Luminiţa Potîrniche - O poveste visată din două unghiuri diferite

Melancolia ca salvare existenţială

Un aer bogat în nostalgii traversează leneş poezia Luminiţei Potîrniche din volumul O poveste visată din două unghiuri diferite (Editura Eikon, Bucureşti, 2016). Caracteristica principală se arată a fi, însă, luciditatea substanţială a construcţiei, claritatea (aproape demonstrativă a) imaginilor, departe de orice clar-obscur presupus de sentimentalizarea unor stări melancolice. Analiza simţirilor este adesea chirurgicală, aproape depoetizată, de destule ori, cu un oarecare blând patetism retoric de nuanţă revendicativă. Fiecare poem recuperează o poveste, este o poveste a unei clipe sau a unei vieţi întregi. Degajarea abil jucată ascunde (din fericire, neglijent!) o sensibilitate profundă, locuind într-o adolescenţă perpetuă: „visul supradimensionat / iese pe geamul de la baie. / prea mult visez / pentru cămăruţele astea mici de bloc. / proiectantul s-o fi gândit / că face case pentru oameni normali / care dorm de cum pun capul. / mie îmi trebuie / un hangar ca să-mi las aripile la sol / şi toate acele maşinării zburătoare / cu care navighez / în lumi desprinse de scoarţa terestră. / dar e aşa de linişte la etajul trei al cerului / încât face toţi banii.” (etajul trei al cerului). Metafora este îndrăzneaţă şi revelatorie, fără balast calofil: „cade pe tine penumbra plecării. / îţi pătează obrazul /cu întunericul unei absenţe”; „se scorojeşte cerul albastru / pe ferestrele deschise numai o dată”. Prezenţa Morţii în ceea ce înseamnă Viaţă trăită, dezvăluie o viziune de certă sorginte existenţialistă: „de pe statuia somnului / se iau scorojite piei. / cât murim, cât îmbătrânim / când alţii cred că dormim. / şi eu crezusem asta / dar mă trezesc cu o pojghiţă subţire / de nefiinţă / atârnând de mine.” (pieile somnului). Existenţa absurdă, destinul care nu poate fi depăşit („cred că totul e scris./ [...] / cine mai are răbdare cu mine / să mă înveţe să citesc ce scrie / în înaltul noros, / mai ales că între timp / au mai căzut litere / şi frazele au devenit ininteligibile.”- totul e scris), înstrăinarea fără măcar iluzia unei reveniri, imposibilitatea de a trece dincolo de obscuritatea parcursului de zi cu zi în & prin lume minează atingerea unei armonii mult-dorite, ilustrate fiind în imagini fantasmatice ale unei realităţi bulversate: „miroase a sâmbure de migdală şi a leşin. /[...]/ capace lustruite alunecă de pe adevăruri ascunse. /[...]/ sârguincioasă memoria colectivă mă încorporează / în ceva din care nu am făcut niciodată parte. /[…]/ se însufleţesc scaunele şi ies de sub masă, / ajung în stradă, se oferă, aşteaptă. / zebrele cu dungi de zăpadă neîncepută / traversează toată viaţa mea ticluită cu repere. / mă amestec printre toate noţiunile deprinse cu greu. / tot trecutul depinde de cât de repede pot să uit / ce-am învăţat.” (traversând pe zebre cu dungi de zăpadă).

Se observă că efectul artei poetice stă în precizie, nu în ambiguitate. Desigur, la primul nivel. Cel de-al doilea, deja, cere subiectivităţii concentrare maximă, pentru că nu raţiunii i se adresează, ci reconstituirii intuitive, ca reflecţie asupra naturii umane. Iată, un poem precum insomnia lucidităţii dezvăluie resorturile interogaţiilor poetei: „dorm puţin, / visez mult. / ca o cerneală în apă / pun dezamăgirea. / mă spăl pe faţă cu ea. / chipul meu devine albastru. / iau un şerveţel, / îmi decupez ochii, / nasul, gura. / nimic nu uit. / oglinda aruncă / stropi răutăcioşi / de somn neîmplinit. / cine e monstrul zămislit / de ultima insomnie / a lucidităţii?” Cuvintele devin semne, expresiile trec dincolo de semnificaţia comună, reflecţiile amintind de celebra formulare camilpetresciană „câtă luciditate, atâta existenţă şi deci atâta dramă”, când jocul ielelor trimite la originea ideii şi sugerează nietzscheana „melancolie din orice lucru încheiat” („die Melancholie alles Fertigen”) sau aproape de se încheia. Este mult din marele melancolic german în poezia Luminiţei Potîrniche, poate nu neapărat direct, poate pe căile atent parcurse ale existenţialismului de bună tradiţie franţuzească (pentru că găsim şi o delicată trimitere livrescă: „tocmai se răcise ceaiul în ceaşcă / şi cineva ciupise dintr-o madlenă”), poate chiar de la „părintele” Dostoievski. Curat melancolice sunt poeme precum înrolat („mâna care salută, / trenul se face din ce în ce mai mic. / nici o batistă / nu mai este destul de albă. / sub viaduct, / soldatul plecat începe să scrie o scrisoare / către fata de-acasă.”) sau veneţia se scufundă („umbrele ce se scurg / de pe casele veneţiene / se topesc în lagună. / doar arlechino a învăţat jocul / perfecţiunii înecatului în glumă. / şi-apoi, există măşti / pentru a ascunde nereuşita.”), dar nu numai ele. Pentru această poetă, de o vădită maturitate artistică, existenţa precede esenţa. Poate de aceea se vor evidenţia formulări precum „în zadar / zăbală nefiinţei punem” (ce ecou eminescian!), cioraniana formulare „ce este singurătatea mea / faţă de singurătatea lumii” (şi tot poemul singurătăţi paralele), „e dificil să mai calci o dată / în aceeaşi părăsire” (dinspre Heraclit) ori poeme precum fruct locuit, nici un peştişor nu-i de aur, ceruri prăbuşite - dau seamă de propensiunea poetei spre formularea sentenţioasă, dinspre un fel de etică personală ce îmbogăţeşte versul cu sens.

Inevitabil, copilăria primeşte tribut în vis pe jumătate, singurul descântec, fugind din copilărie, poeme iscate din aceeaşi aplecare melancolică, la fel ca numeroasele tristihuri, unele cu ecou de haiku.

Sunt de remarcat neapărat frumoase metafore, fireşti în contextul dat: „sângele / necheza ca un mânz”, „se scorojeşte cerul albastru / pe ferestrele deschise numai o dată”, „încep să-mi diger refugiul / ca o plantă carnivoră / ingrată”, „stau înţepenită / în pâlnia somnoroasă a cărnii”, „timpul devine / un ulei gros” etc., etc.

Se poate încheia relatarea acestei priviri destul de grăbite asupra volumului prin lectura poemului porţi, care are ca leitmotiv „ce poate fi mai frumos /  decât să faci porţi”, o adevărată ars poetica pentru Luminiţa Portîrniche. Felul în care poeta scrie beneficiază de avantajul unor căi accesibile de comunicare cu lectorul, provocatoare atât cât e necesar, al unor continue surprize de expresivitate, pe care o controlează deplin, cu forţă şi cu delicateţe. Aparent, poeta tinde, stilistic, să valorifice valenţele irepetabilului, ale noutăţii inepuizabile, fiinţa umană însăşi, în existenţa sa, ca subiect poetic (şi poietic), fiind mereu Altul (dacă nu chiar Celălalt), totdeauna surprinzător de nou.