miercuri, 18 ianuarie 2017

Maria Grădinaru – Triplu sec

„Poezie fără drept de apel”



Un salt semnificativ a fost deja remarcat în poezia Mariei Grădinaru, odată cu apariţia volumului Triplu sec (Editura ArtBook, Bacău, 2016). Un salt stilistic şi, fără a fi un paradox, aş spune un salt în profunzime, într-un lăuntric pe care şi-l asumă dintr-o perspectivă a luminii şi a clarităţii. În acelaşi timp, volumul de faţă este o pledoarie pentru poezia ca act erotic, de o puritate asumată deschis, o sublimare prin cuvânt care acceptă şi reciproca erosului ca act poetic. Obsedant se observă a fi, din această perspectivă, chiar actul scrierii devenit irepresibil: „simt o nevoie absurdă să scriu / despre”, „câteva rânduri scrise în grabă sub impulsul momentului”, „scriu să-mi ţin de urât”, „văd literele păşind în mine / una câte una”, „doar eu în ardere / cu toate literele alfabetului / din care m-am născut”, „voi scrie mereu” etc. Strâns legată de actul erotic al scrierii este cuvântul, evident, în sens de poezie. Dar „dincolo de cuvânt stă lumina aceea / care ţine totul în echilibru”, iar aici se află tot fundamentul pe care sprijină acum creaţia Mariei Grădinaru. Cuvântul este numai poezie, „un cuvânt cât toate celelalte la un loc”, şi autoarea nu oboseşte să tot reia mărturisirea acestei dependenţe de-a lungul şi de-a latul volumului, desfătarea unui eros subtil dezlănţuindu-se liber: „m-am dezbrăcat de lume în casa aceea cu vedere spre veşnicie / acolo am descoperit poezia / reverbera în mine / precum un stadivarius la atingerile celui mai fin arcuş // atunci am simţit prima dată / respirul timpului care uimit / se oprise să mă citească” (condei). Mărturia capătă, uneori, retorica unui patetism liric reconfortant: „pot aşterne tăceri kilometrice / pe o hârtie de calc aerul umed al Londrei / lângă big bangul nostru cotidian / instigator mă înarmez cu dragoste / dezarmez fix-urile / te vreau poezie / lângă mine / în mine / să-mi îndulceşti amarul trezirii / dimineaţa [subl. mea, F. D.] / când curcubeul îşi face somnul de frumuseţe / să te deschizi fereastră spre o lumină neatinsă de gând & în acre să-mi spăl tălpile // oare vei înţelege vreodată că dincolo de mine sunt tot eu” (în cămaşa de forţă). Absenţa semnelor de punctuaţie poate face dificilă lectura, dar efortul cititorului de re-constituire pentru sine a versului merită plăcerea de a descoperi deliciile aparentului dicteu automat, dependent numai şi numai de simţirea lăuntrică ce se cere transferată în cuvinte. O poezie scrisă din lăutrul ei, iar nu din afară, dintr-un exterior indiferent, pe care Maria Grădinaru îl ignoră cu nonşalanţă. Poeta priveşte în sine, se hrăneşte din simţirile şi dorinţele intime. De aici şi lumina care este omniprezentă, sub semnul soarelui, al lunii, deasupra şi dedesubt, în tot felul de ipostaze. Rememorări obişnuite capătă sensuri cu valoare de reflecţie pozitivă asupra existenţei. Construcţia unui poem liminar cată a surprinde conotaţiile unei revelaţii cu încărcătură sentenţioasă din vecinătatea emoţiei religioase: „copil fiind / descopeream bucuria în fragmentele de sticlă colorată / prin care priveam soarele / sperând să-l pot prinde într-o culoare atât cât să-i mângâi conturul cu pleoapele // dar cel mai mult îmi plăceau bucăţile lipsă din fereastra de pe casa scării / pe care mă căţăram cu uşurinţa celui care ştie că poate ţine / cerul într-o mână // acolo / între două lumi / timpul s-a oprit să-mi arate că fericirea nu stă în cioburi / ci în întreg [subl. mea F. D.]// o mamă / un tată / o fiică / Dumnezeu // atunci am înţeles că aş putea muri de fericire” (vitralii). Cum să citeşti altfel poezia dintr-un volum care se deschide cu un asemenea poem programatic, decât cu bucuria descoperirii, pas cu pas, a unei vieţi interioare bogate, semnificative, în care pare firească o interogare uimită de felul: „habar nu am de ce se încăpăţânează oamenii / să creadă că fluturii trăiesc doar o clipă / eu cunosc cel puţin unul care gustă nestingherit nectarul veşniciei” (simbioză). Locuită de un fluture, ceea ce aminteşte propensiune spre zbor din Visul crisalidei (volumul anterior), Maria Grădinaru declară: „copilul din mine păşeşte desculţ printre versuri / cu soarele într-o mână şi luna în cealaltă”. Sunt câteva secvenţe smulse din vârstele mici, însă, a nu se uita, substanţiale sunt frumoasele poeme în care erosul domneşte nestingherit. În cuib – „ieri / galaxii necunoscute se ciocneau în mine / ca şi cum graniţa dintre lumi nu ar fi existat // dimineaţa înclinase universul / rostogolind toate nedumeririle sale / în fereastra prin care mai devreme respiram / poezie // astăzi / în îmbrăţişarea ta / doar cuvântul respiră / pârguind clipa // mâine / sper să mă pot trezi din nou lângă tine / fără teama că altcineva ţi-ar putea citi printre rânduri / versul acela nescris / în care mi-am cuibărit privirea” – intervine dimensiunea temporală a Universului pentru păstrarea unităţii fiinţării în relaţie erotică. În uitare – „poetul meu preferat umblă prin mine / în căutarea celor mai frumoase versuri / uneori îl simt cum se aşază sub ramurile inimii / aşteptând ploaia care să-i răcorească arşiţa [subl. mea F. D.] / alteori îi aud paşii prin labirintul spaimelor // astăzi l-am zărit îngenuncheat în cel mai întunecat loc al fiinţei mele / tânguindu-se // Marie / Marie / de ce uiţi că te-am lăsat pe lume poezie” – deja contopirea erotică s-a petrecut, unitatea este atinsă, cele două părţi ale actului poetic finalizat nu mai pot fi despărţite.
Dacă ai „acel ceva care îţi captează privirea”, atunci poţi crede „într-o poezie fără drept de apel” (decoupage). Destinatarul necunoscut al mesajelor din poezia Mariei Grădinaru (El ar putea fi chiar Poezia!) este dezmierdat cu acele cuvinte care îl pot ţine captiv: „mă agăţ de un lujer cu toate ale mele / precum o iederă în căutarea luminii” (vertical) sau „ţi-ai făcut cuib din amintirile mele / îmi dezbraci fiecare gând / până când esenţa unui cuvânt lasă pradă vederii / locul în care cerul îşi are înfiptă rădăcina” (totuşi mă locuieşti de o clipă), pentru că „tu îmi descoperi lumea pe care o port în mine” (iubire) şi „poezia freamătă între noi / fără bariere / eşti cu mine / în mine / nimic nu poate schimba cursul acestei forţe ineluctabile / care afundă în tăcere / o clipă interminabilă de iubire” (gravitaţie).
Maria Grădinaru marchează, cu siguranţă, o victorie cu acest Triplu sec reconfortant, pozitiv, acaparant şi convingător la lectură, dezvăluind trăiri lăuntrice bogate, luminoase, puse în pagină cu talent şi rigoare, cu delicateţe şi forţă. Cea care afirmă că „am mângâiat pentru o clipă / liniştea dintre noi pe dinăuntru” (tăceri locuite) este locuită de aceea care recunoaşte că „zâmbetul meu se pierde în adâncimile universului / când nu eşti lângă mine / să-l pot despleti pe buzele tale / poezie” (sărut). A descifra mai mult din arta ei poetică ar însemna a dezvălui un mister care se cere păstrat ca atare: „tu care nu-i atribui lui Dumnezeu / minunile acestei lumi / ai zidit în mine / fără să ştii / ce mai frumoasă biserică” (paradox). Să intrăm şi să ne rugăm, aşadar.

6 comentarii:

  1. Orice poet și-ar dori un comentariu atât de frumos...

    ps
    Felicitări, Florin Dochia

    RăspundețiȘtergere
  2. Minunata analiza poeziei poetei Maria Gradinaru.
    Versuri cu multa simtire , 'trairi launtrice bogate,luminoase " ,cum spune criticul (de aceasta data ) , Florin Dochia.
    Felicitari , Florin Dochia , felicitari , Maria Gradinaru.

    RăspundețiȘtergere
  3. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere