Dan Şalapa - PASAJ

 Savorile nepătrunsului

 

Recunoaştem şi de această dată retorica şalapiană dintotdeauna, aceea care îl implică pe cititor, îl cheamă să participe la spectacolul viziunii sale despre realitate, o viziune critică, analitică, adesea ludică, incluzând «derapajele» metaforice care dau sens, care provoacă la privire atentă, scormonitoare asupra sinelui. „Polisemia şi deschiderea interpretativă a poeziei este cheia nemuririi sale, textul este viu pentru că se luptă constant cu imaginaţia cititorului, sau mai bine zis, ciocnirea imaginaţiei cititorului cu textul poetic (cu lovirea scânteilor şi degajarea căldurii) este poezia.” – citim în Despre poezia lui Joseph Brodsky, de Michail Crepe. Aserţiunea, valabilă la modul general, se aplică perfect cărţii de faţă, asemănările cu arta poetului rus în materie de viziune poetică fiind lesne detectabile, mai cu seamă privind semnele de existenţialism sartrian ori proustian şi cufundarea în singurătate şi dezorientare, precum în brodskiana Parte de vorbire [Часть речи] («sunt prietenul fidel al nimănui»).

 Cartea Pasajul este, ca arhitectură lirică, o subterană, e dedat înlăuntrului, încărcat de ficţiunea chemării în apărare a izolării: „Am tot mai des senzaţia/ Că aş putea muri doar pe jumătate,/ Că uşa vecinilor/ Seamănă tot mai mult/ Cu o intrare în singurătate”. Autostrada interioară are două benzi, „Spaţiul - inima,/ Şi timpul - gândul”, care fac împreună posibil erosul, ca esenţă a vieţii, dar şi ca act ratat, în sens freudian (Fehlleistung); „Am nevoie de tine/ Ca de pluralul termenului «singur»”, spune poetul, ceea ce s-ar traduce prin ideea că benzile sunt separate deplin, nu comunică, nu se pot întâlni decât, poate, la infinit. Inima şi Gândul se vor două singurătăţi visându-se doar, împreună. Pot imagina întâlniri de îndrăgostiţi „Singuri pe o insulă pustie/ [...]//Goi, aici, pe ţărmul acesta fierbinte”, pot imagina întrepătrunderi, „Veneai la mine,/ Dar erai în mine/ De dinainte de a pleca spre mine”, căci „poezia/ Nu poate plânge/ Dacă există în mine/ Locuindu-te şi pe tine”. Suntem în propria singurătate, noi înşine, pentru că suntem împreună, pare a spune, în fond, poetul, în timp ce imaginarul poetic surprinde, şi de această dată, tabloul realului şi îl modifică spre a-l face accesibil. Cu adevărat, el ridică imn acestui real, dezvăluindu-i sensuri altfel greu vizibile, existenţa umană fiind mult mai bogată, mai complexă decât pare la o privire superficială, precum în cazul soldatului care „Murea şi nici nu ştia că moare //[...]// învia în fiecare zi,/ Odată cu primul cântat al cocoşilor”. E nevoie de un echilibru, toate sunt legate în universul vizibil şi în cel invizibil, la care Dan Şalapa caută acces: „Nu râde/ Dacă nu ai învăţat mai întâi,/ Să usuci obrazul/ Pe care va poposi lacrima/ Până să ajungă suferinţă”, adică nimeni nu se poate bucura dacă nu ştie ce este durerea lăuntrică. Înţelepţirea pe care o invocă şi aici pune amprentă puternică asupra întregii creaţii şalapiene: „Uneori, gândurile/ Sunt mai puternice decât noi,/ Dar numai atunci,/ Suntem şi noi, puternici.” Sau: „De câte ori eşti suspendat,/ Gândeşte-te ce este deasupra,/ Ce este dedesubt.” Sentinţele sale sunt foarte potrivite cu materia exemplelor extrase din acaparanta existenţă cotidiană.

 De aici, până la recursul la materia tentantă a visului este un pas foarte mic şi necesar. Şi nu este un refugiu, ci este (re)cunoaştere a misterului existenţei în cele mai ascunse aspecte ale sale: „Vino, somn,/ Sunt atât de treaz/ Că aş putea să stau de strajă/ La tot nesomnul lumii”. Uneori îşi caută sinele în preajma unor cunoscute direcţii poetice devenite clasice, de exemplu rilkeene (poate tot pe direcţia acelei «extemporal savor» a lui Brodsky, admirator şi cunoscător al lui Rilke prin intermediul Ţvetaevei), în Psalmul fricii definitive: „Ce-am să mă fac, eu, Doamne,/ Şi fără somn în somnul veşnic,/ Şi fără cal în fuga după timpul/ Ieşit, fugit, scăpat din frâiele vederii?” Postmodernitatea actuală, cu textualismul său, nu putea fi evitată, desigur, cititorul de azi aşteaptă astfel de provocări şi poetul îi face pe plac. Într-o lume tot mai nesigură, spaima este o constantă a poeziei propuse în cartea aceasta, spaima că nimeni nu este pregătit pentru acea inevitabilă plecare definitivă. Reproşul este adresat aceleiaşi divinităţi: „N-ai inventat, o, Doamne, încă,/ Acea ţărână fermecată pe deplin!”

 Erosul este, fireşte, însoţit de thanatos, nu se putea evita vecinătatea, mai ales într-o alcătuire dedată analizei acribioase a trăirilor în preajma ambilor eroii principali ai lumii moderne, la o agape continuă şi dominantă. Nimic nu a mai rămas din eleftheria i thanatos ale secolului al nouăsprezecelea.  Nu e vremea niciunei lupte. Dan Şalapa a găsit soluţia şi ne-o oferă: „Iubito,/ Te întreb doar atât:/ Ca să poţi iubi,/ Trebuie mai întâi să mori/[...]// Poţi să-ţi imaginezi?/ Dacă, da, imaginaţia/ E mai puternică/ Decât moartea,/ Iar dacă iubirea/ E o secvenţă a acesteia,/ Vindecă-te de ele,/ Imaginându-ţi-le/ Îndrăgostite una de alta.” În această situaţie, poetul devine generos: „E mai bine, crede-mă, să nu ştii nimic,/ Despre cât de mult te-am iubit”.

Dragostea dintâi şi dintotdeauna iese la suprafaţă: „Poezia mi-a scăpat azi-dimineaţă/ peste balustrada balconului,/ [...]// M-a durut şi pe mine şi pe ea”. Împreună cu poezia, doar, poetul, care este numai „mijlocul de existenţă al limbajului”, se poate defini: „Eu sunt un trist/ Fundamental vesel,/ Alteori,/ Sunt un vesel/ Fundamental trist.” De admirat, în toată cartea, savorile nepătrunsului. Şi, astfel, cu versurile sale, ne poate cuceri, căci, ca să ne întoarcem la acelaşi Michail Crepe, „Răspunsul la întrebarea «Cum scrieţi poezie?» este la fel de dificilă pentru un poet ca întrebarea «Cum cânţi?» pentru tenor. Nu există un răspuns mai bun decât «Am o voce» sau «Cred că este de la Dumnezeu», pentru că harul poate fi dezvoltat, dar nu poate fi învăţat.”

 

Maria Grădinaru - strada mansardelor părăsite

Eros şi rafinament

Este de notorietate că numeroşi creatori de artă, care ne par mereu noi în ceea ce fac, rămân, în final, totdeauna, ei înşişi, în datele lor esenţiale. Un poem de Nichita Stănescu ori un sonet shakespearian este uşor de ales dintr-un noian de versuri revărsate peste noi, cum un Bukowski este inconfundabil şi prea personal ca să fie, cum s-a întâmplat uneori, asociat generaţiei beat („Mă tot compară cu Beat Generation: Kerouac, Allen Ginsberg, William Burroughs, Gregory Corso. Dar ei erau foarte diferiţi. Au preferat jazz-ul, în timp ce eu prefer muzica clasică. I-au fascinat drogurile; eu beau bere ieftină.” – zice undeva), iar „strălucirea frenetică” a Sylviei Plath îi va evidenţia totdeauna versul şi viziunea personală în oricare conjunctură. Exemplele pot fi multiple, aria originalităţii în creaţia artistică dominând din punctul de vedere al valorii estetice, în acelaşi timp, prin noutate şi consecvenţă.
    Nu alta este situaţia în cazul poeziei Mariei Grădinaru, care, vom constata, că este mereu aceeaşi şi mereu nouă. De la debutul cu Visul crisalidei (2014, Ars Longa, Iaşi) şi până la strada mansardelor părăsite (2024, Neuma, Apahida), poeta îşi asumă o atitudine asupra poeziei ca act erotic de o puritate asumată deschis, o sublimare prin cuvânt a sentimentului. Dacă eu îmi afirm convingerea că nu există, de la începuturile ei, în fond, decât poezie de dragoste, oferta operei Mariei Grădinaru este încă un argument spre a nu avea îndoieli. De la imnurile Enheduanei (sec. XXIII î.Hr) la acelea ale lui Sappho (sec. VII-VI Î.Hr.), de la E. E. Cummings (1894-1962), la Nina Cassian (1924-2014), poezia este, mai deschis sau mai secret, fundamental de dragoste. Dar originalitatea poeziei autoarei de faţă stă în imaginarea, cu fiecare carte a sa, a unui alt şi alt bogat teritoriu erotic –  Visul crisalidei avea loc într-un regat al zborului, în triplu sec (2016) lectorul parcurge o dimensiune temporală a Universului, în genunchi pentru flori de câmp (2019) se caută într-un spaţiu al tăcerilor, cu un discurs grav pe urmele confesionalului frenetic şi devorator plathian amintit mai sus, în Cactusul de la etajul doi (2022) personajul alege să fie agent delicat şi dedicat al „empatiei şi seducţiei” (cf. Horia Gârbea).
    În strada mansardelor părăsite (Editura Neuma, Apahida, 2024, Colecţia Arca), teritoriul este eminamente interior şi trebuie înţeles într-o anume dinamică a continuităţii. Încăperile labirintului se cuvine să fie locuite de ceva sau de cineva, totdeauna există un Celălalt, mai degrabă înlăuntru, cu decorul de rigoare imaginat totdeauna semnificativ. Încântătoarea manipulare sentimentală din celelalte cărţi cu poezii continuă tot mai fină, mai delicată, tot mai acaparantă, cu tot mai accentuate efecte Barnum-Forer (amintite, aparent la întâmplare, în poemul copacul cu stele) asupra consumatorului; consumator consumat, căci poeziile Mariei Grădinaru tind să te devoreze pe dinăuntru, să te expună ţie însuţi cu imagini dintre cele pe care nici nu ştiai că le ai, de care nici nu ştiai că depinzi, nicio altă oglindă nefiind capabilă să ţi le dezvăluie: „mă întrebai/ când/ când/ iar eu spuneam mereu/ curând/ curând// de parcă mii de vieţi/ am fi avut/ am amânat/ cât am putut// iar azi/ la ceas de risipire-mi spui/ să-i pun răbdării/ pofta-n cui// şi să te-mbrăţişez/ cum doar eu ştiu/ pentru că orice mâine/e târziu”. A se observa jocul ritmurilor şi al rimei, prezente mai tot timpul discret, spre a sublinia mişcarea interioară, vibratorie, a emoţiei. Încă de la început, din primul poem, am fost avertizaţi cu ceea ce va urma, cu existenţa unui refugiu: „că mi-am inventat o stradă/ cu mansarde părăsite/ unde locuiesc/ singură/ ori de câte ori/ realitatea/ dă în clocot”. Strada cu mansarde părăsite este populată cu puţine fiinţe vii, pescăruşi şi pisici, lupi şi cai, greieri şi gărgăriţe, dar domină lumina („lumina vine dinăuntru”) şi zborul („zbor în oglindă”) /aripile/, în tot felul de însoţiri: „există ceva în fiecare îmbrăţişare/ [...]// nu ştiu dacă e vibraţie/ sau doar o lumină/ care se hrăneşte cu o altă lumină”; „când zâmbim/ ne inundăm cu lumină”; „privesc lumina captivă/ în picăturile de ploaie/ şi voluptatea/ cu care se strivesc de ciment”; „un regizor/ drămuia lumina”; „printr-o biserică fortificată/ în care lumina/ a rupt toate lacătele”; „lângă tine sunt toată lumină”; „văd de la fereastra mansardei mele/ cum apropii cu privirea/ distanţele/ mă ascund/ în spatele perdelei/ care îşi revendică/ neobosită/ zborul/ şi te urmăresc/ până când depărtarea/ înghite/ povestea noastră/ cu lumină/ cu tot”; „îmi aşez aripile înapoi în debara/ să nu mai simt adierea serii în toiul zilei/ să nu mai simt haosul adulmecându-mă”; „aripi aripi vrem/ milioane de aripi/ să se zbată neputincioase/ în craniul acesta/ până la epuizare// iată un tablou cu aripi zdrenţuite/ despre care/ doar tu îţi vei aminti”; „cerul s-a răsturnat peste noi/ ca o avalanşă de zboruri/ uitate”; „noi şi clipa aceea dintâi/ care ne ţinea de mână/ ca pe două zboruri îmblânzite”; „închid cuvintele/ în colivii de argint/ amân pentru câteva clipe/ zborul”; „am visat/ că zburam în oglindă// rătăceam fără teamă/ într-un cer mărginit”.
    Deloc paradoxal, în linie directă cu efectul psihologic amintit mai sus, precizia ambiguităţii ca forţă emoţională îşi joacă cu brio rolul de catalizator al discursului liric. Cuvintele par a pluti într-un infinit senzorial, precum zgomotele de fundal într-o pădure, precum susurul unui pârâu ascuns de ierburi, precum licăriri într-o noapte adâncă. Maria Grădinaru ştie că mare parte din copilăria noastră am petrecut-o în această serenitate, precum nişte fiinţe acvatice ale trăirii şi ale graiului, scufundate pe jumătate în fluxul vieţii, exersând cu cealaltă jumătate fluenţa exprimării. Cuvintele noastre erau personale, intime, vii, aveau un miros atât de propriu încât una dintre primele noastre uimiri a fost că oamenii din afara zidurilor casei vorbesc şi ei ca noi. Asta ştie bine Maria Grădinaru şi harul său o conduce spre a ne subjuga fără vreo scăpare: „am luptat cu morile de vânt/ ca să te scot din minte/ mi-au sfârtecat carnea/ mi-au zdrobit creierii/ mi-au măcinat oasele/ iar tu eşti tot aici/ dincolo de orice şansă/ de supravieţuire/ aici în aceste pagini/ în aceste mii de ochi/ care citesc însetaţi/ despre această dragoste/ nebună/ nebună/ nebună”.
    Exemple şi mai clare de rafinament al artei poetice sunt texte precum cântec tandru: „îţi aminteşti iubite/ cum mă ţineai de mână/ şi cum păşeam prin noapte/ ca două mari tăceri// nimic nu tulbura lumina lunii pline/ nici frigul/ nici iubirea/ nici ziua cea de ieri”, ori trepte: „am urcat cu tine/ pas cu pas// am respirat/ şi verdele şi cerul// eram şi nu eram/ copilul de pripas/ erai lumina/ şi erai hangerul”, despre care ar fi inutil, pentru că imposibil, de adăugat un comentariu fără a le stinge iremediabil farmecul. Harul dă poate cel mai mult din ceea ce are în asemenea alcătuiri diafane (cu vorba poetului Daniel Corbu) încărcate de multiple sensuri. De fapt, cartea ar putea fi citită şi fără titluri, ca un singur poem, sau psalmodiată precum un şir de lieduri ale lui Schubert (poate începând cu Ständchen...) ori nocturne ale romanticului Chopin, cu care îmi pare că neapărat are subtile legături autoarea. Pentru că romantismul, iar nu vreun postmodernism răzbate puternic din versurile domniei sale: „nu ţi-am spus / că numai noi cunoaştem/ muzica liniştii acesteia/ care cântă pe limba ei/ despre dragoste// nu ţi-am spus// dar tu ştii cum rostesc tăcerile/ când vor să-ţi spună ceva”, „singurul semn/ că aş mai fi vie/ e poezia/ care se plimbă fără milă/ prin mine”.
    Nu avem altceva de făcut, dacă am avut excelenta inspiraţie de deschide cartea aceasta a Mariei Grădinaru, decât să ne abandonăm în „hamacul plin cu iluzii/ de pe strada/ mansardelor părăsite”, să ne lăsăm manipulaţi cu minunatu-i har de o excelentă artistă a cuvântului, dintr-o serie remarcabilă ce ar include, după părerea mea cu totul şi cu totul subiectivă, „zeiţe binecunoscute ale literaturii” române, precum Nina Cassian, Angela Marinescu, Nora Iuga, Ileana Mălăncioiu, Mariana Marin, Ana Blandiana, Constanţa Buzea et alii.