luminos la întunecat, o căutare perpetuă a echilibrului: „să-mpărţim lumina între noi / să rostim aceleaşi lucruri / când toate năzuinţele se sting / în nepăsarea unor ploi // caută-mă //  străin şi frumos mă regăsesc / în amiaza / unui adevăr tremurător / alteori, orb şi fragil, mă întrec / în versete / cu cel mai abil orator” (pag. 13). Oximoronul este marcă a expresiei poetice becartiene, nu totdeauna la vedere, ci mai degrabă ascuns în spatele expresiei aparent banale: „Nu ştiu de ce, dar mereu mă curtează o nelinişte / în partea stângă a nesomnului [*expresia subliniată de mine o vom reîntâlni în alt poem, cu aceeaşi misterioasă tensiune interioară]. Acolo se adună amintirile / şi ţes poveşti din fire de lumină şi pelin. / Ah! Şi numai noaptea mai poţi auzi / lacrima fântânii tânjind după acea / curată înfiorare, după primul ecou…” (pag. 19). Atitudinea este categorică şi puternică în Vorbeşte-mi despre dragoste (pag. 11): „Sparge toate oglinzile care te mint…”, îndemnul la încredere vine firesc: „Întoarceţi privirea spre mine, ca-ntr-un rit… / şi lasă-mă să te aduc la liman, / acolo unde dimineţile întreabă de tine / şi toate poveştile de iubire se răsfaţă / în fiecare oază şi gând înflorit.” De altfel, precum în delicata formulare „Îmbrăţişează-mă / când zorii îşi deschid în noi / serafice petale” (pag.10), sentimentul îndrăgostirii traversează vizibil întregul volum, cu ambele faţete, de umbră şi de lumină, ale existenţei: „între noi e o mare / de suspine / şi ţărmul invadat de soare: / […] / nu mai ştiu dacă braţele / apelor / s-au întâlnit în acea secundă / de lumină” (pag. 21); „încet, încet, deschid o uşă / într-un zid / năvalnica lumină mă cuprinde-n / braţe / şi mă strânge […]” (pag. 25); „S-a deschis un crater, s-a’nstrăinat / o lume, / între tăcerea ta / şi prăbuşirea mea în flăcări” (pag. 69). Dialogul cu partenerul se desfăşoară cu delicateţe, în absenţa acestuia şi într-o perpetuă aşteptare: „Tu singur, / la ora de cumpănă / şi rugăciune; / se frâng imagini, / într-un ecou / fără sfârşit - / nimeni în albul casant, / poate, mâine…” (pag. 81) Albul casant, amintind de culoarea dar mai ales de consistenţa pasageră a zăpezii, simbol şi al fragilităţii luminii la atingerea de-ntuneric, ori al fragilităţii fiinţei în faţa lumii acaparante prin violenţa culorilor sale false, goale/golite de sens, este un motiv frumos dezvoltat în superbul poem de la pagina 26: „m-am trezit într-un anotimp / alb / cerul alb / pământul alb / sufletul tăcea / în urma neştiutelor… / mai cădea câte-o stea / alergam printr-un vis / alb / noaptea albă / gândul alb / cineva respira în partea stângă a nesomnului / altcineva număra… // m-am născut într-o clipă / albă / mama oarbă / tatăl orb / sunetul paşilor anunţa furtuna / roşu s-a întrezărit / în tăcere (şi viaţa nebuna) / şi-un strigăt se înălţa / în albul casant / când eu deveneam… / …de ce atâta culoare într-o singură noapte oarbă, într-o tăcere care de şi plânge, / pe acelaşi aşternut de stele?...” Este foarte posibil ca aici să stea şi semnificaţia adevărată a titlului bicolor al cărţii, Aş frânge tăcerea, semnal al neputinţei depăşirii incapacităţii comunicării reale cu Celălalt. Un celălalt ce aminteşte de replica existenţialistă „L'enfer, c'est les autres” (Jean-Paul Sartre, Huis clos). Atmosfera de straniu, de alienare se menţine şi în Seninul orelor pierdute (alt titlu încărcat oximoronic), poemul de la pag. 71, un lamento tot despre tăcerea de neocolit, care suna a incantaţie, a mantră de calmare a dorurilor neştiute, neînţelese: „Mi-s paşii o povară / nisipul sună a gol / tăcerea mă acuză / şi… / nu găseşte frământării mele / rost… / A fost o vară / a fost… / bătrâna mare îţi deschide braţele / ca şi atunci… / ademenindu-mă în larg / spre malul stâng / al împăcării / De multă vreme nu mai scriu / nimic / pe nisipul / ce n-a ştiut a păstra o taină, / o taină…” Dezamăgirea, neîmplinirea, inutilitatea gestului de apropiere (şi apropriere), fie şi numai prin cuvânt, sentimentul sfârşitului descris atât de plastic în poemul vecin Vulturi…, dar şi în Rareori o lumină…, În palma mea… şi altele, altele, sunt accentele unui demers poetic de tot onorabil, realizat cu talent şi rigoare, frumuseţea şi emoţia aferentă venind tocmai din sinceritatea dezvăluirii şi deconstrucţiei sinelui care ştie că „Trag clopotele lumii, tot mai sonor, tot mai adânc”. O nouă carte convingătoare a unei poete bine caracterizate în secţiunea finală de Referinţe critice: „Într-o lume a simulacrului generalizat, a pierderii identităţii, a unui canibalism ce-ţi populează agresiv preajma, Valentina Becart îşi construieşte, poem cu poem, o lume paralelă, un fel de Eden personal al visării, iubirii, al fiorului divinatoriu.” (Daniel Corbu).