Carmen Secere sau Armonia cu Întregul

Transparenţa suprarealistă, caldă şi luminoasă a poeziei lui Carmen Secere bucură din nou sufletul cu şaptesprezece poeme (plus o Deschidere şi un Sfârşit) între copertele cărţii numite enigmatic Blank (Editura Neuma, 2023). Aceeaşi derutantă epică lejeră şi acaprantă, de un lirism delicat cunoscut deja din mon amour ma tristesse ori viaţa pe gheaţă / carmen contra carmen/, aceeaşi compunere aparent eliptică, însă cu ritmuri impuse de tăceri, ca într-o inedită partitură, poate acum un pic mai profundă şi indirect mai reflexivă, mai dependentă de o realitate ce pare inventată tocmai pentru că are o atât de mare concreteţe, o excelentă spectaculozitate scenică, chiar cu priviri aruncate pe ascuns în culise. De fapt, construcţia este de tip dramatic, arhitectura lirică este un şir lung de tablouri, un puzzle imens care nici măcar nu are nevoie să fie montat, ordonat. Are coerenţa lui. Are coerenţa unei biografii care poate fi a oricui şi în care te poţi aşeza cu toate ale tale; cu părinţii; cu visele copilăriei; cu plecările dincolo ale celor apropiaţi; cu apariţia fiului Dodi ca împlinire a existenţei; cu iubiţii şi personajele din popasul italian ca nursă („Am învăţat cum se spune «dor» în italiană.”), unde, mărturiseşte, „Cad în mine ca într-o groapă./ O mamă îşi strânge copilul la piept. / Inima mea e goală.” Este experienţa traumatizantă trăită printre fiinţe traumatizate: „E iarnă. Iernile sunt pentru lupi./ */ Să uit durere, trăiesc printre dureri. Îmi vine să mă internez în azil. Dodi e premiant. Îi place matematica. Zâmbesc. Tata l-ar fi purtat pe umeri, să crească înalt. […] La Torino ninge. Tata a crescut fără tată./ Albul însemnă linişte// […]// - Mami, e Crăciun! Nu vii să-mi cânţi?/ Plâng.” (7. ). Aici sunt cele mai multe personaje, cele mai multe voci, cele mai multe vieţi, cele mai multe sfârşituri. Mama, Dodi, Tata de dincolo fac parte din viaţa interioară, aduc echilibru, aduc speranţă. Dar mereu „zbor cu aripile înăuntru”. Şi ei dispar curând, pierduţi într-o tristă abandonare de sine.

Albul este dominant. Culoarele azilului sunt albe, cearşafurile grele de la azil sunt albe, munţii din zare, Alpii, sunt albi, „Pe Francesca o hrăneşte o pompă./ Hrana ei este albă. Ca laptele de acasă./ […] // Francesca e tot mai mică: Nu mai poate face piruete./ Cândva a fost o lebădă albă.” (10). „Mi-e sete de alb./ Albul dă dependenţă. La fel ca pielea copilului./ […]/ Sunt o rană. Pe un pat de spital/ rana este/ ca/ o duminică/ într-un oraş/ de provincie. (4)

 Procedeele artei sale poetice sunt, de astă dată, noi şi convingătoare.  6. Dominiq are pijama cu dungi şi diabet: „Ne plimbăm amândoi prin singurătate./ Eu în papuci. / El în scaun cu rotile.” 8. Niciodată nu am reuşit să trag linii drepte: „Dominiq nu are aer. Îmi întinde mâna. / Ochii lui îmi caută ochii./ […]/ L-am pierdut pe Domniq.” 11. Singurătatea nu e pentru oricine: „Violonistul are pijama albastră./ […]// Ne plimbăm amândoi prin singurătate./ Eu în papuci. / El în scaun cu rotile.”  Ca într-o simfonie, Carmen Secere reia şi tot reia versuri/pasaje în con-texte diferite, însoţită de personaje diferite, dar cu stări emoţionale identice ori asemănătoare: „Poate că lacul e mereu de cealaltă parte.”; „Schimb poziţia ceasului. Mai jos. Să îl ajung.” – dar şi „Schimb locul ceasului. Mai sus. Să îl ajung”; „Singurătatea nu e pentru oricine.” „Visez balerine.”; „Nu ştiu nimic despre iubire.”; „Nu am pus niciodată geam la insectar.”; „Fac o piruetă.”; „Nu ştiu cine sunt.”; „Iernile sunt pentru lupi.”; „Am inima goală.” şi încă altele, mereu cu rost şi cu efect sigur în atmosfera scenei.

O constantă pare discreta referinţă livrescă cu care ne-a obişnuit Carmen Secere: „Citesc «Anna Karenina» prima oară./ Tata ascultă Europa Liberă./ Mă străbate un tren./ Sunt o cale ferată.” (2. Balerinele dorm în oglinzi); „De unde vine întunericul?/ Ucid răspunsul din spatele frunţii./ Recitesc Anna Karenina./ Anna devine mult mai concesivă./ Continuăm să vorbim. / Fiecare pe limba ei./ În final, Anna decide să renunţe la provocările ulterioare./ O îmbrăţişez./ Descopăr cine este stăpânul vieţii mele.” (4. În al nouălea cer sunt descărcări electrice).

O altă constantă este, aici, balerina care apare mereu în vise, dar şi în realitatea azilului italian: Francesca, „Tânără, minionă, fostă balerină./ […]/ Ce face Francesca aici?/ Marissa îmi spune că a venit să moară./ Pământul se clatină. Respir./ Toţi avem nevoie de vindecare.” (8. Niciodată nu am reuşit să trag linii drepte).

Păpuşile sunt deja omniprezenţă, fac parte nu doar din decor, ci şi din viaţa cotidiană.

Când se iveşte şi ocazia unei relaţii amoroase, Elim, alpinist, pianist, avem emoţii noi, descoperiri noi, doruri noi, prieteni noi, drame noi, toate în acelaşi domeniu al albului, al transparenţei, al visului de zbor. Elim dispare. Apare Eric. Matematician. Motociclist. Îl citeşte pe Proust. Apare un pescăruş. Îl numeşte Blank. Generos, el va oferi şi titlul cărţii. 15. Blank – De aici lucrurile se schimbă, totul se înstrăinează. Aceeaşi primă voce a poetului povestindu-se în relaţia cu ceilalţi, dar „Imaginea din oglindă e răsturnată.” 16. Coma. Apare delirul: „Mi-e frică să fiu eu.// Deschid ochii./ Ianuarie zdrenţuieşte./ Balerina doarme în mine./ O lebădă cântă// Nicio balerină nu trăieşte la azil.” 17.Turnul. „Dintotdeauna am căutat scara spre înălţimi/ şi tot ce am găsit au fost nişte trepte de coborât.” Epica este cluul acestei alcătuiri surprinzătoare şi acaparante. La limita realismului miraculos, de fapt, Blank nu este un poem, ci este un roman. Unul care se vrea citit şi recitit, psalmodiat, pus pe muzica inimii. Dacă poeta Carmen Secere va mai comite asemenea gesturi generoase spre extazul publicului cititor, acesta o va iubi şi mai mult şi îi va mulţumi fără ostoire!

Viorica Răduţă – Glasuri şi tăceri

 

Aflată mereu la răspântii, scriitoarea Viorica Răduţă a ales totdeauna calea cea grea, calea suferinţei, calea celor fără de întoarcere, a celor lipsiţi de speranţă dar şi calea experimentului, a neodihnei şi provocării de puternice nelinişti în oricare cititor. Literatura ei – fie poezie, fie proză – este eminamente provocatoare, foarte contemporană nu doar stilistic, ci şi tematic, chiar şi atunci (sau mai cu seamă atunci!) când subiectul este dintr-o realitate istorică. Să amintim doar cărţile de poezie iscate de pandemie (Ai moartea de faţă) ori de tragedia de la Colectiv (Arsura umblă după trup).

Cartea apărută de curând la editura Charmides, cum îngheaţă rochia miresei, este despre ruine – ruinele locuri şi ruinele oameni, ori mai bine zis ruinele oamenilor locuri. Pentru că există o inerentă întrepătrundere între fiinţa umană şi locuirea sa, casa, acasa… Iată un personaj: „el îşi potriveşte braţul de umăr/ şi umărul de înserarea soţiei// […]// e o linişte/ prin care trece cu pielea uscată/ mirat că timpul vine la el// cu stă pe o scândură// acesta era întunericul/ de la un braţ la altul/ aşteptă într-o parte soţia/ în cealaltă vântul/ ţinut de trup” (privirea).

Partea întâi a cărţii – deschide pumnul de pământ de acasă –, din care am citat deja, are nouă poezii vorbind în numele celor dispăruţi din familie: „maşina de cusut mergând/ şi acul înfipt în degetul mare/ tata priveşte stofa spre apus/ de parcă şi-ar coase pielea pe el// […]// o mână i-a ieşit din pământ// apucă noapte din ochii păsărilor” (costumul tatălui meu este mort); „când zilele mamei/ nu se mai ajung una pe alta/ mă apropii de seară// […]// mâine va noaptea în care/ soţia fratelui meu face perfuzii/ somn îngheţat/cu florile desfăcute în curte” (târziu). Emoţia este discretă, surdă, fiind vorba de dispariţii cât de cât fireşti, chiar dacă nu mai puţin dureroase.

Partea a doua, mult mai consistentă cantitativ, alege, la răspântia suferinţei, o cale mai generală şi mult mai dură, cea a conflictului armat desfăşurat nu departe de spaţiul în care trăim şi foarte contemporan cu noi – războiul poartă rochia miresei. departe. Poeta ia atitudine ca un reporter de teren, fără să insiste asupra redundanţei, vede şi ne informeză, descrie peisaje dezarticulate şi oameni asemenea, nu ascunde nimic: „reporterul că/ doar crăpăturile vin la kilometru/ oameni şi le pun la picioare// că/ un braţ nu mai ajunge la trup/ ajunge la tanc/ gheata cu picior retezat cu/ blestemele prin care intră şi ies/ zilele aşternute în jur// […]// pe ecran copilul îşi vede faţa/ ca pe a mamei/ îşi vede picioarele/ tatăl/ să rămână o familie// […]// reporterul dă glonţul al o parte// nu mai e bucurie apusul/ de la roata maşinii blindate/ de la şenile/ pe trup// […] (de la un timp vântul e câmp şi moloz/ o piatră). Este acolo, constată, descrie cu amănunte, metaforizând abundent spre atingerea profunzimilor tragediei, compune puzzle după puzzle în care imaginile capătă treptat o coerenţă neaşteptată şi strivitoare: „când bărbatul a ieşit din ascunzătoare/ pâinea s-a dat în două/ tăiată de explozie// şi femeia s-a dat în două/ în apartamentul fără perete la stradă/ rămas în aer// […] (noaptea încăpuse pe sârma de rufe). Anatomia suferă schimbări uimitoare, intră în combinaţii neaşteptate, „sânii aşteptă să fie călcaţi de şenile/ măcar daţi la o parte// centimetru cu centimetru vântul ajunge la os/ în folie/ singur// afară degetele femeii sunt duhuri/ spiţe înfipte în alte spiţe/ cu noduri la mâini/ băiatul că e degetarul de os mamă// ziua şi noapte peste ferestre// mama ţine roata maşinii pe piept/ în rochia ei/ în cătarea puştii” (vântul de dimineaţă). La complexitatea acestei abordări a realităţii crude, vii, e foarte greu de evidenţiat o strategie a artei poetice. Sunt atâtea glasuri care vorbesc, care se întretaie, care urlă, plâng, tac, încât aplicarea, spre exemplu, a cunoscutei scheme eliotiene ar fi foarte dificilă. Tehnic vorbind, într-o poezie, „primul glas este acela al poetului care îşi vorbeşte sieşi – sau nimănui. Al doilea e al poetului care se adresează unui public, fie el larg sau restrâns. Al treilea este glasul poetului încercând să creeze un personaj dramatic care vorbeşte în versuri; când spune nu ceea ce ar vrea el personal să spună, ci doar ceea ce poate să spună în limitele unui personaj imaginar care se adresează unui alt personaj imaginar. Deosebirea dintre primul şi al doilea glas, între poetul care îşi vorbeşte sieşi şi poetul care le vorbeşte altor oameni, vizează problema comunicării poetice...” (T.S. Eliot, Cele trei glasuri ale poeziei, 1953). Viorica Răduţă pare evident al doilea şi chiar al treilea glas – niciodată primul glas nu este lăsat să se exprime! Devine de înţeles alegerea ei, dacă ne amintim că poetul german Gottfried Benn (Probleme der Lyrik, 1951) înţelege prin poezie lirică poezia primului glas, gândindu-se, desigur, la ceva de genul Elegiilor duineze ale lui Rilke ori Tânăra Parcă al lui Valéry.(*) Eliot este tentat să folosească mai degrabă termenul de poezie mediativă, ceea ce ne poate aminti de muzicalitatea elegiacă a lui Ion Pillat, de exemplu. Nimic din toate acestea în poemele de faţă! Fără poezie pură, fie ea şi „minată” e un pic de impuritate! Ele aduc în faţa cititorului o realitate crudă, nefardată, îl lovesc peste suflet cu ea, îl obligă la suferinţă şi la atitudine! Şi, dacă vreţi, îl obligă pe el să fie meditativ. Astfel că angajarea poetică – numită, pe coperta a patra, de Christian Crăciun „civică” – îmi pare a fi eminamente profund umană, supusă emoţiei celei mai fireşti în faţa crimei lipsite de sens (de parcă ar exista şi crime cu sens…). Desigur, nu este vorba şi de o „punere în scenă”, cum sugerează Eliot vorbind despre al trei glas, dar poezia aceasta este şi foarte „scenică”, reporterul este cel care trage cortina şi dezvăluie spectacolul realităţii, apoi aplică replică pe fiecare personaj, pe fiecare element de decor, chiar şi atunci când personajul este decor ori carnea se combină cu decorul, devenind sentiment: „nu frigul/ nu pântecele scor din femei/ nu ferestrele// în curtea maternităţii doar şira spinării/ încearcă să se ridice/ şira spinării peste şira spinării/ bucăţi smulse din arbori// frica îşi pune mersul pe tălpi/ fă tul dă să se nască/ nu acum nu acum spune femeia/ mai aşteaptă/ ea naşte marginea/ care o taie pe pântece/ încă vie desprinsă de trunchi// măcar o zi să meargă/ pe picioarele pruncului abia născut/ care se lasă în zăpadă/ continuu” (simte carnea). Astfel de scene atroce ocupă pagini întregi ale acestei cărţi înspăimântător de frumoase, provocatoare precum toate cărţile de literatură ale Vioricăi Răduţă, fie ele proză ori poezie. Lectură cu folos!

______

(*) „Am berühmtesten ist die Maxime von Mallarmé: ein Gedicht entsteht nicht aus Gefühlen, sondern aus Worten. Eliot nimmt den bemerkenswerten Standpunkt ein, ein gewisses Maß von Unreinheit müsse selbst die Poesie pure bewahren, der Gegenstand müsse um seiner selbst willen in gewissem Sinne gewertet werden, wenn ein Gedicht als Poesie empfunden werden solle.” [„Cea mai cunoscută este maxima lui Mallarmé: o poezie nu este creată din sentimente, ci din cuvinte. Eliot adoptă poziţia remarcabilă că chiar şi poezia pură trebuie să păstreze un anumit grad de impuritate, că subiectul trebuie apreciat într-un anumit sens de dragul ei, dacă o poezie trebuie să fie percepută ca poezie.”] – p. 22