joi, 19 iulie 2018

Iulian Moreanu – Am venit să mor lângă tine



Noua carte de proză scurtă a lui Iulian Moreanu* ne invită într-un univers cunoscut deja, din volumele anterioare: realul obişnuit, banal, în care misterul, miraculosul se insinuează treptat, nebănuit, din vorbă în vorbă, surprinzând chiar şi când este aşteptat, intuit, presupus de cititorul deprins cu astfel de lecturi, precum cele propuse de autorul câmpinean din Strada Ion Creangă. Algoritmul este acelaşi, al unui Cristian Anghel îndrăgostit sau îndrăgostindu-se şi pierzând iremediabil, absurd sau deplorabil o femeie care uneori se numeşte Florentina. În cele „şase nuvele exemplare” ale volumului, prozatorul ascunde adesea o lecţie morală, aspect mai mult sau mai puţin sesizabil, dar care îl distanţează oarecum de indiferentismul declarat al modernismului faţă de dimensiunea etică. Ceea ce nu-l validează mai puţin ca autor din seria neo-modernistă, ca să nu spun post- ori trans-modernistă. De altfel, milenarismul libertarian la modă devoalează cum «carnavalul postmodern e ceva mai mult decât un ecran de fum ce ascunde transformarea noului modernism [„versiune moale a turnurii etice a esteticii”] într-o „etică” ce nu mai este o versiune edulcorată şi socializată a promisiunii estetice a emancipării, ci reversiune pură şi simplă, iar caracteristica artei nu mai este întru emancipare, ci spre o catastrofă imemorabilă şi interminabilă.” Observaţia lui Jacques Rancière** se potriveşte cum nu se poate mai bine scriiturii lui Iulian Moreanu. Controlul destinului iese de sub influenţa eului eroului (de fapt, nu mai este vorba un „erou” în sensul vechi al cuvântului, ci de un simplu personaj aflat în bătaia vremurilor, a istoriei), a cărui insignifianţă în mulţimea de fiinţe raţionale este strivitoare. La dispoziţia întâmplării, bărbatul din povestirea aparent erotică „În ploaie” intră în dialog cu o necunoscută ce „avea nişte forme care ar fi stârnit dorinţe şi fantezii şi unui bolovan” şi mergea dezbrăcată pe marginea şoselei. Aceasta îl ivită s-o însoţească, prin ploaie, într-o direcţie necunoscută, unde se-ntâlnesc cu un bărbat de asemenea gol. Fantezia încetează la finalul textului, care este dezarmant: omul deschide ochii, îşi vede maşina înfiptă-ntr-un copac şi, înconjurat de echipajul unei ambulanţe, leşină. Nimic spectaculos; un timp static, mort şi, totuşi, opt pagini de text impecabil stilistic, îmbietor, cu o încheiere de ştire tv în 20 de secunde. În „Amurg”, „Cristian şi Florentina lucrau în birouri alăturate.” O relaţie ce pare a se înfiripa, în rutina cotidiană de multinaţională, un pic stranie, un schimb de e-mail-uri fără text, apoi pline de declaraţii incitante, care-l conduc treptat pe bărbatul aflat la vârsta deplinei maturităţi spre fantezii erotice dintre cele mai incitate şi spre un comportament deviat în relaţia conjugală, însoţit de un sentiment de vinovăţie („vina tragică” a exitenţialismului) iscat nu atât de întâmplări, cât de refugiul în scenele amoroase imaginate, unele aproape brutale. Criza existenţială, care, individual, poate fi posibil a andropauzei, iscă tulburări psihice greu de controlat, mai cu seamă că informaţiile despre Florentina sunt parţiale şi nesigure, iar relaţia lor tot mai complicată. Colac peste pupăză, soţia începe, deodată, să lipsească de-acasă, suspansul creşte, ambiguitatea se dezvoltă fără oprire, haosul se instaurează nestingherit, pentru ca, aşa cum procedează autorul mai mereu, frazele finale să rezolve totul, ca-ntr-un roman poliţist: „Când a deschis uşa localului s-a izbit de o pereche care tocmai ieşea. […] privirea i s-a oprit, înlemnită, asupra femeii. / Era un motiv ideal pentru un sfârşit ideal de zi. Şi de viaţă.”
Construcţia narativă ţine şi aici, evident, de canoanele existenţialismului. „Opera de artă întruchipează o dramă a inteligenţei, a cărei dovadă nu o face decât indirect”, scrie Camus în „Mitul lui Sisif”, şi Iulian Moreanu se supune deliberat gândirii „ce renunţă la iluziile sale şi care se resemnează să nu mai fie decât o inteligenţă ce se foloseşte de aparenţe, acoperind cu imagini ceea ce nu are nici o raţiune. Dacă lumea ar fi inteligibilă, arta nu ar exista.” Numai în acest fel poate fi accesată etic proza autorului, conştient că „ireprezentabilul este categoria centrală a turnurii etice în reflecţia estetică”, pe urmele lui Rancière. Iar în ideea de ireprezentabil două noţiuni sunt adesea confundate: imposibilitatea şi interdicţia. Cea de-a doua este exclusă din demersul narativ al lui Moreanu, de unde absenţa benefică a grotescului şi a pitorescului, dar prima e aşezată solid la originea arhitecturii narative, tentaţia de a depăşi datul originar fiind totdeauna sugrumată, împinsă în absurd şi neputinţă, amintind de Josef K. rătăcit pe coridoarele tribunalului.
