Noua carte de proză scurtă a lui Iulian Moreanu* ne invită într-un
univers cunoscut deja, din volumele anterioare: realul obişnuit, banal, în care
misterul, miraculosul se insinuează treptat, nebănuit, din vorbă în vorbă,
surprinzând chiar şi când este aşteptat, intuit, presupus de cititorul deprins
cu astfel de lecturi, precum cele propuse de autorul câmpinean din Strada Ion
Creangă. Algoritmul este acelaşi, al unui Cristian Anghel îndrăgostit sau îndrăgostindu-se
şi pierzând iremediabil, absurd sau deplorabil o femeie care uneori se numeşte
Florentina. În cele „şase nuvele exemplare” ale volumului, prozatorul ascunde
adesea o lecţie morală, aspect mai mult sau mai puţin sesizabil, dar care îl
distanţează oarecum de indiferentismul declarat al modernismului faţă de
dimensiunea etică. Ceea ce nu-l validează mai puţin ca autor din seria neo-modernistă,
ca să nu spun post- ori trans-modernistă. De altfel, milenarismul libertarian
la modă devoalează cum «carnavalul postmodern e ceva mai mult decât un ecran de
fum ce ascunde transformarea noului modernism [„versiune moale a turnurii etice
a esteticii”] într-o „etică” ce nu mai este o versiune edulcorată şi
socializată a promisiunii estetice a emancipării, ci reversiune pură şi simplă,
iar caracteristica artei nu mai este întru emancipare, ci spre o catastrofă
imemorabilă şi interminabilă.” Observaţia lui Jacques Rancière** se potriveşte
cum nu se poate mai bine scriiturii lui Iulian Moreanu. Controlul destinului
iese de sub influenţa eului eroului (de fapt, nu mai este vorba un „erou” în
sensul vechi al cuvântului, ci de un simplu personaj aflat în bătaia
vremurilor, a istoriei), a cărui insignifianţă în mulţimea de fiinţe raţionale
este strivitoare. La dispoziţia întâmplării, bărbatul din povestirea aparent erotică
„În ploaie” intră în dialog cu o necunoscută ce „avea nişte forme care ar fi
stârnit dorinţe şi fantezii şi unui bolovan” şi mergea dezbrăcată pe marginea
şoselei. Aceasta îl ivită s-o însoţească, prin ploaie, într-o direcţie
necunoscută, unde se-ntâlnesc cu un bărbat de asemenea gol. Fantezia încetează
la finalul textului, care este dezarmant: omul deschide ochii, îşi vede maşina
înfiptă-ntr-un copac şi, înconjurat de echipajul unei ambulanţe, leşină. Nimic
spectaculos; un timp static, mort şi, totuşi, opt pagini de text impecabil
stilistic, îmbietor, cu o încheiere de ştire tv în 20 de secunde. În „Amurg”,
„Cristian şi Florentina lucrau în birouri alăturate.” O relaţie ce pare a se
înfiripa, în rutina cotidiană de multinaţională, un pic stranie, un schimb de
e-mail-uri fără text, apoi pline de declaraţii incitante, care-l conduc treptat
pe bărbatul aflat la vârsta deplinei maturităţi spre fantezii erotice dintre
cele mai incitate şi spre un comportament deviat în relaţia conjugală, însoţit
de un sentiment de vinovăţie („vina tragică” a exitenţialismului) iscat nu atât
de întâmplări, cât de refugiul în scenele amoroase imaginate, unele aproape
brutale. Criza existenţială, care, individual, poate fi posibil a andropauzei, iscă
tulburări psihice greu de controlat, mai cu seamă că informaţiile despre
Florentina sunt parţiale şi nesigure, iar relaţia lor tot mai complicată. Colac
peste pupăză, soţia începe, deodată, să lipsească de-acasă, suspansul creşte,
ambiguitatea se dezvoltă fără oprire, haosul se instaurează nestingherit, pentru
ca, aşa cum procedează autorul mai mereu, frazele finale să rezolve totul,
ca-ntr-un roman poliţist: „Când a deschis uşa localului s-a izbit de o pereche
care tocmai ieşea. […] privirea i s-a oprit, înlemnită, asupra femeii. / Era un
motiv ideal pentru un sfârşit ideal de zi. Şi de viaţă.”
Construcţia narativă ţine şi aici, evident, de canoanele
existenţialismului. „Opera de artă întruchipează o dramă a inteligenţei, a
cărei dovadă nu o face decât indirect”, scrie Camus în „Mitul lui Sisif”, şi
Iulian Moreanu se supune deliberat gândirii „ce renunţă la iluziile sale şi
care se resemnează să nu mai fie decât o inteligenţă ce se foloseşte de
aparenţe, acoperind cu imagini ceea ce nu are nici o raţiune. Dacă lumea ar fi
inteligibilă, arta nu ar exista.” Numai în acest fel poate fi accesată etic
proza autorului, conştient că „ireprezentabilul este categoria centrală a
turnurii etice în reflecţia estetică”, pe urmele lui Rancière. Iar în ideea de
ireprezentabil două noţiuni sunt adesea confundate: imposibilitatea şi
interdicţia. Cea de-a doua este exclusă din demersul narativ al lui Moreanu, de
unde absenţa benefică a grotescului şi a pitorescului, dar prima e aşezată
solid la originea arhitecturii narative, tentaţia de a depăşi datul originar
fiind totdeauna sugrumată, împinsă în absurd şi neputinţă, amintind de Josef K.
rătăcit pe coridoarele tribunalului.
