Provocarea Mihaelei
Meravei, când scrie poezie, este continua aprofundare a lirismului,
experimentul pe care-l face în zona neomodernismului, a retoricii decontructive
şi deliberat ambiguizante. De la o carte la alta, limbajul poetic s-a tot
rafinat, a devenit mai profund fiindcă se vrea mai demetaforizat, dar şi tot
mai bogat vizual şi derutant prin surpriza imaginarului debordant; ludicul
câştigă tot mai mult teren, ceea ce lasă spaţiu de locuire cititorului preţios
şi pretenţios, dornic de incomodităţi reflexive, în care, de fapt, şi stă
plăcerea lecturii delecta(n)te. Pe acest nevinovat delict al delectării superioare
se întemeiază demersul poetei dobrogene, vinovată de îndrăzneala de a provoca emoţii
intelectuale epustuflante, precum această mărturisire: „în mine un copac creşte
de ceva vreme / ramurile-mi ies prin piele / îmi devin rădăcini”. Îţi vine să
spui „nu încercaţi chestia asta acasă”, dar simţi că ţi se poate întâmpla acelaşi
lucru odată ce vei privi înlăuntrul tău doldora de emoţii inexplicabile,
neliniştitoare, de care nu aveai habar. Întâmplări dintre cele mai neobişnuite
descoperă Mihaela Meravei într-o realitate ce ar putea părea banală: „şoareci
cu rânjete de oameni nebuni / rod viguros din spiritul vieţii”, „soarele la
apus o portocală uriaşă din care muşcă oraşul”, „oraşul acesta cu lumea
transpirând poezie”, „plouă de ceva timp cu aripi de păsări”, „un oraş
şchiopătă / din lipsa poeziei” etc. Dacă îţi spune: „când vei începe să visezi atunci
vei scrie poezie” şi „înlăuntrul meu ocean înflorit de planctonul de visuri”, s-ar
putea să deduci că o dimensiune onirică va străbate cartea întreagă, însă ai fi
departe de adevăr. Reflecţia poetei ţine de o foarte trează şi lucidă tentaţie
a dezvelirii misterelor existenţei, în care „frica se linge pe degete” şi mai
cu seamă „dorul nu are un nume gândesc / este un fluture cu aripile ţintuite-n
cer / nu este o voce este un delfin căruia i s-au încurcat / cărările apelor şi
nu mai aude ţărmul / nu te mai aude”. Dacă „timpul fără poezie se târa ca un
şarpe”, intenţia particulară a acestei cărţi este de artă poetică, de
interogare asupra rosturilor poetului (artistului) „în cetate”, poziţie aparent
duală, schizoidă, ca individ însingurabil şi, în acelaşi timp, dornic /
datornic / de a se comunica celorlalţi ca iniţiator de lumi noi: „la început
poetul şi-a despărţit duhul în două / făcând din el două părţi egale / una a
călătorit-o spre zenit cealaltă / a suflat-o peste pământ // pământul era
pustiu şi gol şi s-a umplut cu sufletul poetului // în inima adâncului de apă
era întunecime / […] / sufletele au înflorit ca la un semn / transformând
pământul într-o ingenuă / stare de poezie // atunci poetul a zis să fie
primăvară / şi dintr-o dată s-a făcut voia Lui / şi a fost primăvară”. Calchierea textului din Geneza 1:2 („Şi
pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui
Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.”) este benefică demonstraţiei lirice a acestei
ars poetica sui generis, mai cu seamă
când se-ncheie cu o expresie derivată din „Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!»
Şi a fost lumină.” (Geneza 1:3).
Intenţia este adusă
astfel la stadiul de realizare, cu oraşul se întâmplă ceva ciudat, este recreat
după voia poetului, din fragmente livreşti şi amintiri furate: „eu vin dinafara
lumii // cineva în interiorul unui clopot de sticlă cu o bucată de diamant brut
/ zgârie poezii cum Michelangelo pe cupola Sixtină / scene din Facerea Lumii /
îmi trag mâneca rochiei să văd mai bine şterg hubloul / fluturii verzi de
dantelă se cristalizează pe geam / cu cât şterg mai abitir cu atât înţeleg mai
puţin / mecanismul iubirii // […]”. Ceva ciudat se întâmplă şi pentru că interogarea
se produce, inevitabil, din direcţia dragostei, relaţia amoroasă definindu-se
ca mereu nesigură, ne-mplinită total: „mereu mă lovesc de pereţii tăcerii
acesteia în care te-ai zidit şi uneori / când gravitaţi mă părăseşte / mă sparg
în particule // un copil încearcă iluzia fulgilor de zăpadă / în pumni / iar eu
îl iau în braţe cu dor // […] // despre tine mai citesc uneori în ziarele de
dimineaţă / cineva apasă butoanele lumii şi tu îi pui cătuşe / te-ai
transformat în terminator / şi ai încărunţit sufletul este mai alb ca părul tău
/ păsări fără cuib îţi ies din degete / îmi vine să plâng de lipsa lor / de ce
le-ai dat drumul să se strivească de / lumea aceasta nebună care am devenit noi
// […]”.
O poezie solid
fundamentată pe meşteşugul liric bine stăpânit conţine, evident, şi acest nou
volum al Mihaelei Meravei. Prezumţia de fericire (astfel se intitulează o carte
anterioară) se dovedeşte şi aici „nepotrivită”, poezia nu are de-a face cu
fericirea, ci cu bucuria, emoţia şi certitudinea îndoielii continue; versurile
se cer de multe ori recitite, pentru a le pătrunde rosturile pe care autoarea
le include aluziv, iar reluarea aceasta induce impresia unei schimbări continue
a sensurilor: relectura nu este niciodată o repetare, parcă citeşti alt poem, iar
secretul acestei reuşite autoarea nu ni-l dezvăluie. Ne rămâne doar să ne
bucurăm de efectele lui: „un clopot se aude în mine / ca un strigăt de pasăre
cuvântul / îmi aţipeşte pe buze / însângerându-le”…
_____
* Ex Ponto,
Constanţa, 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu