Un mozaic al memoriei unei familii
şi al unor comunităţi văzut prin oglinda unei personalităţi artistice complexe,
sub privirile atente ale altei personalităţi artistice complexe – asta ne oferă
Radmila Popovici în aceste Reconstituiri
pline de surprize şi de farmec. Totul a pornit de la o întâlnire magică, în
„curtea mătuşii Ana”, atunci când Floriţoaia Veche [localitate din Republica
Moldova] îşi sărbătorea cei 370 de ani de la atestare. Mătuşă pe linie paternă
a autoarei, Ileana Popovici mi-a apărut mie [şi m-a fermecat] întâi în
adolescenţă, în filmul lui Lucian Pintilie „Reconstituirea”. Habar nu aveam, pe
atunci, că a studiat vioara, că a urmat Conservatorul şi este sora mai mică a
actriţei Magda Popovici. Mezina unui preot refugiat din Basarabia în România,
la Buturugeni, Giurgiu, a debutat, studentă fiind, ca solistă de muzică uşoară
la Casa Studenţilor „Grigore Preoteasa” din Bucureşti, apoi început colaborarea
muzicală cu Richard Oschanitzky, realizând împreună multe imprimări la radio, la
televiziune şi muzică de film. După absolvire (1969), s-a angajat ca ilustrator
muzical la Televiziunea Română; a lucrat tot ca ilustrator muzical şi pentru
studiourile de film Sahia şi Buftea. Dar cartea Radmilei este mult mai mult
decât aflăm dintr-o căutare pe google, ea prezintă într-un mod caleidoscopic un
destin marcat de trauma provocată de ocuparea sovietică a Basarabiei. Familia
sa, Valentin Popovici şi Nina Neonila Harnaj, s-a refugiat în România de două
ori: în 1940, la prima cedare a Moldovei de Est, apoi în 1944, când s-a
stabilit în Buturugeni, judeţul Giurgiu. Formal fiind un interviu, presărat cu
inserţii de mărturisi, amintiri, impresii ale unor apropiaţi, textul este o
istorie a drumului parcurs de-a lungul secolului al douăzecilea de oameni de la
ţară aflaţi sub vremi. Floriţoaia, „un sat ca-n poveşti, aşezat lângă o pădure
imensă, cu nişte dealuri de vis”, este locul de origine a familiei, bunica
învăţătoare („frumoasă şi distinsă”), bunicul cantor la biserică; tatăl se va
face preot (Seminarul de la Iaşi), va primi prima parohie la Copanca, lângă
Nistru; mama vine din familia Harnaj, din Baimaclia, lângă Căuşeni, buni
agricultori şi apicultori, Dumitru Harnaj fiind preot. Bunicii Ilenei, din Floriţoaia,
au fost deportaţi în Siberia, în 1940; s-a întors numai bunica Maria, după 15
ani… Ileana povesteşte domol Radmilei cu grijă şi cu amănunte relevante vieţile
înaintaşilor lor. Radmila o lasă să se destăinuiască, nu intervine mult, doar
îndrumă discuţia spre momente semnificative. Iată, la Buturugeni, „o comună
uitată de lume, fără drumuri, fără nimic”, „ai mei nu doreau nicidecum să mai
aibă un copil – erau săraci lipiţi pământului. Sora mea avea şase ani sau cinci
şi ceva. O vreme au stat în două camere cu chirie. Lampă cu gaz, sobă cu leme,
fântână în curte. […] Între timp, mi-am făcut şi eu apariţia. […] Se apropia
seceta şi foametea aceea îngrozitoare din ’46.” Şi aşa mai departe… viaţă în
comunism trăită cu griji, lipsuri, excluderi pentru o fiică de preot, şcoală cu
15 ani de internat, dar va cânta în corul şcolii din Bolintin şi va juca
teatru, O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută. Va intra la
Conservator, în 1964, secţia Pedagogie şi Critică Muzicală. Va cânta muzică
uşoară – genul romantic, Françoise Hardy şi France Gall – cu Marius Ţeicu,
Petre Magdin, Doru Danciu, Nicu Dumitrescu, Pompilia Stoian, Dan Spătaru, Anca
Agemolu… apoi în grupul „Aurora”… Richard Oschanitzky [Rici] o va curta
„într-un mod foarte romantic”… dar totul se va încheia, îşi aminteşte, cu o
suferinţă „care m-a sfâşiat cu totul”. Începe să lucreze ilustraţii muzicale la
TVR, este plătită îşi cumpără un palton… Joacă dezinvoltă în filmul lui Pintilie,
apoi încă în altele vreo cincisprezece, îşi aminteşte insomniile şi somnambulismul din
copilărie şi de mai târziu… Are o relaţie frumoasă cu studentul mediciniste
Tudor… ratată din pricina prejudecăţilor părinţilor lui… Viaţă fără oprire, în
ţară, în lume, lumină şi întuneric, ratări şi victorii... „Dăruieşti pentru că
aşa simţi. Omul darnic nu se gândeşte ce foloase va avea. Se bucură de actul în
sine.” Lecţie de viaţă: ai ceea ce dăruieşti.
Cartea asta nu e un roman, e mult
mai mult decât atât, Radmila descoperă un om frumos, o femeie foarte vie şi
plină de curaj, eroina unor trecătoare, dar pătimaşe, poveşti de dragoste, cu
multe talente artistice, firească, greu încercat şi tocmai de asta o adevărată
învingătoare. Cartea asta remarcabilă se citeşte pe nerăsuflate, mai degrabă pe
repede înainte, căci nimic nu pare a-ţi permite odihnă, pauze. Ba te îmbie
adesea să reiei pagini întregi…