În „Etajul opt”, Cristian şi Florentina întruchipează doi vechi colegi de liceu, ea medic la care el ajunge printr-o pilă pentru nişte analize curente şi cât mai complete. Nu lipseşte scena erotică cu bogate ingrediente… exotice, poate vis ca şi cum ar fi fost real, dar atracţia povestirii o constituie dialogul despre moarte cu bătrânul avocat vecin de salon în Marele Spital, care se explică: „să-ţi spun de ce vorbesc atâta despre moarte. […] Pentru că-mi este o teamă cumplită de ea. […] Mi-e frică de ea sub toate aspectele. Am o spaimă înfiorătoare ca nu cumva să fiu îngropat de viu, de parcă mi s-ar fi şi întâmplat asta. […] Îţi dai seama cât de îngrozit sunt de ideea de a fi incinerat?” Şi tot aşa, până ce tema devine, treptat, exasperantă, dar inevitabilă, se pare. Apoi, într-o dimineaţă, sună telefonul şi Cristian e chemat de medicul oftalmolog Florentina în faţa spitalului. Paragraful final nu are nimic nefiresc: pentru a pune capăt dezbaterii, avocatul a răspuns provocării pe care o tot căutase, într-un fel de  delir reflexiv: „În faţa intrării principale, în asfaltul udat de o ploaie de peste noapte, răsărise un mac ce avea mărimea şi multe, deşi alterate, dintre semnalmentele avocatului.” Iarăşi un Josef K., de astă dată în faţa tăcerii călăilor imaginari, iarăşi „vina tragică” („[…] bătrânul avocat m-a găsit în faţa ferestrei [...] / - Nu-i aşa că-ţi vine să sari?”).
„Mereu, ploaia” şi „Sinucigaşa ratată” sunt la fel de bine realizate, stilistic având un plus de elemente de tip cinematografic, păstrându-se ambiguitatea şi coerenţa psihologică a personajelor aflate în criză existenţială, uneori evadând în lumi paralele, în miracol sau în déjà-vu-uri şi déjà-vecu-uri. Pot fi oricând solid punct de plecare pentru scenarii de filme premiabile la numeroasele festivaluri de scurt sau lung-metraj.
Nuvela care dă titlul cărţii, „Am venit să mor lângă tine”, cea mai întinsă, este şi cea mai complexă şi, oarecum, mai cantonată în realul cel mai accesibil, politic, economic, social. Iulian Moreanu parcă vrea să arate că poate scrie şi altfel, fără însă a se trăda pe sine. Personajul masculin este cumva acela din cele două volume ale romanului „Năvala norilor”, dar i se dezvăluie, evident, viaţa dintr-o perioadă anterioară celor întâmplate şi sfârşite acolo, e vremea şantierelor hidrotehnice, construcţiei societăţii multilateral dezvoltate. Povestea este de dragoste, fără complicaţii psihologice, cu ataşament complet, însă, direct şi total; o poveste luminoasă, senină despre viaţă şi despre moarte, sfâşietoare pe alocuri, dovadă a excelenţei în proză demonstrată încă o dată.
Autorul contemporan s-a desprins demult de canoanele prozei tradiţionale, cu povestitorul neutru şi omniscient, care pătrunde în sufletul personajelor, le explică, le defineşte, la fel face cu lucrurile şi cu evenimentele; tehnica modernă a naraţiunii înlocuieşte punctul singular de vedere cu acela al personajelor şi al evenimentelor. Ele  construiesc o imagine complexă din/prin propriile cuvinte, o imagine revelatoare a unor situaţii de viaţă care se constituie în adevărate epifanii, mai mult sau mai puţin evanescente. Iulian Moreanu convinge şi subjugă prin stil şi îndemânare, lăsând destul loc tăcerilor dintre cuvinte, acelea care vor fi umplute de trăirile personale, de reflecţii ale cititorului. Consecvent cu sine, este mereu nou în scormonirea după trăiri sufleteşti profunde, tragice, ficţionale şi cu atât mai verosimile.
______
* Am venit să mor lângă tine, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2018

** Jacques Rancière, Le tournant éthique de l’esthétique et de la politique, libertaire.free.fr, 2004

Un comentariu:

  1. Minunata cronica lui Florin Dochia. Nu pot compara stilul cronicarului cu niciun alt stil. Excelent. Si te determina sa citesti neaparat cartea sau toate cartile lui Iulian Moreanu. Felicitari domnilor scriitori! Mioara Pavelescu.

    RăspundețiȘtergere