În „Etajul opt”, Cristian şi Florentina întruchipează doi vechi colegi
de liceu, ea medic la care el ajunge printr-o pilă pentru nişte analize curente
şi cât mai complete. Nu lipseşte scena erotică cu bogate ingrediente… exotice,
poate vis ca şi cum ar fi fost real, dar atracţia povestirii o constituie
dialogul despre moarte cu bătrânul avocat vecin de salon în Marele Spital, care
se explică: „să-ţi spun de ce vorbesc atâta despre moarte. […] Pentru că-mi
este o teamă cumplită de ea. […] Mi-e frică de ea sub toate aspectele. Am o
spaimă înfiorătoare ca nu cumva să fiu îngropat de viu, de parcă mi s-ar fi şi
întâmplat asta. […] Îţi dai seama cât de îngrozit sunt de ideea de a fi
incinerat?” Şi tot aşa, până ce tema devine, treptat, exasperantă, dar
inevitabilă, se pare. Apoi, într-o dimineaţă, sună telefonul şi Cristian e
chemat de medicul oftalmolog Florentina în faţa spitalului. Paragraful final nu
are nimic nefiresc: pentru a pune capăt dezbaterii, avocatul a răspuns
provocării pe care o tot căutase, într-un fel de delir reflexiv: „În faţa intrării principale,
în asfaltul udat de o ploaie de peste noapte, răsărise un mac ce avea mărimea
şi multe, deşi alterate, dintre semnalmentele avocatului.” Iarăşi un Josef K.,
de astă dată în faţa tăcerii călăilor imaginari, iarăşi „vina tragică” („[…]
bătrânul avocat m-a găsit în faţa ferestrei [...] / - Nu-i aşa că-ţi vine să
sari?”).
„Mereu, ploaia” şi „Sinucigaşa ratată” sunt la fel de bine realizate, stilistic
având un plus de elemente de tip cinematografic, păstrându-se ambiguitatea şi
coerenţa psihologică a personajelor aflate în criză existenţială, uneori
evadând în lumi paralele, în miracol sau în déjà-vu-uri şi déjà-vecu-uri. Pot
fi oricând solid punct de plecare pentru scenarii de filme premiabile la numeroasele
festivaluri de scurt sau lung-metraj.
Nuvela care dă titlul cărţii, „Am venit să mor lângă tine”, cea mai
întinsă, este şi cea mai complexă şi, oarecum, mai cantonată în realul cel mai
accesibil, politic, economic, social. Iulian Moreanu parcă vrea să arate că poate
scrie şi altfel, fără însă a se trăda pe sine. Personajul masculin este cumva acela
din cele două volume ale romanului „Năvala norilor”, dar i se dezvăluie,
evident, viaţa dintr-o perioadă anterioară celor întâmplate şi sfârşite acolo,
e vremea şantierelor hidrotehnice, construcţiei societăţii multilateral dezvoltate.
Povestea este de dragoste, fără complicaţii psihologice, cu ataşament complet,
însă, direct şi total; o poveste luminoasă, senină despre viaţă şi despre
moarte, sfâşietoare pe alocuri, dovadă a excelenţei în proză demonstrată încă o
dată.
Autorul contemporan s-a desprins demult de canoanele prozei
tradiţionale, cu povestitorul neutru şi omniscient, care pătrunde în sufletul
personajelor, le explică, le defineşte, la fel face cu lucrurile şi cu
evenimentele; tehnica modernă a naraţiunii înlocuieşte punctul singular de
vedere cu acela al personajelor şi al evenimentelor. Ele construiesc o imagine complexă din/prin
propriile cuvinte, o imagine revelatoare a unor situaţii de viaţă care se
constituie în adevărate epifanii, mai mult sau mai puţin evanescente. Iulian
Moreanu convinge şi subjugă prin stil şi îndemânare, lăsând destul loc tăcerilor
dintre cuvinte, acelea care vor fi umplute de trăirile personale, de reflecţii
ale cititorului. Consecvent cu sine, este mereu nou în scormonirea după trăiri
sufleteşti profunde, tragice, ficţionale şi cu atât mai verosimile.
______
* Am venit să mor lângă tine, Editura Bibliotheca, Târgovişte,
2018
** Jacques Rancière, Le tournant éthique de l’esthétique et de la
politique, libertaire.free.fr, 2004
Minunata cronica lui Florin Dochia. Nu pot compara stilul cronicarului cu niciun alt stil. Excelent. Si te determina sa citesti neaparat cartea sau toate cartile lui Iulian Moreanu. Felicitari domnilor scriitori! Mioara Pavelescu.
RăspundețiȘtergere