duminică, 25 martie 2012

Adrian Suciu - Mitologii amânate


Antologia apărută la Herg Benet (2011), dă încă o dată măsura dependenţei poetului faţă de Şcoala echinoxistă, din care recuperează, la cote înalte, pentru un eventual post-modernism, lirismul şi simplitatea metaforei relevante, eminamente umane, indefinita nelinişte, condiţia livrescă (foarte discretă) şi adaugă din preaplinul tumultului vieţii sale deschideri noi - ludicul, fie şi grav, neoexpresionismul se sorginte post-opzecistă - de fapt, completează, consistent valoric, imaginea caleidoscopică a unei mişcări - fenomen cultural - imposibil de cuprins în canoane teoretice.

Cunoscându-l şi ascultându-l pe Adrian Suciu, poţi spune: iată un copil mare! Un poet s-a născut matur, care nu a uitat nicicum jocul şi joaca, nu se arată serios şi ţeapăn-înţelept, ci răsfăţat, poznaş şi nerăbdător să tot întrebe. Un copil mare iubit de femei, cărora le stârneşte tot felul de chemări secrete, le dezveleşte taine, le tălmăceşte sensuri ale vieţii şi ale morţii. „Viaţa ne-o facem cu femei pe care le pierdem!” – aşadar în pierdere se află câştigul? – începe cu întâmplarea petrecută la o vârstă fragedă (Masa de la cinci ani), care a lăsat fără soluţie de continuitate neînţelesurile. Şi continuă cu „moartea ce mică” - extazul, voluptatea - retrăind-o şi transfigurând-o în imagini care conduc inevitabil la cea „mare”, definitivă. „Am desferecat ultima poartă şi lacătele au ţipat. / Copilăria, visul cu îngeri şi teiul. / Adormite-n colivia de sânge. / Dacă ar fi drum înapoi, pe el demult mi-aş fi rupt / încălţările, pulberea a cotropit trecătorile, luna / tace şi minte. Nu somnul m-aduce-n odaia-ncălzită: / în loc de odihnă, o pasăre-şi frânge aripa / în mijlocul nopţii. / Rămân lucrurile pe care le mângâi trecând printre ele / şi moartea macină, macină. Ură, trufie, răzbunare / şi moartea macină, macină. Foaia fierbinte / pe care o stinge condeiul şi moartea macină, macină. (Noaptea IV. Foaia fierbinte).

Revolta devine, peste un deceniu, manifestă, cinică, dură: „Când vine moartea, am s-o pun capră, să / i-o trag pe la spate până îi rup coastele şi sternul / şi-i sfărâm dinţii cu sexul umflat de poezie.” (Când vine moartea, am s-o pun capră). Viziunea erotică este mai deschisă, de-acum, metafora delicată, sinceră, luminoasă: „Eşti atât de frumoasă încât e sigur / că mădularele tuturor bărbaţilor / care au trecut prin tine / miroseau a pajişti înflorite.” (Peronul nouă) Tributul cel mare se dă mai degrabă eros-ului decât thanatos-ului, chiar dacă - sau tocmai pentru că! - „…eu mă dau în vânt după oamenii care suferă. Care-şi / îngroapă sângele cum îngroapă ceasornicarul / o piesă de alamă perfectă în măruntaiele ceasului. // Mă dau în vânt după oamenii care suferă. După iubitorii / de câini cărora le mor câinii…”(Mă dau în vânt după oamenii care suferă).  – durere sublimată în cruzimea expunerii, o psihanaliză fără canapeaua lui freudiană. Femeia de totdeauna este privită cu candoare jucăuşă, nevinovată: „Orice sex de femeie privit, în patul meu sau aiurea, / e prilej de tandreţe. Îl văd cu ochii curaţi / ai călugăriţei care face prezervative crezând că sunt / saci de dormit pentru şoricei.” (Măceşi înfloriţi).

Esenţa jocului poetic al lui Adrian Suciu este surpriza imaginii expresive, încărcată de promisiunea unor iluminări care, desigur, întârzie, dar cheamă alte şi alte imagini, într-un puzzle care te poate convinge că „nu poţi lupta cu diavolul decât ţinându-l în trup / şi schimbându-i lenjeriile mereu.”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu